ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4904/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat plângere în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea în parte a Ordinului nr. 99/C/08.01.2019; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui alt ordin prin care să se dispună reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015; precum și obligarea pârâților la plata diferențelor salariate dintre venitul calculat potrivit referințelor sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit aferent perioadelor 09.04.2015 - 30.11.2015 (VRS 440,16) și începând cu 01.12.2015 (VRS 484,18 RON), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 760 din 8 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Timișoara, și, respectiv, a pârâtului Ministerul Justitiei, în privința capătului de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale solicitate, astfel cum au fost invocate prin întâmpinare; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă,

- s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune,

- s-a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Arad,

- a fost anulat parțial Ordinul nr. 99/C/08.01.2019, emis de pârâtul Ministerul Justiției, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamantei A. ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege,

- a fost obligat pârâtul să emită pentru reclamantă ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 19.07.2018, în raport de valoarea de referință sectorială de 440,16 RON, ulterior majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015,

- a fost obligat pârâtul Tribunalul Arad la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiției a ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri și venitul efectiv plătit, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală.

Împotriva sentinței civile nr. 760 din 8 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut că sentința a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune pentru plata drepturilor care nu se încadrează în termenul de prescripție general de trei ani de la data introducerii acțiunii, făcând trimitere la dispozițiile art. 2500, coroborat cu art. 2517 din C. civ. și art. 2524 C. civ., precum și art. 171 alin. (1) din Codul muncii, susținând că, luând în considerare data introducerii acțiunii, aceasta este parțial prescrisă, făcând trimitere la jurisprudență privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în cauzele având ca obiect stabilirea VRS.

Pe fond, a susținut că prin OMJ 99/C/08.01.2019 a fost recunoscut un VRS de 421,36 pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, iar începând cu data de 01.12.2015 a fost recunoscut un VRS de 463.5, cu respectarea termenului de prescripție și nu a fost recunoscută o valoare de referință sectorială de 484,16, care nu exista la data emiterii ordinului menționat mai sus, prin urmare, se poate observa că nu a intervenit recunoașterea dreptului și nu se poate vorbi de o câtime a dreptului, cum eronat a reținut instanța, ci de o valoare de referință sectorială nouă, care implică noi drepturi salariale. Pentru perioada cuprinsă între 01.12.2016 și 19.07.2018 - data pensionării, vă rugăm să constatați că prezenta cauză este lipsită de obiect.

Ținând cont de faptul că, în sistemul justiției, prin hotărâri judecătorești definitive, a fost acordată valoarea de referintă sectorială de 484,18 RON, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, la data de 29.11.2019 a fost emis OMJ nr. 4988/C/29.11.2019.

Potrivit art. 1 și 2 din OMJ nr. 4988/C/29.11.2019, în temeiul dispozițiilor Legii cadru nr. 153/2017 și a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2018, începând cu data de 01.12.2016 judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

Potrivit art. 3 din același ordin prevede că plata drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială prevăzută la art. 1 se va realiza după cum urmează:

a) începând cu luna ianuarie 2020, pentru drepturile salariale aferente lunii decembrie 2019;

b) pentru perioada 01.12.2016 - 30.11.2019, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției."

În concluzie, valoarea de referință sectorială de 484,18 RON a putut fi acordată judecătorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor ținând cont de hotărârile pronunțate în favoarea acestei categorii profesionale și de faptul că a fost acordată de către Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii.

Așadar, ținând cont de împrejurarea că Ministrul Justiției a emis ordinul mai sus menționat prin care a fost recunoscută valoarea de referință sectorială solicitată de intimata-reclamantă prin actiune, prevăzându-se inclusiv modalitatea de plată și calendarul pentru emiterea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale individuale, nu se mai justifică obligarea pârâtului la emiterea unui alt un ordin în sensul celor afirmate prin acțiune, motiv pentru care a solicitat să se constate pretențiile satisfăcute, ceea ce impune respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

Cu titlu de practică judiciară, recurentul-pârât a invocat deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție după cum urmează: nr. 5007/24.10.2019 în dosarul nr. x/2016, nr. 4618/10.10.2019 în dosarul nr. x/2016, nr. 3456/22.10.2018, în dosarul nr. x/2015, nr. 2182/17.04.2019 în Dosarul nr. x/2016, prin care au fost respinse acțiunile ca rămase fără obiect.

În concluzie, în raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată pe capătul de cerere privind emiterea Ordinului de reîncadrare pe numele reclamantei și a recalculării îndemnizatiei de încadrare a acesteia, iar pentru perioada 01.12.2016 - 19.07.2018, data pensionării, să se constatate că prezenta cauză este lipsită de obiect.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata - pârâtă Curtea de Apel Timișoara a formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 mai 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În fapt, reclamanta a fost judecător la Tribunalul Arad, secția penală până la data de 19 iulie 2018, dată la care s-a pensionat.

La data de 24.05.2018, a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 2066/C, prin care au fost acordate reclamantei drepturi salariale calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421.36 RON începând cu data de 9 aprilie 2015 până la data de 30 noiembrie 2015 si prin raportare la o valoare de referință de 463,5 RON începând cu data de 01 decembrie 2015 până la data de 31.12.2017, și ulterior din 1 ianuarie 2018.

În aplicarea Ordinului Ministrului Justiției nr. 2066/C, a fost emis, la data de 08.01.2019, Ordinul Ministrului Justiției nr. 99/C în care au fost prevăzute drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curții de Apel Timișoara, respectiv prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421.36 RON începând cu data de 9 aprilie 2015 până la data de 30 noiembrie 2015 și prin raportare la o valoare de referință de 463,5 RON începând cu data de 01 decembrie 2015 până la data de 31.12.2017, și ulterior din 1 ianuarie 2018.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a formulat plângere în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea în parte a Ordinului nr. 99/C/08.01.2019; obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui alt ordin prin care să se dispună reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015; precum și obligarea pârâților la plata diferențelor salariate dintre venitul calculat potrivit referințelor sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit aferent perioadelor 09.04.2015 - 30.11.2015 (VRS 440,16) și începând cu 01.12.2015 (VRS 484,18 RON), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâtul Ministerul formulând critici din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, soluția greșită a primei instanțe asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și aplicarea de către această instituție a legii salarizării cu modificările și completările corespunzătoare, astfel că, în opinia sa, hotărârea recurată este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite argumentele critice privind soluția primei instanțe asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înaintea introducerii acțiunii, raportat la data pentru care sunt solicitate drepturile salariale, având în vedere că pârâtul Ministerul Justiției a invocat această excepție, prin întâmpinare, însă prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la obligarea acestuia la plata diferențelor salariale.

Pe fondul recursului, instanța de control judiciar constată că, în mod corect a constatat prima instanță că diferendul născut din emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale a reclamantei privește incidența dispozițiilor 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în sensul că nu poate fi reținută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătorești în cauză, "stabilirea" indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situații punctuale și personale, astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede și în anul 2018 și 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că pârâtul a aplicat dispozițiile legale antereferite, însă valoarea concretă și corectă a VRS trebuie să fie cea de 440,15 RON (405 + 4% + 4,5%), respectiv 484,18 RON (440,15 + 10%), întrucât dispozițiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"art. 1 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și pentru personalul din serviciile de probațiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c și 3c la Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese, așadar, că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor. Totodată, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actelor normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamanta a depus la dosar practică judiciară cu privire la care a arătat că au existat valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentului-pârât privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încalcarii dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce privește stabilirea valorii de referință sectorială de 440,15 RON pentru perioada 09.04.2015- 30.11.2015, respectiv de 484,16 RON pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, nu pot fi primite.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 760 din 8 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.