Decizia nr. 3685/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel la data de 17.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: 1) obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin prin care să recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară cuvenită reclamantului, cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și recunoscute prin sentința civilă nr. 641/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2007, sub sancțiunea plații în favoarea reclamantului a unei penalități de 100 RON/zi de întârziere. 2) obligarea pârâților la plata către reclamant a diferenței dintre drepturile salariale recalculate potrivit celor de mai sus și drepturile salariale efectiv încasate, începând cu data menționată în titlul executoriu și până în prezent, precum și a dobânzii legale aferente fiecărei diferențe lunare calculate de la data scadentei fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale, precum și la actualizarea acestor sume cu inflația calculată de la data scadentei fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale. În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 2951/17.07.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerul Justiției, ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. De asemenea, cu privire la fondul pretențiilor a precizat faptul că își restrânge obiectul capătului doi al cererii în sensul că solicită obligarea la plata drepturilor salariale doar pentru perioada 13.11.2009 - 8.04.2015. Pentru perioada anterioară datei de 13.11.2009, s-a arătat că sumele au fost plătite ca urmare a executării silite, iar pentru perioada ulterioară datei de 8.04.2015, a obținut hotărâre judecătorească prin care pârâții au fost obligați la plată. Prin decizia civilă nr. 4485/17.09.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2951 din 17 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Hotărârea instanței de fond Rejudecând acțiunea, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a pronunțat sentința civilă nr. 157 din 23 aprilie 2021, prin care a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, pentru existența autorității de lucru judecat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că prin solicitarea de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin prin care să se recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară, cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (recunoscute prin sentința civilă nr. 641/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2007) reclamantul urmărește să obțină recalcularea și plata indemnizației de încadrare brută lunară cu includerea creșterilor salariale anterior menționate, desi deține o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, în sensul (1) obligării Ministerului Justiției la emiterea ordinului de salarizare prin care să recalculeze indemnizația de încadrare brută cuvenită reclamantului, cu includerea creșterilor salariale de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 și recunoscute prin sentința civilă nr. 641/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2007, definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 a Curții de Apel Timișoara, sub sancțiunea plății în favoarea reclamantului a unei penalități de 100 RON/zi de întârziere, precum și (2) obligării pârâților la plata către reclamant a diferenței dintre drepturile salariale recalculate potrivit celor de mai sus și drepturile salariale efectiv încasate, începând cu data de 13.11.2009 (întrucât până la data de 12.11.2009 drepturile salariale au fost plătite în timpul procesului) și până la data de 8.04.2015 (întrucât din data de 9.04.2015 reclamantul a obținut o hotărâre de obligare a pârâților la plată), precum și a dobânzii legale aferente fiecărei diferențe lunare calculate de la data scadenței fiecărei diferențe lunare până la data plății efective și integrale, precum și la actualizarea acestor sume cu inflația. Precizând expres că nu contestată soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, recurentul a arătat că prin respingerea acțiunii pentru existența autorității de lucru judecat, instanța de fond nu a respectat considerentele de la punctele 60, 61 și 62 din decizia instanței de recurs nr. 4485/17.09.2020 Astfel, date fiind considerentele conform cărora " ... prin cererea adresată pârâtului Ministerul Justiției reclamantul a solicitat exclusiv plata drepturilor salariale … nu și emiterea unui ordin în acest sens, astfel că și în ipoteza constatării refuzului nejustificat al autorității, aplicând dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța ar fi fost limitată la a dispune exclusiv ceea ce s-a solicitat direct autorității, respectiv plata drepturilor salariale, nu și emiterea unui ordin în acest sens", se poate aprecia că instanța a refuzat să se pronunțe asupra primului capăt de cerere, vizând obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare, pe motiv că aceasta nu a fost solicitată expres prin cererea adresată pârâtului. Faptul că nu s-a solicitat pârâtului Ministerul Justiției, inainte de promovarea acțiunii, emiterea ordinului de salarizare, echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar această excepție putea fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, iar nu din oficiu de către instanță. În cauză, însă, prima instanță nu a invocat excepția lipsei procedurii prealabile pe motiv că nu s-ar fi solicitat autorității pârâte emiterea ordinului de salarizare, ci a precizat clar că nu se pronunță pe primul capăt de cerere din acțiunea introductivă, adică a refuzat să judece acest capăt de cerere. A mai arătat recurentul că și în situația în care se trece peste acest aspect, nu poate fi ignorat faptul că prima instanță nu a respectat dispozițiile instanței de recurs care a stabilit că în rejudecare trebuie să se procedeze la "o examinare a tuturor motivelor invocate prin cererea de chemare in judecată, în baza cărora reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui ordin prin care să fie recalculată indemnizația de încadrare