ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 150/2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița – Secția I Civilă la 22 februarie 2024, sub nr. x/120/2024, reclamații A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, V, W, X, Y, Z, AA, AB, AC, AD, AE, AF, AG, AH, AI și AJ, în contradictoriu cu Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție și Tribunalul București, au solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtului Tribunalul București, pentru perioada 20.02.2021 - la zi și pe viitor, la recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei, majorată cu 25% (VRS 756,53 lei), conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din același act normativ, majorare care nu a fost aplicată de ordonatorii de credite prin raportare la drepturile salariale dobândite pentru o perioadă anterioară datei de 01.01.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă (respectiv, VRS 605,225 lei); obligarea pârâtului Tribunalul București la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile bănești stabilite potrivit celor solicitate în paragrafele anterioare și drepturile bănești efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă diferențelor respective, calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de la data exigibilității obligații de plată a drepturilor salariale restante și până la data plății lor efective; obligarea pârâtelor Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție

, care au calitate procesuală pasivă, să calculeze și să plătească drepturile salariale cuvenite, respectiv să emită ordinele de salarizare cuvenite.

Prin sentința civilă nr. 1710 din 1 octombrie 2024, pronunțată în dosar nr. x/120/2024, Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a hotărî astfel, instanța a arătat că cererea dedusă judecății are ca obiect obligarea pârâților la plata unor drepturi de natură salarială, motiv pentru care competența materială aparține tribunalului - secțiile ce judecă litigii de muncă.

Conform dispozițiilor art. 231 din C. muncii „prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă”.

Potrivit art. 269 alin. (1) (2) și (3) din C. muncii:

„(1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.”

Așadar, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii, aplicabile în cauză, reclamanții aveau un drept de opțiune între două instanțe, tribunalul în a cărui circumscripție își au domiciliul/reședința și cel în care își au locul de muncă. Or, nici unul dintre reclamanți nu a invocat și nici dovedit că are domiciliul în circumscripția Tribunalului Dâmbovița.

Instanța a subliniat că prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 42/2023 stabilesc o competență teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competență alternativă a instanțelor (tribunalelor), dar și exclusivă, în sensul că reclamantul are alegerea numai între două instanțe competente (ori de la domiciliul sau reședința sa, ori de la locul de muncă).

Instanța a reținut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la competența facultativă, de vreme ce exista posibilitatea sesizării Tribunalului Olt, a cărui competență este atrasă de faptul că reclamanta AN are domiciliul în Olt, astfel cum rezultă din copia cărții de identitate aflată la fila (…), Tribunalului Argeș, în raport de domiciliul reclamantei AO conform cărții de identitate de la fila (..) și al reclamantului AP, Tribunalul Neamț, în raport de domiciliul reclamantei A, Tribunalul Iași, în raport de domiciliile reclamantelor AA și AQ.

Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Din interpretarea dispozițiilor legale citate anterior rezultă faptul că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. instituie un caz special de prorogare de competență în vederea asigurării respectării principiului imparțialității justiției. Or, pentru aplicarea dispozițiilor legale speciale este necesar a se stabili necompetența teritorială a tuturor instanțelor competente din punct de vedere teritorial conform regulii de drept comun.

Instanța a conchis în sensul că, în speță, reclamanții aveau alegerea între mai multe instanțe competente, cum ar fi Tribunalul Argeș, Tribunalul Iași, Tribunalul Olt, Tribunalul Neamț, Tribunalul Dolj, Tribunalul Brașov și Tribunalul București, raportat la domiciliul acestora, și în considerarea dispozițiilor privind competența în cazul coparticipării procesuale.

Or, numai în ipoteza în care niciuna dintre aceste instanțe nu ar fi fost competentă a soluționa cauza (cum este cazul Tribunalelor București și Prahova, care au calitatea de pârâți și pentru care sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (2) C. proc. civ.), în considerarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., reclamanții aveau alegerea între instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța competentă conform dispozițiilor cu caracter general.

A mai reținut instanța că reclamanții nu își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalul Olt ori a unei instanțe superioare în grad acestuia, această instanță fiind competentă din punct de vedere teritorial, raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii și față de domiciliul unuia dintre reclamanți. De asemenea, această instanță nu are calitatea de parte în proces, condiții în care nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, având în vedere obiectul cauzei - drepturi salariale, faptul că reclamanții au ales să declanșeze litigiul în coparticipare procesuală activă, aflându-se într-un litisconsorțiu procesual activ asumat, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., competența teritorială urmând a se stabili conform regulii de drept comun, la instanța de la domiciliul unuia dintre reclamanți.

