ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6105/2023

Ședința publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra acțiunii de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 17.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună:

1) obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin prin care să recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară cuvenită reclamantului, cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și recunoscute prin sentința civilă nr. 641/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2007, sub sancțiunea plății în favoarea reclamantului a unei penalități de 100 RON/zi de întârziere.

2) obligarea pârâților la plata către reclamant a diferenței dintre drepturile salariale recalculate potrivit celor de mai sus și drepturile salariale efectiv încasate, începând cu data menționată în titlul executoriu și până în prezent, precum și a dobânzii legale aferente fiecărei diferențe lunare calculate de la data scadentei fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale, precum și la actualizarea acestor sume cu inflația calculată de la data scadenței fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamantul își desfășoară activitatea ca judecător în cadrul Tribunalului Arad și a beneficiat de plata unor sume restante din titlurile executorii, sume eșalonate la executare prin dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, iar prin cererea nr. 2878/Ad/23.11.2016 a solicitat Tribunalului Arad să îi comunice dacă a fost pusă în executare sentința civilă nr. 641/28.05.2008, pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 a Curții de Apel Timișoara, prin care a beneficiat de majorări salariale de 5%, 2% și 11%, iar în caz contrar să îi calculeze și să îi plătească aceste sume. Prin răspunsul nr. x/08.12.2016 Tribunalul Arad a comunicat faptul că a solicitat un punct de vedere de la Ministerul Justiției prin adresa nr. x/07.12.2016, fără însă a comunica vreun răspuns referitor la faptul dacă a fost pusă în executare sau nu sentința civilă nr. 641/28.05.2008 în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 71/2009.

Prin contestația formulată la Ministerul Justiției în data de 23.12.2016 reclamantul a solicitat aceste drepturi salariale, dar până la data formulării acțiunii nu a primit nici un răspuns în acest sens.

A arătat reclamantul că prin sentința civilă nr. 641/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 a Curții de Apel Timișoara, i s-a recunoscut prin hotărâre irevocabilă dreptul la creșterile salariale aferente anului 2007 prevăzute de O.G. nr. 10/2007, ca urmare a constatării discriminării, iar aceste creșteri reprezintă drepturi câștigate pe care pârâtul trebuia să le aibă în vedere la aplicarea actelor normative ulterioare, respectiv dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 330/2009, art. 3 alin. (3) din anexa 6 la Legea nr. 285/2010. Totodată, din răspunsul dat de Tribunalul Arad la cererea nr. x/08.12.2016 a rezultat că indexarea de 18% nu a fost inclusă niciodată în indemnizația lunară.

Potrivit deciziei nr. 23/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dezlegarea unor chestiuni de drept, majorările salariale sub forma indexărilor prevazute de O.G. nr. 10/2007 reprezintă, ca urmare a recunoașterii acordării lor prin hotărâri judecătorești irevocabile, drepturi definitiv câștigate, protejate de principiul neretroactivității legii civile în timp. Prin această decizie s-a stabilit și faptul că aceste drepturi salariale acordate prin hotărâri judecătorești, respectiv majorarea de 18%, se încadrează în sintagma "indemnizație avută" și vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraților.

Prin urmare, dacă aceste drepturi salariale vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraților, atunci indiscutabil ele reprezintă o componentă salarială substanțială în stabilirea unui cuantum corect al indemnizației brute lunare și implicit al pensiei de serviciu.

Per a contrario, întrucât pensiile de serviciu ale magistraților se stabilesc și se actualizează în raport de indemnizația brută lunară a unui judecător și procuror în activitate, iar acestea includ creșterile salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, este firesc ca indemnizația brută a unui magistrat în funcție să cuprindă aceste creșteri salariale.

In considerentele deciziei Î.C.C.J. nr. 23/2015, se prevede la pct. 74. că "Majorările salariale, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoașterii și acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câștigate, care sunt protejate de principiul neretroactivității efectelor deciziilor promulgate în interesul legii", iar la pct. 75 se prevede că "Deciziile pronunțate în interesul legii produc efecte numai pentru viitor, ca și deciziile Curții Constituționale, care sunt, la rândul lor, obligatorii pentru instanțe, pentru a da eficiență principiului constituțional al neretroactivității, ceea ce înseamnă că efectele lor nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constitute, cum sunt în cauză drepturile acordate magistraților prin hotărâri judecătorești irevocabile privind creșterile salariale de 2%, 5% §i 11% prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare".