brută lunară prin includerea creșterilor salariale acordate printr-o hotărâre judecătorească defmitivă și a apărărilor formulate de pârât, pentru a constata dacă a existat un refuz de emitere a unui asemenea ordin și dacă acesta a fost justificat sau nu, iar ca urmare a soluționării capătului de cerere principal să analizeze și capătul de cerere accesoriu ", ceea ce prima instanță nu a făcut, astfel încât devine incident cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost invocat de către recurent ca urmare a faptului că prima instanță a refuzat să se pronunțe asupra primului capăt de cerere fără să invoce vreo excepție, apreciind că este limitată de ceea ce s-a solicitat autorității pârâte, aceasta neindicând vreun motiv juridic, raționament logico-juridic sau temei de drept care o împiedică să examineze primul capăt de cerere. A mai arătat recurentul că este nelegală și soluția de respingere a celui de al doilea capăt de cerere, pe excepția autorității de lucru judecat, câtă vreme prin decizia de casare s-a stabilit că doar după ce se va soluționa primul capăt de cerere, să se treacă la analizarea capătului de cerere accesoriu. Cum prima instanță nu a analizat pe fond primul capăt de cerere, ea nu putea respinge al doilea capăt de cerere. De altfel, nu poate avea autoritate de lucru judecat un ordin emis de către pârâtul Ministerul Justiției în raport de o hotărâre judecătorească, deoarece chiar dacă reclamantul deține un titlu executoriu prin care ministerul este obligat să plătească majorările salariale, acest fapt nu împiedică emiterea unui ordin care să conțină aceleași dispoziții din hotărârile judecătorești. În acest context, este greșită susținerea primei instanțe în sensul că reclamantul deține deja un titlu executoriu cu privire la debitul principal, iar emiterea unui nou titlu pentru aceleași pretenții este inadmisibilă, deoarece hotărârile judecătorești au autoritate de lucru judecat, întrucât recurentul nu solicită emiterea unui alt titlu executoriu pentru aceleași pretenții, ci emiterea unui ordin de salarizare prin care să se recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară cu includerea creșterilor salariale de 18% obținute prin titlul executoriu. Indemnizația lunară a recurentului nu a fost calculată niciodată în acest mod, iar consecința emiterii ordinului de salarizare nu poate fi decât plata acestor drepturi salariale pentru perioada în care nu au fost plătite. Întrucât ordinul de salarizare trebuie să respecte hotărârile judecătorești care constituie titlu executoriu, recurentul a subliniat faptul că potrivit deciziei Î C. civ..J. nr. 23/2015 drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești, respectiv majorarea de 18%, se încadrează în sintagma "indemnizația avută" și vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraților. Prin urmare, dacă majorarea de 18% va fi luată în considerare la stabilirea pensiei de serviciu, atunci indiscutabil ea reprezintă o componentă salarială în stabilirea unui cuantum corect al indemnizației brute lunare. In ceea ce privește plata dobânzii pentru drepturilor salariale neacordate si indexarea acestora cu rata inflației, recurentul a precizat că menține motivele arătate în acțiunea introductivă.

Apărările formulate și recursul incident Intimații-pârâți Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței primei instanțe. La rândul său, pârâtul Ministerul Justiției a depus întâmpinare, dar și recurs incident împotriva sentinței curții de apel, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât a criticat soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de acesta în privința celui de-al doilea capăt din acțiunea judiciară, iar nu cu privire la pretenția constând în emiterea unui ordin de încadrare/stabilire indemnizație, apreciind au fost reținute în mod greșit dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004. Prin respingerea excepției prescripției au fost nesocotite dispozițiile art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ. conform cărora dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, precum și art. 2524 C. civ. care statuează că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui." Caracterul accesoriu al pretenției constând în plată nu oprește instanța de a soluționa excepția prin prisma dispozițiilor invocate, ci face doar ca soarta sa să depindă pe fond de soluția dată pretenției principale. De asemenea, este corectă susținerea potrivit căreia prescripția poate reprezenta o apărare în ceea ce privește justificarea refuzului de a executa hotărârea judecătorească, iar conform cererii de chemare în judecată care se soluționează, pretenția constând în "plata diferenței dintre drepturile salariale recalculate și cele efectiv încasate, începând cu data menționată în titlul executoriu și până în prezent" are ca temei tocmai sentința civilă nr. 641/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2007, iar nu interpretarea și aplicarea unor dispoziții normative cum a fost în cazul hotărârii judecătorești care s-a aflat la baza restrângerii pretențiilor recurentului-reclamant, astfel că hotărârea instanței este greșită sub aspectul soluționării excepției invocate cu privire la capătul de cerere privind plata. Având în vedere motivele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., s-a solicitat instanței de control judiciar să admită recursul incident și, în rejudecare, să statueze cu privire la excepția prescripției dreptului, în sensul admiterii pentru întreaga perioadă anterioară datei de 17.01.2014, pretențiile corespunzătoare fiind prescrise. Prin notele scrise depuse la data de 9.03.2023 recurentul-pârât Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, date fiind dispozițiile art. 142 alin. (2), (5), (6) și 8 din Legea nr. 304/2022, conform cărora Ministerul Justiției nu mai exercită atribuții în legătură cu salarizarea judecătorilor.