ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1807/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Pe rolul Curții de Apel Bucureșți, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în data de 05.04.2019, a introdus acțiune reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CRAIOVA, CURTEA DE APEL PITEȘTI, TRIBUNALUL MEHEDINȚI, TRIBUNALUL ARGEȘ, TRIBUNALUL DOLJ, prin care formulează plângere împotriva Ordinelor Ministrului Justiției nr. 85/C/04.01.2019 si nr. 86/C/04.01.2019 și solicită instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- Anularea acestor ordine și emiterea unor noi ordine de salarizare pentru perioada de după 09.04.2015 care să prevadă reîncadrarea sa și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 Iei (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015 și

- obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățită și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 983 pronunțată la data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Mehedinți, Tribunalul Argeș și Tribunalul Dolj, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de aceștia.

Totodată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Mehedinți, Tribunalul Argeș și Tribunalul Dolj, având ca obiect "anulare act administrativ - Ordine MJ nr. 85/C/2019 și 86/C/2019 și obligație plată drepturi salariale recalculate".

A anulat Ordinele MJ nr. 85/C/2019 și 86/C/2019, emise de pârâtul Ministerul Justiției, numai în ce privește pe reclamanta A. cu referire la valoarea de referință sectorială aferentă perioadei de la data de 09.04.2015 și, respectiv, valoarea de referință sectorială începând cu data de 01.12.2015 pentru viitor și, în consecință, obligând pârâtul Ministerul Justiției să emită ordine noi în beneficiul reclamantei privind valoarea de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON aferent perioadei de la data de 09.04.2015 și, respectiv, valoarea de referință sectorială în cuantum de 484,14 RON începând cu data de 01.12.2015 pentru viitor.

Deopotrivă, a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumelor de bani reprezentând diferența dintre venitul efectiv plătit și venitul rezultat prin aplicarea celor două valori de referință sectorială, potrivit dispozițiilor din alineatul precedent.

Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Ape Craiova și Tribunalul Dolj.

Toate cele trei recursuri sunt întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, susține acesta că, față de capătul de cerere referitor la alocarea de fonduri pentru plata diferențelor salariale, instanța de fond a respins eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, reținând calitatea de ordonator principal de credite, având obligații clare în proiectele de buget și în plata efectivă a drepturilor bănești cuvenite judecătorilor în funcție.

Cu privire la procesul de asigurare a fondurilor necesare stingerii unor obligații pecuniare sustenabile, ab inițio, de la bugetul general consolidat, procedura reclamă implicarea Ministerului Finanțelor Publice, care confirma existența resurselor bugetate pentru stingerea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice. Ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obținerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești, asigurând angajatorilor instituții publice sumele necesare.

Astfel, în conformitate cu art. 3 alin. (1) pct. 3 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, această instituție: "elaborează, pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".

Conform art. 30 alin. (1) și (3) din Legea nr. 69/2010 "Fiecare ordonator principal de credite va depune o propunere de cheltuieli bugetare care va fi în concordanță cu strategia fiscal-bugetară și cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, ce includ plafoanele de cheltuieli și numărul de personal, emise de Ministerul Finanțelor Publice. Ministerul Finanțelor Publice va avea autoritatea de a respinge toate propunerile de buget ce includ propunerile de cheltuieli prezentate de ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale în cursul procesului bugetar anual, dacă acestea nu sunt în concordanță cu strategia fiscal-bugetară și cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, și în cazul în care ordonatorii de credite nu aliniază propunerea lor de buget în intervalul de timp specificat de Ministerul Finanțelor Publice, acesta este abilitat, după negocieri, sub medierea prîm-ministrului, să ajusteze unilateral propunerea de buget, spre a fi inclusă în bugetul anual."

Prin urmare, procedura de alocare fonduri pentru cheltuielile bugetare ale fiecărui ordonator principal de credite presupune un raport juridic bilateral cu Ministerul Finanțelor Publice, în cadrul căruia Ministerul Justiției are obligația de a formula propuneri conform nevoilor financiare anuale, incluzând și suma aferentă hotărârilor judecătorești executorii centralizate la nivelul ordonatorilor secundari/terțiari de credite, dar în consens cu strategia fiscal-bugetară, sub rezerva ajustării acestora.