Indemnizația de încadrare a judecătorilor este rezultanta valorii de referință sectorială înmulțită cu coeficientul de multiplicare. De vreme ce coeficientul de multiplicare variază în funcție de nivelul instanței la care funcționează magistratul, iar valoarea de referință sectorială rămâne constantă, este evident faptul că procentele prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 10/2007 cu titlul de creșteri salariale se aplică la valoarea de referință sectorială.

Odată acordată o creștere salarială (și nu un spor sau primă prevăzute de un act normativ pe o perioadă delimitată în timp), aceasta rămâne inclusă în valoarea de referință sectorială, adică în salariul de bază, iar sporurile se aplică la salariul de bază majorat cu indexările salariale.

Că este așa, rezultă și din prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008, în care se arată că valoarea de referință sectorială (...) se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007, iar începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectorială este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008.

Conform textului de lege menționat, creșterea de 2% se aplică, începând cu luna aprilie 2008, valorii de referință sectorială, componentă a indemnizației de încadrare, astfel cum aceasta a fost majorată, conform hotărârii judecătorești rămase irevocabilă, prin adăugarea procentului de 18% la nivelul de referință sectorială existent la nivelul anului 2007, în raport de cele trei etape prevăzute de O.G. nr. 10/2007.

De asemenea, aprecierea I.C.C.J. în legătură cu majorările salariale sub forma indexărilor este în concordanță cu dispozijiile art. 3 alin. (3) anexa 6 din Legea nr. 285/2010 potrivit carora, personalul din justiție își păstrează drepturile câștigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcție dobândite în condițiile legii până la data intrării în vigoare a Legii cadru de salarizare, potrivit art. 30 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 330/2009, începând cu data de 01.01.2010 ordonatorul principal de credite avea obligația să stabilească indemnizația de încadrare la nivelul indemnizației lunare de încadrare corespunzătoare aceleiași funcții din luna decembrie 2009, la care se adăugau celelalte sporuri prevăzute de lege, iar pârâtul a omis să calculeze indemnizația și în raport de tranșele de indexare în procent total de 18%, creând o situație discriminatorie în raport de magistrații beneficiari ai pensiei de serviciu al cărui cuantum este de 80% din baza de calcul, reprezentând indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării, precum și față de magistrații aflați în funcție care au beneficiat de indemnizația pentru creșterea copilului.

Omisiunea pârâtului de executare a acestei obligații a fost de natură să creeze un prejudiciu material constând în diferența indemnizației brute lunare calculată în raport de creșterile salariale în procent de 18% și de indemnizația efectiv plătită. Astfel, deținând o hotărâre în constatarea existenței unui drept subiectiv (dreptul la calcularea veniturilor salariale pe baza unei valori de referință sectoriale majorate), drept ignorat de pârâtul Ministerul Justiției care, din momentul pronunțării hotărârii definitive, se află de drept în întârziere (potrivit art. 166 alin. (4) Codul muncii), reclamanatul nu avea decât posibilitatea introducerii unei acțiuni în realizarea dreptului subiectiv de mai sus.

In materia contenciosului administrativ (sub imperiul căruia se judecă prezentul litigiu, potrivit Legii nr. 284/2010, anexa nr. VI, cap. VIII, art. 7) realizarea dreptului subiectiv pretins de reclamant presupune obligarea autorității publice pârâte la emiterea actului administrativ de "recunoaștere a dreptului" și acordarea de despăgubiri.

Ca atare, pentru realizarea dreptului la un salariu calculat pe baza unei valori de referință sectoriale majorate, era obligatoriu să se solicite obligarea Ministerului Justiției/ministrului justiției la emiterea unui ordin prin care să recunoască acest drept (în sensul calculării efective a drepturilor salariale), precum și la plata de despăgubiri materiale constând în diferențele salariale neîncasate.