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În privința recursului declarat de reclamantul A., cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă în dezvoltarea recursului nu au fost invocate argumente de ordin critic care să se circumscrie acestuia. Întrucât argumentația recurentului se subsumează doar încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, cererea de recurs urmează a fi examinată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, se apreciază că analiza recursului trebuie să pornească de la dezlegările obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual referitoare la obiectul acțiunii deduse judecății. Astfel, potrivit considerentelor deciziei nr. 4485/17.09.2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, obligatorii pentru instanța de fond conform art. 501 C. proc. civ., acțiunea reclamantului, structurată pe două capete de cerere, vizează solicitarea, întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1) și (2), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de emitere a unui ordin de recalculare a indemnizației de încadrare cu includerea creșterilor salariale recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, precum și plata despăgubirilor materiale reprezentate de diferențele salariale neîncasate. De asemenea, prin aceeași decizie de casare s-a statuat că "examinarea cererii formulate de reclamant impunea, din partea instanței de fond, o examinare a tuturor motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată, în baza cărora reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui ordin prin care să fie recalculată indemnizația de încadrare brută lunară prin includerea creșterilor salariale acordate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, și a apărărilor formulate de pârât, pentru a constata dacă a existat un refuz de emitere a unui asemenea ordin și dacă acesta a fost justificat sau nu, iar ca urmare a soluționării capătului de cerere principal să analizeze și capătul de cerere accesoriu." În acest context, se constată că instanța de fond a reținut, în mod nelegal, că pretenția concretă dedusă judecății este reprezentată de plata drepturilor salariale și, prin raportare la aceasta, a constatat îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză prevăzută de art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. față de acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 al Tribunalului Caraș Severin, respingând acțiunea reclamantului pentru existența autorității de lucru judecat. În mod evident, nu se poate vorbi despre identitate de obiect și cauză, câtă vreme dosarul de față vizează obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin de salarizare prin care să fie recalculată indemnizația de încadrare/pretins refuz nejustificat de emitere ordin și plata diferențelor astfel rezultate, iar dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Caraș Severin a avut ca obiect obligarea la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007, cu titlul de despăgubiri ca urmare a constatării unei fapte de discriminare. Reținerea unui alt obiect și a unei alte cauze a cererii de chemare în judecată reprezintă o nerespectare a caracterului obligatoriu al dispozițiilor instanței de control judiciar, iar aceasta, împreună cu greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat, atrag incidența cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant. În privința recursului incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției, se observă că acesta vizează exclusiv soluția de respingere a excepției dreptului material la acțiune invocată în privința capătului de cerere accesoriu, recurentul solicitând constatarea prescrierii pretențiilor aferente perioadei anterioare datei de 17.01.2014. Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului vizând nesocotirea dispozițiilor art. 2500, coroborate cu cele ale art. 2517 și art. 2524 C. civ. și constată că decizia de casare obliga instanța să analizeze capătul de cerere accesoriu prin raportare la soluția dată capătului de cerere principal. Astfel, dispozițiile invocate de recurentul-pârât nu pot fi avute în vedere în examinarea excepției invocate, întrucât în privința cererii reclamantului de plată a diferențelor de drepturi salariale aferente perioadei 13.11.2009 - 8.04.2015, acordate prin hotărâre definitivă, sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 71/2009, prin care s-a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești devenite executorii până la data de 31.12.2011 până în anul 2016 inclusiv. Potrivit actului normativ indicat, procedura de executare silită a fost suspendată de drept până la finalul anului 2016, fiind așadar suspendat, conform art. 708 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și cursul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului privind aceste sume, astfel încât, în mod corect prima instanță a respins excepția invocată. Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ. soluția casării cu trimitere spre rejudecare se poate dispune o singură dată, în temeiul art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va admite recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care o va casa în parte și va reține cauza spre rejudecare, fixând termen în acest sens. În rejudecare, instanța de control judiciar va proceda la analiza în fond a acțiunii reclamantului, prin raportare la obiectul acesteia și în considerarea criticilor reclamantului formulate cu privire la legalitatea refuzului emanând de la Ministerul Justiției (act administrative asimilat), precum și a apărărilor pârâților, invocate în legătură cu aceste critici. Totodată, față de apărările din recurs ale Ministerului Justiției, privind lipsa calității sale procesuale pasive, în considerarea subrogării Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile sale, conform art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, instanța de control judiciar va reține caracterul lor nefondat, observând că obiectul cauzei privește inclusiv analiza legalității refuzului Ministerului Justiției de a emite un act administrativ, ceea ce impune menținerea în cauză, în calitate de autoritate publică de la care emană acest refuz.