În continuare, recurentul Justiției invocă dispozițiile art. 30 alin. (4) din Legea nr. 69/2010, conform cărora "Guvernul are obligația de a prezenta Parlamentului un buget anual care să respecte principiile responsabilității fiscale, regulile fiscale, strategia fiscal-bugetară și orice alte prevederi ale prezentei legi, iar prim-ministrul și ministrul finanțelor publice vor semna o declarație ce atestă această conformitate, declarație care va fi prezentată Parlamentului împreună cu bugetul anual."

Prin urmare, alocarea fondurilor de către Ministerul Finanțatelor Publice urmează se realizează după aprobarea de Parlament a legii bugetare anuale/a legii de rectificare bugetară, în limitele și conform destinațiilor aprobate de forul legislativ, iar Ministerul Justiției efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terțiari de credite, în condițiile legii, nefiind necesară existența unor hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu ordonatorul principal, prin care să fie obligat la alocare de fonduri. Alocarea de fonduri se face pe baza centralizatoarelor transmise de ordonatorii secundari și terțiari de credite din subordinea Ministerului Justiției, cu ocazia elaborării proiectului anual de buget/rectificării bugetare, când se totalizează sumele datorate în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale depuse la departamentele economico-financiare. Fiind o obligație de diligentă, iar nu una de rezultat, limitată de constrângerile financiar-fiscale, îndeplinirea acesteia depinde de actul decizional la nivelul Ministerului Finanțelor Publice, Guvernului și, în final, al Parlamentului.

În acest sens invocă și Decizia nr. 10 din 19.09.2011

1

pronunțată de completul competent să judece recursul în interesul legii prin care instanța supremă a reținut că "în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat sî cu respectarea acesteia.

În mod corelativ obligației de diligentă ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.

În ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plații obligațiilor stabilite prin titluri executorii, Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului."

Susține că, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, care a subliniat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

Totodată, prin Decizia nr. 60/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de .Curtea de Apel Pitești, secția l civila, în dosarul nr. x/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire chestiunea de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. Vil subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială, redând în continuare paragrafele 48 -57 din respectiva decizie.

Ca atare, având în vedere că Înalta Curte a statuat că norma este extrem de clara în privința pretențiilor de plată a diferențelor salariale, solicită a se admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la plata drepturilor bănești și a se respinge cererea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În continuare, recurentul Ministerul Justiției susține că sentința a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de trei ani de la data introducerii acțiunii.

Potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Coroborând toate aceste dispoziții cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" și luând în considerare data introducerii acțiunii, solicită a se constata că cererea de chemare în judecată este parțial prescrisă.

În ce privește perioada cuprinsă între de 01.12.2016 și 30.11.2019, solicită a se constata că prezenta cauză este lipsită de obiect.

Astfel, susține recurentul că în sistemul justiției, prin hotărâri judecătorești definitive, a fost acordată valoarea de referință sectorială de 484,14 RON în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, la data de 29.11.2019 fiind emis Ordinul nr. 4988/C/29.1.2019 conform căruia începând cu data de 01.12.2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

Așadar, ținând cont că Ministerul Justiției a emis ordinul anterior menționat prin care a fost recunoscută valoarea de referință sectorială solicitată, cu consecința emiterii ordinelor de stabilire a drepturilor salariale individuale, apreciază recurentul că pretențiile solicitate au fost satisfăcute astfel că se impune respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

În concluzie, recurentul Ministerul Justiției solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, pe capătul de cerere privind emiterea Ordinelor de reîncadrare pe numele reclamantei și a recalculării indemnizației de încadrare a acesteia, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019, să se constate că prezenta cauză este lipsită de obiect.

Recursul formulat de pârâtul Tribunalul Dolj.