In ceea ce privește caracterul retroactiv al ordinului, reclamantul a arătat că acesta nu are efect constitutiv, în sensul că nu dă naștere unor drepturi noi, ci unul declarativ, nefăcând altceva decât să constate existența unor drepturi preexistente (născute printr-o hotărâre judecătorească anterioară), astfel încât nu s-ar putea susține că se încalcă principiul neretroactivității actelor administrative.

Întrucât aceste drepturi salarile nu au fost acordate pentru o lungă perioadă de timp, reclamantul a apreciat că este îndreptățit și la plata dobânzii legale aferente fiecărei diferențe lunare calculate de la data scadenței fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale, precum și la actualizarea acestor sume cu inflația, calculată de la data scadenței fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale (cumularea dobânzii cu inflația fiind posibilă în baza deciziei nr. 2/2014 pronunțate în cadrul unui recurs în interesul legii de Inalta Curte de Casație și Justiție).

In drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile din Anexa VI, cap. VIII, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 166 alin. (4) Codul muncii, decizia Î.C.C.J. nr. 23/2015, Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 554/2004, precum și pe toate celelalte acte normative indicate în motivare.

Pârâta Curtea de Apel Timișoara a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității, excepția prescripției, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Cu privire la excepția inadmisibilității pârâta a precizat că ordinul ministrului justiției privind drepturile salariale ale reclamantului este executat întocmai, iar reclamantul nu a invocat neexecutarea de către pârâți a acestui ordin și nici vreun refuz nejustificat al autorității de emitere a unui nou ordin al ministrului justiției. Numai după parcurgerea acestei etape petentul, dacă se consideră în continuare nemulțumit sau dacă autoritatea căreia i s-a adresat în prealabil refuză să răspundă, poate formula acțiune privitoare la drepturile sale salariale și doar cu invocarea competenței speciale prevăzute de Legea nr. 284/2010. Reclamantul nu a îndeplinit această cerință, adresându-se direct instanței de judecată cu solicitarea de acordare a unor drepturi salariale, în lisa unui ordin al ministrului justiției sau al existenței unui refuz de emitere a unui astfel de ordin.

Referitor la excepția prescripției, pârâta a invocat incidența prevederilor art. 268 lit. c) din Codul Muncii și cele ale art. 2517 C. civ.

Pârâtul Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea cererii, excepția prescripției, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Cu privire la inadmisibilitate, pârâtul a precizat că drepturile salariale ale magistraților judecători se stabilesc prin acte administrative individuale, respectiv prin ordine de salarizare emise de Ministrul Justiției care se contestă potrivit unei proceduri speciale prevăzute la art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și în termenul expres menționat în cuprinsul acesteia, de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite.

În cazul în care reclamantul era nemulțumit de stabilirea drepturilor salariale în intervalele de referință, avea posibilitatea de a contesta actele administrative respective, în termenele prevăzute de lege, procedura fiind aplicabilă cu fiecare act administrativ individual care stabilește salarizarea. Or, nu se poate trece peste această procedură și să se ajungă astăzi la modificarea de ordine de salarizare emise cu ani în urmă în sensul stabilirii indemnizației cu luarea în considerare a unei alte valori de referință sectorială.

În ceea ce privește contestația formulată la finele anului 2016, atașată la dosar, în legătură cu drepturile salariale, aceasta este tardivă în raport cu ordinele de salarizare individuale privind pe reclamant. Prin prisma procedurii speciale prevăzute mai întâi în Legea nr. 330/2009, preluată apoi în Legea nr. 284/2010, pe care o invocă însuși reclamantul, nu se poate ajunge la modificarea retroactivă a unor ordine de salarizare.

Reclamantul a cunoscut că sentința civilă nr. 641/28.05.2008 aparținând Tribunalul Caraș Severin acordă exclusiv despăgubiri, făcând aplicarea prevederilor art. 269 din Codul muncii, fără să analizeze legalitatea ordinului de stabilire a indemnizației cuvenite și fără să oblige la modificarea indemnizației de încadrare brute lunare, pornind de la faptul că însăși cauza juridică a acordării drepturilor a fost Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, ceea ce explică inacțiunea sa în tot intervalul de timp scurs de la pronunțarea hotărârii pe care o invocă. Mai mult decât atât, acest titlu este executat în întregime la momentul de față, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 75/2008, O.U.G. nr. 71/2009, instanța la care este încadrat reclamantul fiind cea care a efectuat plățile și care este în măsură să depună înscrisuri în dovedirea acestor aspecte.

