ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 23.09.2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1308/2025

HOTĂRÂRE

23.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1308/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 ianuarie 2024 pe rolul Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, sub număr de dosar x/2024, reclamanții au chemat în judecată pe pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București și Tribunalul București, solicitând instanței să dispună: 1) recunoașterea și acordarea în întinderea drepturilor salariale cuvenite a unei valori de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON neplafonată, începând cu data de 01.01.2018 și pentru viitor, majorate cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1, Dispoziții comune din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiție Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017; 2) recalcularea sporurilor în procent de 45% și valorificarea în concret a drepturilor subsemnaților prin recalcularea indemnizației de încadrare începând cu data de 01.01.2018 (data aplicării majorării de 25% potrivit art. 38a lin. 3 din Legea-cadru nr. 153/017 raportate Ia aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1, Dispoziții comune din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiție Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017; 3) plata diferenței drepturilor salariale lunare corespunzătoare unei valori de referință sectorială de 605,225 RON neplafonată la care s-a aplicat o majorare de 25% și sporuri de 45% raportate la aplicarea prevederilor art. 12 din Secțiunea 1, Dispoziții comune din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiție Anexa V Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - Legea nr. 153/2017), drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Reclamanții au arătat că au calitatea de personal auxiliar și conex în cadrul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1821 din 16 octombrie 2024 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr. x/2024, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanței și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

În motivare, s-a reținut, în esență, că raportat la obiectul pretențiilor deduse judecății, prezentul litigiu este unul asimilat litigiilor de muncă, fiind supus dispozițiilor Codului muncii.

Conform dispozițiilor art. 231 Codul muncii:

"prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă".

Potrivit art. 269 din Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 42/2023:

"(1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Astfel, s-a apreciat că reclamanții aveau un drept de opțiune între mai multe instanțe: fie tribunalul în a cărui circumscripție își aveau domiciliul/reședința, fie în care era situat locul de muncă, or, aceștia nu au invocat și nici dovedit că au domiciliul/reședința în circumscripția Tribunalului Dâmbovița.

S-a reținut necesar a fi analizată incidența prevederilor art. 127 C. proc. civ., care ar putea atrage competența Tribunalului Dâmbovița, față de calitatea reclamanților, personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Tribunalului București, respectiv de calitatea pârâtei (instanță de judecată).

În considerarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la locul de muncă al reclamanților a fost înlăturată competența de soluționare a cauzei care s-ar stabili în favoarea Tribunalului București în baza art. 269 Codul muncii.

Pe de altă parte, față de scopul instituirii regulilor speciale de competență prin art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., s-a apreciat că reclamanții aveau deschis dreptul de a sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate doar dacă niciuna dintre instanțele competente conform dispozițiilor art. 269 Codul muncii nu ar putea soluționa litigiul din cauza calității lor de parte în proces.

S-a reținut ca fiind relevant faptul că în temeiul principiului disponibilității procesului civil acțiunea a fost promovată cu determinarea unui cadrul procesual caracterizat de coparticipare procesuală activă, iar în atare condiții domiciliul unuia dintre reclamanți reprezintă un reper suficient în determinarea instanței competente.

În ceea ce privește conflictele de muncă, fiind vorba despre o competență teritorială exclusivă, pe care nici părțile și nici instanța nu o pot înlătura, aplicabilitatea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. intervine doar în ipoteza în care "instanța competentă la care își desfășoară activitatea sau instanța inferioară acesteia", vizată de legiuitor, este atât cea în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința, cât și locul de muncă.

În speță raportat la prevederile art. 269 Codul muncii, față de domiciliile/reședința reclamanților aceștia aveau alegerea între mai multe instanțe, respectiv Tribunalul București, Tribunalul Neamț și Tribunalul Iași.

Reclamanții nu își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalul Neamț, iar această instanță nu are calitatea de parte în proces, condiții în care nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ. pentru înlăturarea competenței sale de soluționare a prezentei cauze.

Cauza a fost înregistrată la 2 decembrie 2024 pe rolul Tribunalului Neamț, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată în fața acestei instanțe, Tribunalul Neamț a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, asupra căreia a rămas în pronunțare.

