ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1245/2025

HOTĂRÂRE

18.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1245/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 martie 2024 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, sub nr. x/2024, reclamanta A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor la: recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON + 25% (VRS 756,53), majorare prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și care nu a fost aplicată de ordonatorii de credite prin raportare la drepturile salariale deja dobândite, de la data de 1 ianuarie 2018 și, în continuare, cu depășirea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; plata către reclamantă a diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat începând cu data de 1 ianuarie 2018 și până la recunoașterea drepturilor de către pârâte sau apariția unei modificări legislative, dacă salariile ar fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON + 25% (VRS 756,53) RON și drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferențe ce vor actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la momentul plății efective; actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamantei până la momentul plății efective a sumelor cuvenite, solicitate anterior.

Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 2275 din 10 decembrie 2024, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Dâmbovița a reținut că norma din Codul muncii este derogatorie de la dreptul comun, însă dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. nu pot fi aplicate "în completarea" acesteia, ca o nouă instanță care are competența alternativă de soluționare a litigiului. O astfel de interpretare ar conduce la situația în care reclamantul sau reclamanții aflați în ipoteza coparticipării procesuale active, ar putea alege o nouă instanță la care să se judece, contrar scopului urmărit de legiuitor, acela de a crea un mecanism juridic suficient de viabil pentru a se proteja principiul imparțialității justiției și dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește conflictele de muncă, fiind vorba despre o competență teritorială exclusivă, pe care nici părțile și nici instanța nu o pot înlătura, aplicabilitatea dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ. intervine doar în ipoteza în care "instanța competentă la care își desfășoară activitatea sau instanța inferioară acesteia" vizată de legiuitor, este atât cea în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, cât și locul de muncă.

În raport de dispozițiile precitate, reclamanta avea un drept de opțiune între mai multe instanțe - tribunalul în a cărui circumscripție își avea domiciliul/reședința (Tribunalul Olt - conform copiei actului de identitate al reclamantei care se află la dosar) și cel în a cărui circumscripție este situat locul de muncă (Tribunalul București).

Referitor la instanța potențial competentă - Tribunalul București sunt deopotrivă incidente dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., această instanță fiind arondată Curții de Apel București.

Însă, în raport de instanța - Tribunalul Olt, reclamanta nici nu își desfășoară activitatea în cadrul acestei instanțe, iar acest tribunal nici nu are calitatea de parte în proces, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. pentru înlăturarea competenței teritoriale exclusive de soluționare a cauzei, fiind pe deplin incidente prevederile specifice conflictelor de muncă, reglementate prin art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Întrucât reclamanta nu a invocat și nici nu a dovedit că are reședința (cu atât mai puțin locul de muncă) în circumscripția Tribunalului Dâmbovița, acest tribunal nu este competent, din punct de vedere teritorial, conform art. 269 din Codul muncii, să judece cauza.

Prin sentința nr. 372/2025 din 22 mai 2025, pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Olt, invocată de către reclamantă, prin notele scrise depuse la dosarul Tribunalului Olt; s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Tribunalului Dâmbovița; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență; s-a suspendat, din oficiu, judecata cauzei și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Olt a reținut că reclamanta, personal de specialitate, avea alegerea între oricare dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, astfel că a ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dâmbovița, instanță care îndeplinește cerințele prevăzute de legiuitor, devenind competentă absolut, odată aleasă conform normelor de drept evocate în cuprinsul sentinței. Tribunalul Olt nu poate fi competent, din punct de vedere teritorial, să judece acțiunea dedusă judecății, având în vedere aspectele obligatorii asupra cărora s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7/16.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461/22.06.2016. În această situație se regăsește reclamanta A., care își desfășoară activitatea în cadrul Curții de Apel București, instanță superioară Tribunalului București, competent să judece cauza în primă instanță, dar care este competentă să soluționeze calea de atac împotriva hotărârii tribunalului.

Tribunalul Olt a concluzionat în sensul că judecarea acțiunii introductive este de competența instanței învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care reclamanta își desfășoară activitatea, pe care aceasta a ales-o, respectiv Tribunalul Dâmbovița, fiind, așadar, irelevant faptul că reclamanta are domiciliul în circumscripția Tribunalului Olt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2024, la data de 5 iunie 2025.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I din C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, Înalta Curte constată că ambele instanțe - Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă și Tribunalul Olt, secția I civilă - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că dispozițiile legale care reglementează competența teritorială în materia litigiilor de muncă sunt de ordine publică, iar nu privată, întrucât tind să protejeze partea considerată vulnerabilă în raportul juridic dedus judecății și anume salariatul. Aceste norme sunt instituite, astfel, în considerarea unui interes public, părțile neavând posibilitatea de a deroga.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă.

Totodată, potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiași text legal "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Alin. (3) al articolului menționat anterior prevede explicit că aceste dispoziții legale se aplică în mod corespunzător și în cazul grefierilor.

Conform art. 127 alin. (2

) din C. proc. civ., "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

În speță, reclamanta are calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Curții de Apel București, făcând astfel parte din familia ocupațională de funcții bugetare Justiție.

Dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice prevăd că "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT".

Astfel, ținând seama de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, anterior evocate, competența teritorială de soluționare a litigiului de muncă dedus judecății aparține Tribunalului București, aflat în circumscripția Curții de Apel București, instanță la care reclamanta își desfășoară activitatea.

Contrar celor reținute de Tribunalul Dâmbovița, în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel îndrituit să aleagă între instanța de domiciliu și cea de la locul de muncă. În mod corespunzător, și alegerea făcută în temeiul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. aparține reclamantului, acesta fiind singurul îndrituit să aleagă între instanțele din circumscripția curții de apel învecinată cu instanța locului de muncă sau cea învecinată domiciliului.

În contextul particular al cauzei, devin incidente prevederile art. 127 din C. proc. civ., care reglementează regimul competenței teritoriale în ipoteza în care calitatea de reclamant aparține personalului auxiliar și conex al instanțelor judecătorești din raza Curții de Apel București, iar instanța respectivă are calitatea de parte în proces, fiind pârâtă.

Prin urmare, întrucât acțiunea a fost introdusă de o persoană prevăzută la art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu alin. (1) al aceluiași text legal împotriva instanței superioare celei căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării în fond a cererii (Tribunalul București), normele edictate impun și, respectiv, permit reclamantei să sesizeze o altă instanță de același grad aflată în circumscripția oricărei curți de apel învecinate cu cea în a cărei rază teritorială se află instanța care ar fi fost, în mod normal, competentă.

Prin alegerea Tribunalului Dâmbovița, instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel București, reclamanta a respectat prevederile imperative ale art. 127 alin. (1) din C. proc. civ.

Mai mult, argumentul Tribunalului Dâmbovița privind lipsa domiciliului reclamantei în județul Dâmbovița și trimiterea cauzei la Tribunalul Olt este nefundamentat, întrucât norma specială, respectiv art. 127 din C. proc. civ. derogă de la norma generală, respectiv art. 269 din Codul muncii.

Față de cele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., față de alegerea făcută de reclamantă în favoarea unei instanțe competente alternativ, în temeiul art. 135 alin. (2) și (4) din același act normativ, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.