Într-o primă critică recurentul Tribunalul Dolj a susținul că instanța de fond, în mod nelegal și netemeinic a respins, excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Dolj, întrucât actele administrative - Ordinele, care îi stabilesc reclamantei judecător, dreptui salariale, sunt emise de ordonatorul principal de credite și anume Minist Justiției, Tribunalul Dolj în calitatea sa de ordonator terțiar de credite pună doar în aplicare ordinele astfel emise.

După cum se poate observa chiar din cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită anularea OMJ nr. 85/C/04.01.2019 și nr. 86/C/04.01.2019 precum și reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare, iar aceasta nu se poate realiza decât prin emiterea unui nou ordin de salarizare de către Miniștri Justiției.

Având în vedere că stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei judecate este prerogativa exclusivă a Ministrului Justiției, Tribunalul Dolj nu poate fiobligat în mod direct la plata drepturilor salariale pretinse de aceștia, în lipsa emiterii ordinului de salarizare în sensul menționat.

Astfel, nu se poate reține vreo culpă a Tribunalului Poli cu privire 1 solicitările reclamantei, întrucât conform organizării sistemului judiciar, Tribunalv. Dolj are atribuții legale numai în privința achitării drepturilor salariale cuvenit judecătorilor, drepturi care sunt stabilite prin acte administrative, în mod exclusiv de către Ministrul Justiției.

Prin urmare, ținând seama că obligația Tribunalului Dolj este una subsidiară și nu poate fi executată în lipsa emiterii ordinului de salarizare de către Ministru Justiției, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensu admiterii excepției invocate.

În cadrul celei de-a doua critici, recurentul Tribunalul Dolj a susținut că instanța de fond, în mod nelegal și netemeinic a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile constând în plata diferențelor salariale corespunzătoare perioadei anterioare datei de 05.04.2016.

Invocând dispozițiile art. 2500, 2524, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ. precum și cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii și luând în considerare data introducerii acțiunii (05.04.2016), solicită a se constata că acțiunea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 05.04.2016.

În continuare, recurentul solicită respingerea acțiunii ca rămasă obiect pentru drepturile stabilite începând cu 01.12.2016, întrucât la data de 28.11.2918 Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 4988/C care stabilește C. pen. în perioada 01.12.2016 -31.12.2017 judecătorii și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, drepturile salariale recalculându-se în mod corespunzător. Totodată, același ordin, la art. 1, alin. (2), stabilește că, în perioada 01.01.2018 - 31.12.2018 drepturile salariale se recalculează având în vedere cele menționate la alin. (1).

După cum se poate observa, Ministerul Justiției a întreprins deja demersurile necesare pentru acordarea drepturilor salariale solicitate de reclamanți, prin emiterea acestui ordin de salarizare pentru toți judecătorii și asistenții judiciari, cererea acestora rămânând, astfel, fără obiect.

Precizează deopotrivă că, ordinul menționat anterior a fost emis tocmai în vederea stabilirii unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, eliminând astfel inechitățile salariale existente până la acel moment.

Totodată, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2016. solicită respingerea capătului de cerere privind obligarea Tribunalului Dolj la plata diferențelor dintre venitul efectiv plătit și venitul rezultatul prin aplicarea celor două valori de referință sectorială (440,16 RON și 484,14 RON) ca neîntemeiat, întrucât păstrarea bugetului instanțelor este sub autoritatea financiară a Ministerului Justiției.

Potrivit prevederilor art. 132, alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare "Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite"

Astfel, Ministerul Justiției repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora.

Totodată, Ministerul Justiției, în calitatea sa de ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare pentru activitatea proprie și a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite, conform prevederilor H.G. nr. 652/2009 cu modificările și completările ulterioare.

Tribunalul Dolj nu are posibilitatea legală și nici temeiul legal de a achita drepturile solicitate întrucât, nefiind emis actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale, nu sunt alocate nici sumele cu această destinație, de către ordonatorul principal de credite.

În același timp, obligația de plată a sumelor, instituită în dispozitivul sentinței civile poate fi îndeplinită numai în ipoteza emiterii ordinelor de salarizare de către Ministrul Justiției și cu alocarea, de către Ministerul Justiției, a fondurilor necesare pentru punerea în executare a acestor acte administrative.