Prin sentința nr. 1177 din 5 decembrie 2024, Tribunalul Olt – Secția I Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița; a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat prezentul dosar Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență ivit.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, din cererea de chemare în judecată rezultă că toți reclamanții au calitatea de judecători în cadrul Tribunalului București (aflat în raza Curții de Apel București), respectiv H, judecător la Curtea de Apel București, Tribunalul București fiind instanță care în mod normal ar fi fost competentă să soluționeze litigiul de față conform art. 269 din C. muncii, fapt pentru care, în conformitate cu art. 127 C. proc. civ., au ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița, ca instanță egală în grad, din raza unei curți de apel învecinate.

A mai arătat instanța că reclamanții au precizat expres că au ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița, ca instanță egală în grad, din raza unei curți de apel învecinate, iar, odată aleasă aceasta instanță de judecată, competentă material, devine competentă absolut și din punct de vedere teritorial.

Față de acestea, a reținut Tribunalul Olt că, în conformitate cu art. 127 C. proc. civ. care reglementează competența facultativă: ,,Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.”.

Tribunalul a avut în vedere și decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 638/23.07.2018 prin care Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Totodată, prin decizia nr. 7 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461/22.06.2016 „condiția premisă de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este aceea ca judecătorul să funcționeze la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță. Condiția nu este îndeplinită dacă partea este judecător la o altă instanță decât cea competentă, de același grad, chiar situată în raza aceleiași curți de apel”.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că, „intenția legiuitorului la edictarea normei este fără echivoc, reieșind din referirea strictă doar la acea instanță la care partea își desfășoară activitatea ca judecător și căreia îi revine competența de soluționare a cauzei. Astfel, trebuie subliniat că prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. își găsesc aplicarea numai atunci când cererea care urmează să fie formulată de un judecător sau împotriva unui judecător ar fi, potrivit legii, de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea”.

În cauză, instanța a reținut că acțiunea introductivă a fost formulată de mai mulți reclamanți, fiind îndeplinite condițiile art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile și obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Totodată, reclamanții aveau alegerea între oricare dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, astfel că au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dâmbovița, instanță care îndeplinește cerințele prevăzute de legiuitor, astfel cum au fost interpretate și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 7 din 16 mai 2016.

Cu alte cuvinte, în speță, Tribunalul Dâmbovița este instanță exclusiv competentă în soluționarea cauzei, întrucât o dată aleasă instanța competentă de către cel în drept (reclamantul/reclamanții), celelalte instanțe devin necompetente.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția a II-a Civilă la 19 decembrie 2024.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune în materia litigiilor de muncă.

De asemenea, instanța supremă reține că reclamanții au calitatea de judecător în cadrul Tribunalului București, reclamanta H fiind judecător la Curtea de Apel București, iar Tribunalul București este instanța care în mod normal ar fi fost competentă să soluționeze litigiul conform art. 269 din C. muncii.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași text legal: „În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii”.

Totodată, conform art. 127 alin. (21) C. proc. civ.: „Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz”, iar alin. (3) statuează că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

În speță, cererea a fost introdusă și împotriva Tribunalului București, instanță căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii, fiind atrasă incidența art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Articolul 127 C. proc. civ. este o normă specială de competență care se aplică atunci când reclamantul este o persoană care își desfășoară activitatea în justiție, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și care impune, atunci când acțiunea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanțele judecătorești de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Rațiunea acestui text de lege se regăsește în imperativul asigurării aparenței de imparțialitate a instanței.

Dispozițiile alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. sunt, așadar, norme de ordine publică în ceea ce privește necompetența instanțelor din raza teritorială a curții de apel unde se află și instanța la care funcționează judecătorul care are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia. Așa fiind, acesta este obligat să sesizeze una dintre instanțele arătate în text.

Altfel spus, prevederile legale evocate instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul care are calitatea de reclamant, precum și o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanței.

Mai mult decât atât, astfel cum reiese chiar din mențiunea expresă din cererea de chemare în judecată (fila (..) verso - vol. I al Tribunalului Dâmbovița), în conformitate cu art. 127 C. proc. civ., reclamanții au ales să sesizeze Tribunalul Dâmbovița, ca instanță egală în grad, din raza unei curți de apel învecinate Tribunalului București care ar fi fost competent în soluționarea cererii.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – Secția I Civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – Secția I Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.