ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3488/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 31.07.2017 și înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. Și FF., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Oradea, au solicitat:

- anularea sau modificarea Ordinului 1471/C din 24.05.2017 și al Ordinului nr. 1479/C din 24.05.2017 emise de Ministerul Justiției în ceea ce privește drepturile salariale ale reclamanților;

- emiterea unor noi ordine de încadrare ale reclamanților, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9.04.2015, până la data de 1.12.2015 și de 445,5 RON, începând cu data de 1.12.2015 având în vedere majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015.

- obligarea pârâților să plătească în favoarea reclamanților, diferențele bănești dintre venitul salarial calculat potrivit valorii de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 9.04.2015 - 1.12.2015 și de 445,5 RON pentru perioada 1.12.2015 - 1.10.2016 și venitul efectiv plătit pentru perioadele respective, actualizate cu indicele de inflație precum și la plata dobânzii legale aferentă de la data scadenței fiecărui venit salarial până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 929 din 5 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile de inadmisibilitate și prescripției, invocate de pârâtul Ministerul Justiției. De asemenea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției relativ la capătul de cerere privind plata diferenței salariale rezultate, drepturi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, și a respins, în consecință, acest capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul menționat, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis, în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. Și FF., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și cu pârâta Curtea De Apel Oradea. A anulat, în parte, Ordinul Ministrului Justiției nr. 1471/C din 24.05.2017, doar în ceea ce îi privește pe reclamanți. A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită, pentru fiecare dintre reclamanți, ordin de încadrare salarială producătoare de efecte juridice începând cu data de 9.04.2015, cu luarea în considerare a instanței cu care s-a aflat în raporturi de serviciu și a unei valori de referință sectorială de 405 RON, ținând seama și de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015. A obligat pârâta Curtea de Apel Oradea să plătească fiecărui reclamant, diferențele salariale rezultate, doar corespunzător perioadei reglementate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1471/C din 24.05.2017, în care s-a aflat în raporturi de serviciu cu pârâta menționată, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobândă legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

Împotriva Sentinței civile nr. 929 din 5 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, prin care, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect.

Susține recurentul - pârât Ministrul Justiției că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, acțiunea intimaților - reclamanți ar fi rămas, la acest moment, fără un astfel de obiect, întrucât pretențiile acestora au fost satisfăcute. În acest sens recurentul arată că la data de 24.05.2018 a fost emis Ordinul nr. 2066/C/2018, în baza dispozițiilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări și completări prin Lege nr. 71/2015, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, a dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ținând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale precum și de Ordinul nr. 75 din 15.03.2018 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care rezultă că judecătorii, magistrații-asistenți, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanței supreme sunt salarizați, pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, prin acordarea valorii de referință sectorială (VRS) de 421,36 RON, respectiv VRS 405 RON, la care se adaugă 4%, procent prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008 și, pentru perioada 1.12.2015 - 31.12.2017, prin acordarea unei VRS de 463,5 RON, respectiv VRS de 405 RON la care se adaugă 4%, procent prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008 și 10%, procent prevăzut de Legea nr. 293/2015.

Mai afirmă recurentul-pârât că, în aplicarea prevederilor O.M.J. nr. 2066/2018 a fost emis O.M.J. nr. 3078/C/2018, drepturile reclamanților fiind stabilite în anexa nr. 18 a unui astfel de ordin.

Prin urmare, consideră recurentul că, întrucât prin O.M.J. nr. 2066/2018 și nr. 3078/2018, reclamanților le-au fost acordate drepturile salariale solicitate, aceștia nu ar mai justifica, în opinia recurentului, un interes în susținerea pretențiilor formulate, motiv pentru care s-ar impune respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26.11.2018, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea drept temeinică și legală a sentinței atacate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 11.01.2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9.06.2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Procedând la o delimitare a cadrului procesual dedus judecății în recurs, Înalta Curte observă că recurentul-pârâtul Ministerul Justiției nu a formulat recurs împotriva soluției de respingere a excepțiilor inadmisibilitate și prescripției, ridicate de pârât în fața instanței de fond, ci, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a critica, însă, cele reținute de prima instanță prin hotărârea recurată, a argumentat doar că acțiunea reclamanților ar fi rămas fără obiect.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de pârât prin raportare la emiterea Ordinului nr. 2066/C din data de 24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul reclamanților la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, începând cu data de 1.12.2015.