Prin urmare, în lipsa alocării fondurilor necesare efectuării plăților, Tribunalul Dolj nu poate proceda la achitarea acestora către intimații - reclamanți.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinței și, rejudecând, să se admită excepția invocată și să se respingă acțiunea față de Tribunalul Dolj ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și ca prescrise pretențiile anterioare datei de 22.01.2016, iar în cazul în care se apreciază că excepțiile sunt neîntemeiate, să se modifice sentința în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea Tribunalului Dolj la plata diferențelor dintre venitul efectiv plătit și venitul rezultat prin aplicarea celor două valori de referință sectorială (440,16 RON și 484,14 RON), pentru perioada 09.04.2015- 30.11.2016, ca neîntemeiat, iar pentru drepturile stabilite începând cu 01.12.2016 să se respingă acțiunea, ca rămasă fără obiect.

Recursul Curții de Apel Craiova

Într-o primă critică se susține că nelegalitatea sentinței atacate vizează faptul că prima instanță a respins, neîntemeiat, excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Craiova,invocată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Prima instanță justifică legitimarea procesuală pasivă a instanței noastre prin prisma calității de ordonator secundar de credite, procedând greșit sub aspectul corelării în cauză a f/revederilor legale incidente în ceea ce privește rolul ordonatorilor de credite și confundă raportul 'dejirept privat dedus judecății cu raportul juridic financiar, de drept public ce se stabilește între oixlonatorii de credite din sistemul judiciar și care nu formează obiectul prezentei cauze.

Instanța, cu o motivare nesusținută juridic, respinge excepția invocată și ne obligă, în mod.eronat, la plata drepturilor solicitate, reținând că instituția noastră are atribuții în ceea ce pjweșțe viramentul sumelor de bani cu titlu de diferențe de drepturi salariale.

Invocând dispozițiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, susține că într-un litigiu având ca obiect obligarea la plata unor drepturi de natură salarială; calitatea procesuală pasivă este deținută de către instituția angajatoare, în cadrul căreia funcționează magistratul reclamant, în speță Tribunalul Mehedinți pentru Judecătoria Strehaia care este instanță fără personalitate juridică, aflată în circumscripția acestui tribunal.

Împrejurarea că această instanță are atribuții în privința virării fondurilor către ordonatorul terțiar de credite - Tribunalul Mehedinți - nu este de natură a crea în sarcina Curții de Apel Craiova o obligație directă al cărei drept corelativ să se nască în patrimoniul reclamantei, astfel încât, între aceasta și Curtea de Apel Craiova să se nască un raport juridic care să justifice calitatea procesuală pasivă a instituției noastre' în acest litigiu, cu privire la capătul de cerere referitor la plata diferențelor salariale și a acesoriilor acestora.

Așadar, Curtea de Apel Craiova nu poate efectua plata în mod direct intimatei reclamante, întrucât calitatea de ordonator de credite și debitor al plății drepturilor salariale invocate se regăsește la nivelul instanței angajatoare - Tribunalul Mehedinți, față de care reclamanta s-a aflat în raporturi de serviciu pe perioada dedusă judecății, neavând relevanță în speță raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare.

Tribunalele, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamantei au fost stabilite cu Tribunalul Mehedinți pentru Judecătoria Strehaia, drepturile salariate fiind datorate, calculate și plătite direct de către instituția angajatoare, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale către stat.

Atribuțiile Curții de Apel Craiova, în calitatea sa de ordonator secundar de credite, rezidă în obligația de a vira banii, în conformitate cu art. 21 alin. 3 din Legea nr. 500/2002, și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate.