S-a constatat că acțiunea dedusă judecății are ca obiect un conflict de muncă, iar prin cererea de chemare în judecată formulată reclamanții au precizat că au sesizat Tribunalul Dâmbovița în temeiul art. 127 C. proc. civ.

Conform art. 127 C. proc. civ.:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor."

S-a constat că reclamanții au calitatea de grefieri și personal conex la Tribunalul București, iar această instanță are calitate de pârât în cauză. Locul de muncă al reclamanților este, așadar, Tribunalul București, instanță ce ar fi avut competența, prin raportare la acest criteriu, să soluționeze cauza.

Conform art. 269 din Codul muncii: (1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Or, față de aceste texte de lege, având în vedere că o mare parte dintre reclamanți domiciliază în București, că inclusiv reședința reclamantului A., conform probatoriului efectuat în fața acestei instanțe, este în București, soluția Tribunalului Dâmbovița de a învesti Tribunalul Neamț cu soluționarea cauzei nu este fundamentată.

În acest sens, s-a reținut că reclamanții au sesizat Tribunalul Dâmbovița care se află în raza curții de apel învecinate cu cea în care se află atât locul de muncă ales reclamanților, cât și angajatorul pârât.

Tribunalul Neamț a mai arătat că dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. au o dublă semnificație: pe de o parte, instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul, grefierul, asistentul judiciar care are calitate de reclamant al unei pricini și, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamantul, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanței.

Reclamantul având alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie și o competență teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanțele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanței, iar în speță, reclamanții au sesizat Tribunalul Dâmbovița, instanță legal învestită față de dispozițiile art. 127 C. proc. civ.

Așa fiind, prin sentința civilă nr. 375/2025 din 16 mai 2025, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a fost declinată în favoarea Tribunalului Dâmbovița, competența de soluționare a cererii formulată de reclamanți. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu vizează un conflict de muncă declanșat de către reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., A., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București, Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii (forma în vigoare la data promovării acțiunii), dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Cu toate acestea, dată fiind calitatea părților, în analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile de drept comun, ci prevederile art. 127 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 127 C. proc. civ.

Raportat la data introducerii acțiunii, 25 ianuarie 2024, potrivit dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018:

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Înalta Curte constată că în cauză relevante sunt calitatea de pârât a Tribunalului București, care ar fi fost instanța competentă să soluționeze litigiul prin raportare la locul de muncă al reclamanților, conform art. 269 Codul muncii, precum și opțiunea reclamanților privind instanța sesizată.

Potrivit normelor de competență facultativă prevăzute la art. 127 alin. (2) și alin. (2

) C. proc. civ., reclamanții au posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată la o altă instanță din raza unei curți de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii.

Prin urmare, reclamanții pot introduce cererea de chemare în judecată împotriva unei instanțe de judecată, fie la Tribunalul București, instanță a cărei competență teritorială este stabilită de norma prevăzută la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cât și la oricare alt tribunal din circumscripția curților de apel învecinate potrivit regulii prevăzute la art. 127 alin. (2) C. proc. civ.

Conform art. 116 C. proc. civ., dreptul de opțiune aparține în mod exclusiv reclamanților, astfel că, odată ce și-a manifestat opțiunea de a introduce acțiunea chiar la instanța competentă să soluționeze litigiul potrivit normelor generale, aceasta a devenit competentă teritorial să soluționeze pricina, neavând posibilitatea de a cenzura procedural acest drept de opțiune.

Instanța supremă reține că reclamanții, prin introducerea acțiunii la Tribunalul Dâmbovița, au intenționat să se prevaleze de normele de competență prevăzute la art. 127 alin. (2) și (2

) C. proc. civ., respectiv de a sesiza alt tribunal din circumscripția oricărei curți de apel învecinate cu cea în a cărei circumscripție se află Tribunalul București, instanța competentă potrivit legii.

Având în vedere opțiunea manifestată de reclamanți de a introduce acțiunea la o altă instanță din circumscripția unei curți de apel învecinate curții de apel în circumscripția căreia se află instanța competentă să soluționeze cauza potrivit Codului muncii, instanța supremă constată că Tribunalul Dâmbovița este competent să soluționeze procesul potrivit art. 127 alin. (2) și (2

) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.