Înalta Curte observă că obiectul acțiunii civile ce face obiectul prezentului dosar este reprezentat, în esență, de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate.

Înalta Curte reține, în acord cu aspectele învederate de intimați prin întâmpinare, că Ordinul colectiv nr. 2066/C/2018, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 24.05.2018, ulterior pronunțării sentinței recurate.

Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, respectiv 27.04.2018, motiv pentru care se impune realizarea unei examinări a efectelor pe care emiterea acestuia le produce.

Aspecte învederate de recurent, privind rămânerea fără obiect a cauzei, nu pot fi primite de către instanța de control judiciar, întrucât, o soluție în sensul indicat de recurent este incidentă doar atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost executat de pârât, de bună voie, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, însă anterior soluționării acesteia de către instanța de judecată. După cum a statuat Înalta Curte în jurisprudența sa, respingerea cererii ca rămasă fără obiect nu reprezintă o soluție consacrată legislativ, dar se justifică sub imperiul noului C. proc. civ., fiind dedusă pe cale de interpretare din dispozițiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, ipoteza incidentă materiei unei astfel de soluții este cea a executării voluntare întreprinse de pârât în faza premergătoare pronunțării unei hotărâri judecătorești, întrucât prin intermediul hotărârii pronunțate de instanță, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 6 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cererea reclamantului este soluționată. Conform art. 430 alin. (1) și (4) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra altui incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, autoritatea de lucru judecat fiind provizorie când hotărârea este supusă apelului sau recursului. Utilizarea termenului "provizoriu" în cuprinsul alin. (4) al art. 430 din C. proc. civ. indică doar potențiala posibilitate de reformare a unei astfel de hotărâri, însă caracterul provizoriu nu poate fi interpretat în sensul ignorării efectelor pe care o astfel de hotărâre, până la momentul unei astfel de potențiale reformări, le produce. Voința legiuitorului de a conferi inclusiv unei astfel de hotărâri autoritate de lucru judecat, cu toate efectele pe care aceasta le produce, este lipsită de echivoc. În acest context, actul pârâtului de executare voluntară a obligațiilor ce, temporal, se poziționează după soluționarea cererii de chemare în judecată prin hotărâre judecătorească, nu poate genera rămânerea fără obiect a unei astfel de cereri (ce la momentul respectiv era deja soluționată), ci reprezintă doar act de executare voluntară a hotărârii judecătorește, în sensul art. 622 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce privește acțiunea ce face obiectul dosarului de față a precizat faptul că Ordinul nr. 2066/C/2018 a fost emis în baza Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în baza O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 71/2015, în baza O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, în baza dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ținând seama de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale precum și de Ordinul nr. 75 din 15.03.2018 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, dispozițiile legale în baza cărora a învederat recurentul-pârât că a fost emis ordinul prin care s-a recalculat cuantumul indemnizației de încadrare cuvenită reclamanților sunt tocmai cele avute în vedere de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinului nr. 2066/C/2018, după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări tacite.

Pe de altă parte, din perspectiva planului unei căi de atac precum cea care face obiectul prezentului dosar, analizând efectele pe care o astfel de executare voluntară le produce, Înalta Curte reține că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, în prezent, interesul procesual al pârâtului Ministerul Justiției în susținerea recursului nu mai este unul actual, în sensul art. 33 din C. proc. civ., având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa prin sentința de fond, aspect recunoscut de către parte în chiar recursul promovat.

Având în vedere că nu mai este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 929 din 5 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - MM