ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1482/2025

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 23.02.2024 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, sub nr. x/2024, în urma disjungerii din dosarul nr. x/2024 al aceleiași instanțe, prin încheierea din 05.09.2024, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtei Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiției în calitate de ordonator principal de credite la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Craiova, obligarea pârâtei Curtea de Apel Craiova, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu data de 01.01.2018, și în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Craiova, astfel cum rezultă din anexele I-IV, părți integrante din decizie. Obligarea pârâtului Tribunalul Olt, în calitate de ordonator terțiar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu data de 01.01.2018, și în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Craiova, astfel cum rezultă din anexele I-IV, părți integrante din decizie, Actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind neacordarea drepturilor salariale restante ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Craiova, calculate începând cu data scadenței plății sumei ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile către reclamanți) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 și următoarele din C. proc. civ., precum și cele invocate în cuprinsul întâmpinării.

Prin sentința civilă nr. 2102 din data de 14 noiembrie 2024 Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, a instanței de judecată și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Craiova și Tribunalul Olt, în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, în esență, că prin acțiunea formulată, partea reclamantă, personal auxiliar în cadrul unei judecătorii (Judecătoria Caracal), a solicitat prin capetele de cerere principale obligarea pârâților la alocarea și plata într-o singură operațiune financiară a unor drepturi salariale restante, pretenții care se încadrează în categoria drepturilor bănești de natură salarială specifice unui raport individual de muncă.

Raportat la obiectul prezentului litigiu, fiind un litigiu de muncă, instanța indicată în dispozitivul prezentei este competentă teritorial a soluționa cauza potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii (aplicabile raportat la momentul sesizării instanței) care prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul (București).

S-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 C. proc. civ. și după evocarea acestor dispoziții, s-a apreciat că, în ceea ce privește partea reclamantă care are calitatea de personal auxiliar în cadrul unei judecătorii, nu se pune problema prin ipoteză ca instanța pârâtă să reprezinte instanța competentă la care acesta își desfășoară activitatea.

Totodată, s-a reținut că nu sunt aplicabile nici alin. (2) și (3) ale art. 127 C. proc. civ. întrucât instanța competentă nu figurează ca pârât și nu este nici instanța la care își desfășoară activitatea partea, astfel cum impun în mod expres dispozițiile menționate prin sintagma "își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza", făcând trimitere la considerentele deciziei I.C.C.J. nr. 7/2016 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, investit cu soluționarea cauzei după declinare, prin sentința civilă nr. 4253 din data de 29 mai 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de către instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă. Astfel, constatând ivit conflictul negativ de competență a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, instanța a reținut, în esență, că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate la Judecătoria Caracal, solicitând prin capetele de cerere principale obligarea pârâților la alocarea și plata într-o singură operațiune financiară a unor drepturi salariale restante, pretenții care se încadrează în categoria drepturilor bănești de natură salarială specifice unui raport individual de muncă.

S-a apreciat că fiind un litigiu de muncă, competența de soluționare a cauzei se stabilește în primul rând în conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul, iar locul de muncă al reclamantei este Judecătoria Caracal, instanță aflată în circumscripția Tribunalului Olt, acestei instanțe revenindu-i în mod obișnuit competența de soluționare a litigiului în raport de criteriul locului de muncă al reclamanților.

Totodată, s-a apreciat că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., concluzionând că Tribunalul Dâmbovița este instanța competentă general, material și teritorial, să soluționeze prezenta cauză, având în considerare totodată și dispozițiile art. 127 alin. (2), alin. (2

1

) și alin. (3), art. 129 alin. (3), art. 131, art. 132, art. 133 pct. 2, art. 134 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel fiind, s-a reținut că ținând cont de faptul că Tribunalul Olt și Curtea de Apel Craiova sunt pârâți în cauză, reclamanții a avut posibilitatea de a opta pentru o instanță egală în grad din raza altei curți de apel învecinate, iar alegerea făcută de reclamanți nu putea fi cenzurată de instanța sesizată și în niciun caz din oficiu, întrucât competența reglementată de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. este o competență facultativă - relativă, iar nu una absolută și în aceste condiții, Tribunalul Dâmbovița trebuia să aplice cu prioritate dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., iar nu dispozițiile art. 269 din Codul muncii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 1 august 2025, sub același număr de dosar.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele textului de lege menționat, Înalta Curte constată că ambele instanțe, Tribunalului Dâmbovița și Tribunalul București s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța a fost învestită, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/2024, cu o cerere de chemare în judecată formulată de mai multe persoane, reclamanții solicitând obligarea pârâtei Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiției în calitate de ordonator principal de credite la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Craiova, obligarea pârâtei Curtea de Apel Craiova, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu data de 01.01.2018, și în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Craiova, astfel cum rezultă din anexele I-IV, părți integrante din decizie. Obligarea pârâtului Tribunalul Olt, în calitate de ordonator terțiar. de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară al sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu data de 01.01.2018, și în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Craiova astfel cum rezultă din anexele I-IV, părți integrante din decizie, Actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii lega penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind neacordarea drepturilor salariale restante ce au fost stabilite prin Decizia nr:. 32/27.04.2023 a Președintelui Curții de Apel Craiova, calculate începând cu data scadenței plății sumei ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele lă care s-au efectuat plățile către reclamanți) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin încheierea de ședință din 5 septembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanta A., cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. x/2024.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că unul dintre reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă, respectiv A. are domiciliul în circumscripția Tribunalului București. În privința acestei reclamante, tribunalul a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza.

Potrivit art. 59 din C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reține că între drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul sau locul de muncă în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiții, în privința cererii formulate de reclamanta din prezenta cauză, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului Dâmbovița, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanta al cărei domiciliu se află în circumscripția acestei instanțe.

Împrejurarea că Tribunalul Dâmbovița a disjuns ulterior cererea reclamantei A. nu conduce la pierderea competenței sale teritoriale în privința acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2025.