ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1346/2025

HOTĂRÂRE

24.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1346/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la 30.05.2024 sub nr. x/2024, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au chemat în judecată pe pârâții Școala Națională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București și Tribunalul București, solicitând instanței să dispună obligarea pârâților Școala Națională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii (acest pârât doar în ceea ce-i privește pe reclamanții B., C. și F.) și Înalta Curte de Casație și Justiție la recalcularea indemnizațiilor de încadrare cuvenite reclamanților, precum și a sporurilor aferente (în cuantumul maxim prevăzut de art. 4 și 5 cap. VIII, secțiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017), începând cu 01.01.2018 prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, majorate cu 25% potrivit art. 38 alin. (3) din legea-cadru, obligarea pârâtei Școala Națională de Grefieri, pentru perioada deținerii calității de personal de instruire propriu în cadrul acesteia (inclusiv pentru reclamanții cu funcție de conducere), la plata diferențelor dintre drepturile salariale efectiv plătite și cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunțată, fără eșalonare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, obligarea pârâților Înalta Curte de Casație și Justiție (pentru reclamanta H.), Curtea de Apel București (pentru reclamanții D., G., F.) și Tribunalul București (pentru reclamantele A. și E.) pentru perioada anterioară detașării la Școala Națională de Grefieri a reclamanților indicați, la plata diferențelor dintre drepturile salariale efectiv plătite și cele stabilite conform hotărârii ce va fi pronunțată, fără eșalonare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, obligarea pârâților Școala Națională de Grefieri, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă drepturilor salariale rezultate, calculată de la scadența fiecărui drept salarial până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 2084/14.11.2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că litigiul este unul asimilat celor de muncă în care sunt incidente dispozițiile art. 269 Codul muncii, iar Tribunalul Dâmbovița nu este nici instanța în a cărei circumscripții se află domiciliul/reședința reclamanților și nici tribunalul în raza căruia se află locul de muncă al acestora.

Raportat la calitatea reclamanților, judecători, a statuat că, față de scopul instituirii regulilor speciale de competență prin art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., aceștia aveau dreptul de a sesiza una dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate doar dacă niciuna dintre instanțele competente conform dispozițiilor art. 269 Codul muncii nu ar putea soluționa litigiul din cauza calității lor de parte în proces.

Apreciind că între drepturile pretinse există o strânsă legătură, a reținut o coparticipare procesuală activă care atrage prorogarea legală de competență potrivit art. 269 alin. (3) Codul muncii și, întrucât reclamanții aveau alegerea între mai multe instanțe - respectiv Tribunalul București, Tribunalul Bihor, Tribunalul Suceava, Tribunalul Sibiu și Tribunalul Neamț -, iar reclamantul F. are domiciliul pe raza Tribunalului Neamț, a conchis că aparține acestei instanțe competența de soluționare a cauzei.

Învestit prin declinare, Tribunalul Neamț, secția I civilă, la termenul de judecată din 15.05.2025, procedând, în temeiul art. 131 C. proc. civ., la verificarea competenței, a apreciat că, în cauză, nu este vorba despre o coparticipare procesuală activă obligatorie care să atragă o prorogare de competență, deoarece drepturile salariale solicitate au caracter personal și nicidecum colectiv, cu atât mai mult cu cât reclamanții F. și C. erau, la data introducerii acțiunii, pensionari. În consecință, a dispus, distinct, raportat la domiciliul diferit, disjungerea cererilor formulate de acești reclamanții.

În continuare, raportat la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., la sediul pârâților și în contextul înregistrării cererii introductive pe rolul Tribunalului Dâmbovița, a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința civilă nr. 401/29.05.2025, Tribunalul Neamț, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului procedural.

