ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1028/2024

HOTĂRÂRE

14.05.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1028/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I Civilă la 22 februarie 2023, sub nr. x/2023, astfel cum a fost modificată la 13.03.2023, reclamanții A., domiciliată în București, personal auxiliar - grefier, detașată la Consiliul Superior al Magistraturii începând cu data de 10.06.2019 și B., domiciliat în București, personal auxiliar - grefier, detașat la Consiliul Superior al Magistraturii începând cu data de 20.05.2021, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâților la:

înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente ale reclamanților ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare;

obligarea pârâților să recalculeze, prin înlăturarea plafonului, indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente, datorate reclamanților, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.01.2018 și pentru viitor până la încetarea condițiilor de acordare ca urmare a apariției unei modificări legislative;

obligarea pârâților la plata diferenței dintre salariul plătit și cel recalculat ca urmare a înlăturării plafonării, prin raportare la VRS 605,225, începând cu data de 01.01.2018 și până la recunoașterea drepturilor de către pârâți;

actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior;

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că reclamanții au calitatea de personal auxiliar - grefieri, detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, având următorul traseu profesional: reclamanta A. 15.09.2004-01.12.2004 grefier la Curtea de Apel Suceava; 02.12.2004 - 09.06.2019 grefier la Curtea de Apel București; 10.06.2019 până în prezent, detașată la C.S.M.; reclamantul B.: 26.05.2014-19.05.2022 - grefier arhivar la Tribunalul București; 20.05.2022 până în prezent, detașat la C.S.M.

Prin sentința civilă nr. 1273 din 15 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță de conflict a reținut că pretențiile formulate de reclamanți se încadrează în categoria drepturilor bănești de natură salarială specifice unui raport individual de muncă, față de care Tribunalul București este instanța competentă teritorial a soluționa cauza potrivit dispozițiilor art. 269 Codul muncii (aplicabile raportat la momentul sesizării instanței), care prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, astfel încât, în opinia instanței, dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

Evocând, în continuare, dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., prima instanță de conflict a statuat că, în cauză, părțile reclamante au calitatea de grefieri detașați în cadrul C.S.M., astfel încât, prin ipoteză, nu se pune problema ca instanțele pârâte să reprezinte instanțele competente la care aceștia își desfășoară activitatea. Totodată, a reținut că nu sunt aplicabile nici alin. (2) și (3) ale articolului 127 C. proc. civ. întrucât instanța competentă, deși figurează ca pârât, nu este și instanța la care își desfășoară activitatea părțile, astfel cum impun în mod expres dispozițiile menționate prin sintagma "își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza".

În acest sens, a arătat ca fiind relevante și considerentele deciziei Î.C.C.J. nr. 7/2016 (Complet R.I.L.) în sensul că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că are în vedere judecătorul care își desfășoară activitatea efectiv în respectiva instanță competentă.

Pentru aceste motive de fapt și de drept, prima instanță de conflict a hotărât admiterea excepției necompetenței teritoriale și, pe cale de consecință, a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului București, sens în care a dispus înaintarea dosarului spre competentă soluționare acestei instanțe.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 25 august 2023, sub același număr de dosar x/2023

Prin sentința civilă nr. 7377 din 20 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, față de împrejurarea că instanța angajatoare a reclamanților, respectiv Curtea de Apel București, este chemată în calitate de pârâtă în prezenta cauză, în considerarea dispozițiilor art. 127 alin. (2)

din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 127 alin. (2) din același cod, în mod corect reclamanții au ales să sesizeze o altă instanță, respectiv Tribunalul Dâmbovița, din raza curții de apel învecinată, respectiv din raza Curții de Apel Ploiești. Nu în ultimul rând, Tribunalul a reținut că instanța sesizată inițial nu avea posibilitatea pe calea analizei excepției de necompetență să facă aprecieri asupra calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel București.

Pentru aceste motive de fapt și de drept, cea de a doua instanță de conflict a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 12 aprilie 2024, sub același număr de dosar.

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

În speță, reclamanții, grefieri angajați la Curtea de Apel București, respectiv, în cadrul Tribunalului București, dar detașați în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, solicită recunoașterea și plata unor drepturi salariale din perioada în care au activat în cadrul acestor instanțe, chemând în calitate de pârâți atât Curtea de Apel București, cât și Tribunalul București.

Față de obiectul acțiunii (litigiu de muncă), potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii (forma în vigoare la data introducerii acțiunii - 22.02.2023), judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Având în vedere că reclamanții au domiciliul în București, în conformitate cu dispozițiile legale mai sus amintite coroborate cu dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalul București apare ca fiind instanța competentă atât din punct de vedere material, cât și teritorial.

Cu toate acestea, dată fiind calitatea părților, în analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea, sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) și (2

) din C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2)

C. proc. civ., "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Prin urmare, având în vedere că, în cauză, Tribunalul București este chemat în judecată în calitate de pârât, sunt incidente dispozițiile referitoare la competența facultativă prevăzută de textul art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (2

) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, întrucât cererea a fost introdusă atât împotriva instanței căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii (Tribunalul București), cât și împotriva instanței căreia i-ar reveni competența soluționării căii de atac (Curtea de Apel București), în speță, este atrasă incidența art. 127 alin. (2) raportat la alin. (2)

C. proc. civ.. Această normă conferă un drept de opțiune al părții reclamante care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanțe de judecată care ar fi competentă să soluționeze cauza, fie chiar la instanța respectivă (aplicând regula generală în materie de competență), fie la o altă instanță de același grad din raza unei curți de apel învecinate.

În speță, reclamanții au învestit cu soluționarea litigiului Tribunalul Dâmbovița, instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată Curții de Apel București în a cărei circumscripție se află instanța (Tribunalul București) care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Așa fiind, Înalta Curte constată că reclamanții și-au manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2)

C. proc. civ., determinând, astfel, competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată.

În consecință, în temeiul art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea primei instanței învestite, respectiv în favoarea Tribunalului Dâmbovița.