A mai precizat pârâtul că pretențiile în legătură sentința civilă pronunțată de Tribunalul Caraș Severin sunt prescrise pentru întreaga perioadă anterioară datei de 17.01.2014. Prin sentința menționată nu a fost obligat pârâtul să modifice indemnizația și ordinul de stabilire a indemnizației cuvenite sau să oblige la reîncadrarea reclamantului, ci s-au acordat reclamantului doar despăgubiri, reținându-se discriminarea. Este nefondată susținerea potrivit căreia despăgubirile rezultând din sentința civilă nr. 641/28.05.2008 proununțată de Tribunalul Caraș Severin sunt datorate fără limită, negând inclusiv faptul că ulterior pronunțării acestei sentințe legiuitorul a intervenit prin mai multe acte normative.

Nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că a existat o hotărâre în interesul legii nr. 25/2011 pronunțată de I.C.C.J., prin care s-a stabilit că "dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 (...) se interpretează în sensul că nu se aplică și magistraților", în acest sens fiind și poziția ordonatorilor de credite.

Ministerul Justiției nu avea temei legal să emită ordin cu o altă indemnizație de încadrare decât cea prevăzută de lege, anume una majorată cu 18% atâta vreme cât nici măcar hotărârile judecătorești care au acordat drepturile prevăzute de O.G. nr. 10/2007, reținând ca temei discriminarea față de alte categorii de personal din sectorul bugetar, nu au analizat legalitatea ordinelor de stabilire a indemnizațiilor de încadrare și nu au obligat/nu au dispus modificarea acestora.

Pe de altă parte, Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 21.12.2016 și are putere numai pentru viitor, astfel că indemnizațiile magistraților se stabilesc și se achită potrivit acestei Decizii și în conformitate cu art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2006.

Mai mult decât atât, întrucât Decizia CCR nr. 794/2016 face referire la nivelul maxim pentru fiecare funcție, pe familie ocupațională, la nivelul Î.C.C.J. fiind acordată valoarea de referință sectorială de 405 RON începând cu 1 octombrie 2016, urmare adoptării Ordinului Președintelui I.C.C.J. nr. 283/25.10.2016, ministrul justiției a emis O.M.J nr. 219/C/1.02.2017 prin care, începând cu 1.10.2017, se stabilește o indemnizație de încadrare brută lunară, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, fiind astfel modificat în mod corespunzător O.M.J. 4680/C/21.12.2016.

Nu există temei legal pentru a emite ordin în sensul stabilirii unei alte valori de referință sectorială calculate potrivit O.G. nr. 10/2007, în perioada 09.04.2015 - 31 iulie 2016, pretențiile reclamantului fiind nefondate.

Referitor la pretențiile accesorii, pârâtul a arătat că acestea nu au temei legal în primul rând pentru că nu există obligația de plată a indemnizației de încadrare lunare prin raportare la o valoare de referință sectorială, așa cum pretinde reclamantul, pentru perioada anterioară datei de 01.08.2016, dar și pentru faptul că o obligație bănească nu poate fi considerată scadentă înainte ca aceasta să aibă o existență certă. Mai înainte de punerea în întârziere și de momentul publicării Deciziei CCR nr. 794/2016 nu se poate pune cu temei problema acordării daunelor moratorii. Mai mult decât atât, la data publicării deciziei în discuție, ministrul justiției a emis ordinul nr. 4680/C/21.12.2016, modificat prin O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017.

A mai precizat pârâtul Ministerul Justiției că nu ar putea să fie obligat în mod direct să plătească reclamantului eventuale diferențe bănești, întrucât are atribuții privind efectuarea calculului și acordarea drepturilor salariale doar pentru salariații aparatului propriu al ministerului și numai rolul de a administra bugetul instanțelor și de a asigura fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în conturile instanțelor, deschise la trezoreriile locale, urmând ca instanțele să-i utilizeze în mod direct, potrivit destinațiilor legale. Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile salariale ale reclamantului sunt stabilite cu instanța, drepturile fiind datorate, calculate și plătite direct de către instanța la care funcționează, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale către stat.