În consecință, raportul obligațional care are ca obiect plata drepturilor salariale și. pe cale de consecință, a oricăror accesorii ale acestora, dobânzi și actualizări, se desfășoară între intimata-reclamantă și instanța plătitoare Tribunalul Mehedinți, în timp ce Curtea de Apel Craiova este parte a unui raport juridic administrativ și financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002 și care nu face obiectul prezentei cauze.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova cu privire la plata diferențelor salariale și respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În cadrul unei alte critici, a susținut recurenta Curzea de Apel Craiova că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingerea acesteia motivată general de către instanța de judecată, care nu arată în mod concret, care este, în cauza pendinte, data la care titularul dreptului la acțiune ar fi cunoscut nașterea dreptului respectiv și nici care sunt acțiunile judiciare despre care face vorbire generic în considerentele hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, nici reclamanta,titular al dreptului la acțiune, nu face vreo dovadă a unei astfel de întreruperi a prescripției, astfel încât, practic, soluția respingerii excepției invocate de parte nu este motivată.

Invocând dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv art. 171 alin. (1) din Codul muncii, susține recurenta că se constată că pentru perioada 09.04.2015 - 05.04.2016 dreptul reclamantei de a solicita plata pentru fiecare lună a diferenței dintre venitul la care consideră că este îndreptățită reclamanta și venitul efectiv plătit este prescris, motiv pentru care apreciază că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția invocată de Curtea de Apel Craiova.

În acest context, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înainte de introducerea acțiunii.

Pe fondul litigiului, susține recurenta că, în motivarea soluției, instanța de fond a reținut că nu se poate ignora că, prin hotărâri judecătorești, pentru familia ocupațională din care fac parte reclamanții, au fost recunoscute majorările salariate prevăzute de Ordonanța nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008.

Arată recurenta că, potrivit O.G. nr. 13/2008, în cursul anului 2008, valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, s-a majorat, începând cu data de 01.04.2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007, respectiv cu 2% față de valoarea din luna septembrie 2008, începând cu data de 01.10.2008, aplicabile magistraților.

De asemenea, de o majorare a valorii de referință sectoriale a beneficiat și personalul auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, însă cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007, începând cu data de 01.04.2008, respectiv cu 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008, începând cu data de 01.10.2008.

Prevederile O.G. nr. 13/2008 au fost aplicate la momentele indicate în actul normativ, magistrații beneficiind în anul 2008 de o majorare totală a valorii de referință sectoriale de 4%, iar personalul auxiliar de specialitate, de o majorare de 8,5%.

Temeiul acțiunii reclamantei îl constituie dispozițiile Legii nr. 71/2015 și ale O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum sunt interpretate acestea de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016.

Ca urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, având în vedere existenta unor hotărâri judecătorești ce recunoșteau dreptul magistraților si al personalului auxiliar de specialitate și conex la o valoare de referință sectorială de 405. precum și dreptul la majorarea de 4% prevăzută de O.G. nr. 13/2008. Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 2066/C/2018 ce acorda reclamantei drepturi salariaie calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,2 (104%*405 la data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015),valoare majorată cu 10% din 01.12.2015, în temeiul Legii nr. 293/2015.

Reclamanta dar și și instanța de fond, fac trimitere la sentința civilă nr. 829/12.07.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, definitivă prin neapelare, prin care se recunoaște dreptul personalului din familia ocupațională "Justiție" la stabilirea salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,16 la data de 09.04.2015, valoare majorată apoi cu 10% începând cu data de 01.12.2015.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere recunoașterea acestui drept printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv prin sentința civilă nr. 1961/10.10.2017 a Tribunalului Dâmbovița.

Or, prin această sentință s-a recunoscut dreptul judecătorilor și al magistraților-asistenți de la haita Curte de Casație și Justiție de a li se calcula indemnizațiile de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,2 (104%*405) la data de 09.04.2015, valoare majorată cu 10% din 01.12.2015, iar nu dreptul la o majorare a valoni de referință sectoriale de 8,5%, aspect ignorat în totalitate de instanța de fond.

În acest context, trebuie reținut că, potrivit dispozițiilor art. 431 și 435 C. proc. civ., efectele hotărârii judecătorești sunt relative, respectiv că terților nu li se pot acorda drepturi sau crea obligații printr-o hotărâre judecătorească dacă nu au fost parte la judecată.

