ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1244/2025

HOTĂRÂRE

18.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1244/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2024 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, sub nr. x/2024, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București și Tribunalul București, obligarea pârâtului Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale restante cuvenite reclamanților în baza Deciziei nr. 490/24.04.2023 a Președintelui Curții de Apel București; obligarea pârâtei Curtea de Apel București, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante cuvenite reclamanților în baza Deciziei nr. 490/24.04.2023 a Președintelui Curții de Apel București începând cu data de 1 ianuarie 2018 și, în continuare, pe viitor, actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective a acestora; obligarea pârâtului Tribunalul București, în calitate de ordonator terțiar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani, reprezentând drepturi salariale restante cuvenite reclamanților în baza Deciziei nr. 490/24.04.2023 a Președintelui Curții de Apel București începând cu data de 1 ianuarie 2018 și, în continuare, pe viitor, actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective a acestora; obligarea pârâților Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor de bani, reprezentând drepturi salariale restante cuvenite reclamanților în baza Deciziei nr. 490/24.04.2023 a Președintelui Curții de Apel București, actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective, calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată lunare până la data plății efective a drepturilor salariale restante cuvenite reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 1463 din 5 iulie 2024, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, invocată din oficiu, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Dâmbovița a reținut că, în ipoteza mai multor reclamanți, cu respectarea dispozițiilor art. 59-60 din C. proc. civ. (coparticiparea procesuală activă), cererea de chemare în judecată poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia.

Din punctul de vedere al relațiilor de muncă, prin Codul muncii se derogă de la prevederile C. proc. civ., prevederi cu caracter general, menționându-se, la art. 269 alin. (2), că se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul, cererile referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă.

În condițiile în care norma din Codul muncii este derogatorie de la dreptul comun, dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. nu pot fi aplicate "în completarea" acesteia, ca o nouă instanță care are competența alternativă de soluționare a litigiului. O astfel de interpretare ar conduce la situația în care reclamantul sau reclamanții aflați în ipoteza coparticipării procesuale active ar putea alege o nouă instanță la care să se judece, contrar scopului urmărit de legiuitor, respectiv acela de a crea un mecanism juridic suficient de viabil pentru a se proteja principiul imparțialității justiției și dreptul la un proces echitabil.

Așadar, în ceea ce privește conflictele de muncă, fiind vorba despre o competență teritorială exclusivă, pe care nici părțile și nici instanța de judecată nu o pot înlătura, aplicabilitatea dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ. intervine doar în ipoteza în care "instanța competentă la care își desfășoară activitatea sau instanța inferioară acesteia" vizată de legiuitor, este atât cea în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, cât și locul de muncă.

În raport de dispozițiile legale precitate, reclamanții aveau un drept de opțiune între mai multe instanțe - tribunalul în a cărui circumscripție își au domiciliul sau reședința (Tribunalul București, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Argeș și Tribunalul Galați) și cel în raza căruia este situat locul de muncă (Tribunalul București).

Reclamanții nu au invocat și nici au dovedit că au domiciliul sau reședința (cu atât mai puțin locul de muncă) în circumscripția Tribunalului Dâmbovița, instanță care nu poate să fie competentă, din punct de vedere teritorial, să judece cauza, potrivit art. 269 din Codul muncii.

În ceea ce privește instanțele de judecată potențial competente - Tribunalul București și Tribunalul Ilfov, sunt deopotrivă incidente dispozițiile art. 127 din C. proc. civ.

Însă, în raport de Tribunalul Argeș și Tribunalul Galați (competența acestor instanțe fiind atrasă de domiciliul reclamanților A. și B. - conform anexei la cererea de chemare în judecată - fila x), reclamanții nici nu își desfășoară activitatea în cadrul acestor instanțe, iar tribunalele anterior menționate nici nu au calitatea de părți în proces.

Tribunalul Dâmbovița a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. pentru înlăturarea competenței teritoriale exclusive în soluționarea cauzei, fiind astfel pe deplin aplicabile prevederile specifice conflictelor de muncă, reglementate prin art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

În temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (1) și (3), raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3 și art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Argeș, raportat la domiciliul reclamantei A., având în vedere și poziționarea teritorială a acestui tribunal într-o mai bună proximitate în raport cu domiciliul celorlalți reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 430/2025 din 4 februarie 2025, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Argeș, invocată, din oficiu, de către instanță, s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, s-a constatat intervenit conflictul negativ de competență între Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Argeș, s-a suspendat, din oficiu, judecata cauzei și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea acestei sentințe, s-a reținut că reclamanții au ales, având în vedere calitatea de pârât a Tribunalului București, față de prevederile art. 127 alin. (2), (2

) și (3) din C. proc. civ., ce reglementează competența facultativă, să sesizeze Tribunalul Dâmbovița.