În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 2951/17.07.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerul Justiției, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. De asemenea, cu privire la fondul pretențiilor a precizat faptul că își restrânge obiectul capătului doi al cererii în sensul că solicită obligarea la plata drepturilor salariale doar pentru perioada 13.11.2009 - 8.04.2015. Pentru perioada anterioară datei de 13.11.2009, s-a arătat că sumele au fost plătite ca urmare a executării silite, iar pentru perioada ulterioară datei de 8.04.2015, a obținut hotărâre judecătorească prin care pârâții au fost obligați la plată.

Prin decizia civilă nr. 4485/17.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2951 din 17 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând acțiunea, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a pronunțat sentința civilă nr. 157 din 23 aprilie 2021, prin care a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, pentru existența autorității de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că prin solicitarea de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin prin care să se recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară, cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (recunoscute prin sentința civilă nr. 641/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2007) reclamantul urmărește să obțină recalcularea și plata indemnizației de încadrare brută lunară cu includerea creșterilor salariale anterior menționate, desi deține o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

Fiind învestită cu soluționarea căilor de atac promovate împotriva acestei sentințe, prin decizia nr. 3685/29.06.2023 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul Ministerului Justiției, în ale cărui drepturi și obligații s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție, care a vizat soluția instanței de rejudecare asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și, admițând recursul reclamantului A. împotriva aceleiași sentințe, a casat în parte sentința recurată, reținând greșita aplicare a prevederilor art. 430 și 431 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat, fixând termen pentru rejudecarea acțiunii, în fond.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a constatat în al doilea ciclu procesual, în esență, că prima instanță a apreciat eronat asupra identității de obiect și cauză dintre litigiul finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 641/2008 a Tribunalului Caraș Severin, definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 a Curții de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2007 și prezentul litigiu, al cărui obiect a fost clarificat prin decizia de casare intermediară, constând în cenzurarea refuzului nejustificat de emitere a unui ordin de punere în executare a sentinței civile nr. 641/28.05.2008, respectiv plata drepturilor salariale majorate, actualizate, fiind totodată nesocotite statuările obligatorii din cuprinsul primei decizii de casare, care impunea verificarea legalității refuzului prin prisma solicitărilor concrete ale reclamantului.

În rejudecarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte subliniază faptul că aceasta se va face în limitele și în cadrul procesual trașate deja prin deciziile anterioare de casare, ceea ce presupune ca instanța de contencios administrativ să verifice caracterul justificat al refuzului exprimat de pârâtul Ministerul Justiției, de a emite un ordin de salarizare pe numele reclamantului, în limitele stabilite prin cererea administrativă adresată pârâtului la data de 23.12.2016 .

În acest sens, Înalta Curte va reține incidența prevederilor art. 1 și 8 alin. (1) ale Legii nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ (...) se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. (art. 1) (...) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său (...) prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.(...)"(art. 8)

Totodată, se constată că refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile."

Aplicând aceste repere teoretice, Înalta Curte reține că în evaluarea caracterului justificat/nejustificat al refuzului de emitere a ordinului de salarizare prezintă relevanță conținutul cererii administrative adresate autorității, în raport de care se va aprecia conduita acesteia.

Or, în prezentul litigiu, reclamantul a solicitat prin cererea adresată Ministerului Justiției punerea în executare a sentinței civile nr. 641/28.05.2008 a Tribunalului Caraș Severin, în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, respectiv plata diferențelor de drepturi salariale începând cu data menționată în titlul executoriu, actualizate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală.

Că intenția acestuia a fost de obligare a pârâtului la executarea întocmai a sentinței civile nr. 641/2008 rezultă inclusiv din mențiunile ce fac trimitere la cererile adresate Tribuanlului Arad care au rămas nesoluționate și prin care, s-a solicitat "să dispuneti de îndată punerea în executare a acestui titlu executoriu în sensul celor dispuse, respectiv: - plata drepturilor salariale majorate cu (...)"