În considerentele acestei sentințe civile, reținând dispozițiile art. 127 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale, statuările din decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, calitatea de pârâți a Curții de Apel București și a Tribunalului București, precum și faptul că reclamanți și-au exercitat dreptul reglementat de art. 116 C. proc. civ. și au înregistrat acțiunea la Tribunalul Dâmbovița, a conchis că aparține acestei instanțe competența de soluționare a cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanții, în calitate de judecători în cadrul Judecătoriei Sectorului 2, respectiv 5 București, Curții de Apel Alba Iulia, Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție, au învestit Tribunalul Dâmbovița cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâți fiind Școala Națională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel București, Tribunalul București și Înalta Curte de Casație și Justiție, împrejurare ce impune verificarea incidenței vreuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 127 C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiași text legal:

"În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2

) C. proc. civ.:

"Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz", iar alin. (3) statuează că:

"Dispozițiile alin. (1) și alin. (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

În speță, cererea a fost introdusă (și) împotriva Tribunalului București, instanță competentă să soluționeze pricina prin raportare la regula instituită de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii - Legea nr. 53/2003.

Prin urmare, dispozițiile art. 127 alin. (2) și (2

) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile, alegerea instanței competente aparținând titularilor acțiunii, în temeiul art. 116 din același Cod.

Înalta Curte notează că art. 127 C. proc. civ. este o normă specială de competență care se aplică atunci când reclamantul este o persoană care își desfășoară activitatea în justiție, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier și care impune, atunci când acțiunea este de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanțele judecătorești de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Rațiunea acestui text de lege se regăsește în imperativul asigurării aparenței de imparțialitate a instanței.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt, așadar, norme de ordine publică în ceea ce privește necompetența instanțelor din raza teritorială a curții de apel unde se află și instanța la care funcționează judecătorul care are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia. Așa fiind, acesta este obligat să sesizeze una dintre instanțele arătate în text.

Altfel spus, prevederile legale evocate instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul care are calitatea de reclamant, precum și o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanței.

Nu există vreo rațiune în a se aprecia că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. ar fi incidente numai în acele situații în care legea reglementează competența exclusivă a unei singure instanțe care ar fi exact cea pe care reclamantul nu o poate învesti sau pe care este îndreptățit să nu o sesizeze.

În afară de argumentul gramatical, conform căruia, o atare interpretare nu rezultă din modul în care legiuitorul se exprimă în cuprinsul art. 127 C. proc. civ., o atare aplicare a textelor de lege ar conduce la limitarea dreptului de opțiune al reclamantului, conferit de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii și la restrângerea sferei de aplicare a acestui text de lege.

Or, atâta vreme cât dispoziția de la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ce reprezintă în sine o normă specială derogatorie de la regulile de competență de drept comun, conferă reclamantului dreptul de opțiune între mai multe instanțe deopotrivă competente, sfera ei de aplicare nu poate fi restrânsă, pe cale de interpretare speculativ-restrictivă, în absența unei alte dispoziții legale, clare și neechivoce, care să circumstanțieze sfera de incidență a normei speciale în discuție.

Rațiunea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., intitulat "competența facultativă" a fost aceea de a conferi competență teritorială de soluționare și altor instanțe decât cele prevăzute de lege, pentru acele ipoteze în care reclamant sau pârât este un judecător, un procuror, un grefier, un asistent judiciar sau chiar instanța de judecată ca subiect de drept public. Dată fiind rațiunea edictării dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. - de a extinde sfera de competență și cu privire la alte instanțe, ele nu pot fi utilizate, în procesul de interpretare și de aplicare a legii, pentru a restrânge sfera de incidență și de aplicare a unor prevederi speciale, cum este norma din art. 269 alin. (2) Codul muncii referitoare la competența teritorială a instanțelor în cazul unui conflict de muncă, deoarece s-ar ajunge la aplicarea legii de procedură în contra scopului pentru care a fost edictată.

Constatând că reclamanții și-au manifestat opțiunea de a introduce acțiunea la Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată Curții de Apel București, în circumscripția căreia se află Tribunalul București, care ar fi fost una dintre instanțele competente în soluționarea cererii, se reține că instanța sesizată a devenit competentă teritorial să soluționeze litigiul prin efectul dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.