ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1055/2025

Ședința publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex încadrat în activitate la Judecătoria Sectorului 4 București.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194, art. 95 și art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, prevederile Legii nr. 153/2017 invocate în cuprinsul cererii, art. 1531 și art. 1535 din C. civ., precum și dispozițiile art. 166 din Codul muncii.

Prin încheierea din data de 14 noiembrie 2024 instanța a dispus disjungerea cererilor formulate în cauză prin raportare la localitatea de domiciliu a reclamanților, sens în care a dispus constituirea unor dosare separate, în cel de față reclamanți fiind B., C., G., I., cu domiciliul în București.

Prin sentința civilă nr. 2351 din 12 decembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivare, prima instanță sesizată a reținut că, prin raportare la pretențiile deduse judecății, litigiul are natura juridică a unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii. În plus, a considerat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 din C. proc. civ.

Față de domiciliul reclamanților aflat în Municipiul București, instanța de trimitere a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București.

Prin sentința civilă nr. 2147 din 26 martie 2025, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului Dâmbovița, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În argumentarea soluției, instanța de conflict a reținut că prezenta acțiune constituie un conflict de individual de muncă, sens în care sunt aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii. Raportat la calitatea de pârât a Tribunalului București, apreciază că în prezenta cauză devin incidente dispozițiile art. 127 alin. (2

1

) din C. proc. civ., concluzionând că Tribunalul București ca instanță sesizată prin declinare nu este competentă a soluționa prezenta cauză.

Constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

Se reține că mai mulți reclamanți, printre care și reclamanții din prezenta cauză, având calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Judecătoriei sectorului 4 București, au învestit Tribunalul Dâmbovița cu o acțiune prin care au solicitat plata unor drepturi de natură salarială.

Prin urmare, se constată că este dedus judecății un conflict de muncă, fiind aplicabile normele generale privind jurisdicția muncii.

Totodată, în cauză, sunt relevante calitatea de pârât a Tribunalului București, care, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ar fi fost competent să soluționeze cauza, raportat la domiciliul reclamanților, precum și opțiunea acestora privind instanța sesizată.

Potrivit art. 127 alin. (2), în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Totodată, conform art. 127 alin. (2

1

) din C. proc. civ., "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Întrucât reclamanții au formulat acțiunea împotriva Tribunalului București, instanță căreia i-ar fi revenit, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competența să soluționeze cauza, Înalta Curte constată că devin incidente dispozițiile speciale ale art. 127 alin. (2) și (2

1

) din C. proc. civ.

În consecință, reclamanții aveau posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată atât la instanța de domiciliu, respectiv Tribunalul București, cât și la o altă instanță judecătorească din raza unei curți de apel învecinate.

Potrivit dispozițiilor art. 116 din C. proc. civ., dreptul de opțiune aparține în mod exclusiv reclamanților, astfel că, odată ce aceștia și-au manifestat opțiunea de a introduce acțiunea la Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinate Curții de Apel București, în circumscripția căreia se află Tribunalul București, pârât în prezenta cauză, această instanță a devenit competentă teritorial să soluționeze pricina, neavând posibilitatea de a cenzura procedural, din oficiu, acest drept de opțiune.

În plus, reține Înalta Curte că soluția disjungerii, ca măsură de administrare judiciară, pentru a se justifica ulterior măsura declinării competenței de soluționare a raporturilor juridice individuale la instanța pretinsă a fi cea de la locul de domiciliu al reclamanților, nu poate să atragă pierderea competenței instanței inițial învestite, cu ignorarea coparticipării procesuale active.

În acest sens, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în cazul cererilor formulate de mai mulți reclamanți, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

Acțiunea introductivă inițială prin care reclamanții, având calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Judecătoriei sectorului 4 București, au solicitat angajatorului plata drepturilor salariale obținute, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, context în care devin aplicabile dispozițiile art. 59 din C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală facultativă.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Dâmbovița, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2025.