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamantul a urmărit prin declanșarea procedurii administrative punerea în executare a sentinței civile nr. 641/28.05.2008 a Tribunalului Caraș Severin, cu privire la care s-a plâns că nu a fost în fapt executată, arătând că "nu i se comunică niciun răspuns referitor la faptul dacă a fost pusă în executare sau nu (...)", în evaluarea caracterului justificat al refuzului de emitere a acestui ordin se impune a se analiza conținutul obligațiilor stabilite prin acest titlu executoriu apreciat a nu fi fost executat, respectiv existența unei obligații în sarcina autorității publice, de emitere a unui nou ordin de salarizare.

Or, din actele dosarului rezultă că titlul executoriu la care se raportează reclamantul se referă la obligația pârâtului Ministerul Justiției, alături de ceilalți pârâți ordonatori de credite, "să calculeze și să plătească reclamanților sumele actualizate cu rata inflației începând cu data de 1.02.2007 și până la data plății efective, care reprezită diferențe salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 5% începând cu 01.01.2007 raportat la indemnizația de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006, de 2% începând cu 01.04.2007 în raport cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna martie 2007 și de 11% începând cu 01.10.2007 raportat la indemnizația de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007."

Așadar, din examinarea dispozitivului hotărârii menționate se observă că aceasta nu instituie în sarcina Ministerului Justiției obligația de a emite un ordin de salarizare, în sensul celor solicitate în prezenta cauză, astfel încât nu poate fi reținută ipoteza conform căreia pârâtul ar fi acționat cu exces de putere, respectiv cu voința de a nu rezolva cererea reclamantului. Cu alte cuvinte, nu se poate constata existența unui refuz nejustificat de a soluționa o cerere formulată în baza unui titlu executoriu, câtă vreme respectivul titlu executoriu nu cuprinde și dispoziția de obligare a Ministerului Justiției la emiterea ordinului de salarizare solicitat de reclamant.

Este real că, astfel cum a reținut instanța de recurs în primul ciclu procesual, prin cererea administrativă și mai apoi prin cererea de chemare în judecată reclamantul s-a referit inclusiv la aplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. 23/2015, prin care s-a stabilit că drepturile acordate prin hotărâri judecătorești se încadrează în sintagma indemnizație avută și trebuie luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraților, ele reprezentând deci o componentă salarială substanțială în stabilirea unui cuantum corect al indemnizației brute lunare și, implicit, al pensiei de serviciu, însă toate aceste susțineri trebuie analizate în considerarea limitelor cererii adresate Ministerului Justiției, de punere în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 641/2008 a Tribuanlului Caraș Severin, fiind deci în legătură doar cu recalcularea și plata diferențelor de drepturi salariale, iar nu cu emiterea unui act de salarizare.

Prin urmare, refuzul pârâtului Ministerului Justiției de a emite un astfel de ordin de salarizare în executarea hotărârii judecătorești anterior menționate, apare ca fiind unul justificat, în condițiile în care titlul executoriu la care se raportează reclamantul nu conține o astfel de obligație în sarcina autorității pârâte, iar obligatia de efectuare a unor operațiuni administrative de recalculare a indemnizației și de plată a diferențelor de drepturi rezultate din recalculare, în baza unui titlu executoriu emis în acest sens, nu trebuie confundată cu emiterea de acte administrative în materia salarizării.

Pe cale de consecință, în contextul în care capătul principal de cerere privind constatarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de emitere a ordinului de salarizare este neîntemeiat, urmând a fi respins, aceeași soluție urmează a fi dată și cererii de plată a diferențelor salariale recalculate în baza ordinului solicitat a fi emis, în virtutea principiului conform căruia accesoriul urmează soarta principalului.

De altfel, în privința obligației Ministerului Justiției de a proceda la calcularea și plata diferențelor de drepturi, se reține că reclamantul se află deja în posesia unui titlu executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 641/2008 a Tribunalului Caraș Severin, astfel că și din această perspectivă solicitarea de emitere a unui nou titlu, privind executarea acelorași obligații, apare neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În rejudecare:

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 decembrie 2023.