Alineatul (2

) al art. 127 din C. proc. civ. a fost introdus prin Legea nr. 310/2018, ca urmare a constatării de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 290/2018, a faptului că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă, instanța de control constituțional apreciind că "există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, întrucât instanța din care face parte cumulează competența jurisdicțională cu calitatea de parte în proces".

Dispozițiile alin. (1) al art. 127 din C. proc. civ., sunt de ordine publică în ceea ce privește necompetența instanțelor din raza teritorială a curții de apel unde se află instanța care are calitatea de reclamant într-o cerere de competența acesteia sau a unei instanțe inferioare în grad, aceasta având obligația de a sesiza una din instanțele menționate de legiuitor.

Însă, în situația în care instanța are calitatea de pârât, reclamantul are posibilitatea de a sesiza și instanța competentă potrivit legii, norma de competență fiind, în acest caz, de ordine privată, astfel cum reiese și din interpretarea gramaticală a art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., care folosește sintagma "poate sesiza".

În cazul concret dedus judecății, reclamanții au înțeles să sesizeze o altă instanță de judecată decât cea de la domiciliul lor, respectiv Tribunalul Dâmbovița, care nu se regăsește însă în circumscripția unei curți de apel care să fie învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanțele ce au calitatea de pârât, însă, o atare situație se circumscrie unei excepții de necompetență de ordine privată, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 2091 din 27 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2013, în soluționarea unui conflict negativ de competență.

Având în vedere împrejurarea că pârâții prin întâmpinările formulate în cauză nu au invocat excepția necompetenței teritoriale, Tribunalul Argeș a reținut că instanța de judecată sesizată de reclamanți nu o putea invoca din oficiu, fiind ținută să soluționeze litigiul dedus judecății.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2024, la data de 19 iunie 2025.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. (2) din C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 alin. (1) din același cod, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Se constată că, în litigiile de muncă în care reclamant este angajatul, competența este alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 275 din Codul muncii, dispozițiile din Legea nr. 53/2003 referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 269 din Codul muncii cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței.

Reclamanții din cauza dedusă judecății, în calitate de personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul Judecătoriei Sectorului 4 București, au învestit Tribunalul Dâmbovița cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, Curtea de Apel București și Tribunalul București având calitatea de pârâți.

Potrivit art. 127 din C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte reține că, deși reclamanții au calitatea prevăzută de art. 127 alin. (3) din C. proc. civ., nu este incidentă ipoteza reglementată de alin. (1) al aceluiași articol, întrucât acțiunea nu este de competența instanței unde aceștia își desfășoară activitatea și nu există o instanță inferioară acesteia, ci a instanței superioare celei la care se află locul lor de muncă, respectiv Tribunalul București.

Însă, atât timp cât Tribunalul București are calitatea de pârât, sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) și (2

) din C. proc. civ., în temeiul cărora reclamanții pot sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a cărei rază se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Această normă legală reglementează un drept de opțiune al reclamanților, care au posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată fie la instanța competentă potrivit legii, fie la o altă instanță, de același grad, din raza unei curți de apel învecinate.

Potrivit dispozițiilor art. 116 din C. proc. civ., reclamantul este cel care poate alege între mai multe instanțe deopotrivă competente; o dată exercitat dreptul de opțiune, competența instanței alese, consolidându-se, se definitivează.

Întrucât reclamanții și-au manifestat opțiunea de a introduce acțiunea la Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată Curții de Apel București, în raza căreia se află Tribunalul București, care ar fi fost competent să judece conform normelor de dreptul muncii, rezultă că instanța sesizată a devenit competentă teritorial să soluționeze litigiul.

Față de cele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 127 alin. (2) și (2

) din C. proc. civ., față de alegerea făcută de reclamanți în favoarea unei instanțe competente alternativ, în temeiul art. 135 alin. (2) și (4) din același act normativ, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.