Prin urmare, consideră că extinderea efectelor unei hotărâri judecătorești și asupra situației juridice a terților se poate realiza de instanță numai dacă i se acordă această competență de o prevedere expresă legală. Aceasta, deoarece orice excepție de la regula relativității efectelor hotărârii judecătorești trebuie să fie prevăzută expres. în plus, conform principiului exceptio est strictissima interpretations, orice excepție de la regulă este de strictă interpretare.

Pentru a extinde efectele unei hotărâri judecătorești pronunțate în, favoarea unor salariați și la alți salariați este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba de salariați vizați de prevederile art. 1 alin. (5)' din O.U.G. nr. 83/2014 sau de cele ale art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, iar prin respectiva hotărâre să se interpreteze norme de lege cu aplicabilitate generală, norme ce vizează drepturi salariale cuvenite la data de 09.04.2015, respectiv la data de 01.10.2016, dată la care se realizează, potrivit temeiurilor legale invocate, egalizarea veniturilor personalului plătit din fonduri publice.

Or, în cauză aceste condiții nu sunt respectate, întrucât hotărârile invocate de intimata reclamantă nu interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală vizând drepturi salariale cuvenite anterior datei de 09.04.2015.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1961/10.10.2017 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă prin respingerea apelului, s-a recunoscut dreptul judecătorilor de a li se stabili indemnizațiile de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,2 (104%*405) la data de 09.04.2015, valoare majorată cu 10% din 01.12.2015. Această valoare de referință sectorială este deja recunoscută de pârâții din prezenta cauză, iar sentința civilă nr. 829/12.07.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, definitivă prin neapelare, nu interpretează norme de lege ce reglementează drepturi salariale cuvenite anterior datei de 09.04.2015, respectiv anterior datei de 01.10.2016.

Aceste hotărâri sunt pronunțate în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 și al art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, apreciindu-se ca dovedit faptul că personalul din familia ocupaiională "Justiție" are recunoscut, potrivit civile nr. 1961/10.10.2017 a Tribunalului Dâmbovița, dreptul la o valoare de referință sectorială majorată, în temeiul O.G. nr. 13/2008, cu 8,5%. Or, această sentință nu recunoaște acest drept, ci dreptul la o valoare de referință sectorială majorată. în temeiul O.G. nr. 13/2008, cu 4%.

In consecință, susține recurenta Curtea de Apel Craiova că sentințele civile menționate nu pot produce efecte decât față de părțile vizate de hotărâri, nu și față de reclamanți, cum greșit a reținut instanța de fond, nefiind deci aplicabil raționamentul Curții Constituționale expus în considerentele Deciziei nr. 794/2016.

De asemenea, dispozițiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 și cele ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 nu pot fi aplicate și situațiilor juridice născute după data abrogării lor, respectiv după data de 01.07.2017, data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, ce a abrogat expres aceste dispoziții.

Prevederile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și cele ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 au fost norme speciale ce au înlăturat de la aplicare legile de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, cu titlu de excepție și numai în vederea atingerii scopului menționat și în preambulul O.U.G. nr. 20/2016, anume acela de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, și de a elimina inechitățile existente.

Or, intimata reclamantă dorește în realitate să repună în discuție modul de stabilire a valorii de referință sectorială la nivelul anului 2008, deoarece nu se contestă în cauză că la data abrogării art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015 întreg personalul din familia ocupațională "Justiție" are recunoscută o valoare de referință sectorială de 421,2, majorată cu 10% în temeiul Legii nr. 293/2015.

Consideră astfel că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și nici cele ale art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, motiv pentru care prima instanță a interpretat greșit normele de drept material, dându-le o aplicare greșită și pronunțând astfel o soluție nelegală, împrejurare care se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova cu privire la plata diferențelor salariale și respingerea acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; respectiv rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înainte de introducerea acțiunii și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

În cauză niciuna dintre părți nu a formulat întâmpinare, deși recursurile au fost comunicate în termenul legal tuturor părților din proces.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin Rezoluția președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07 septembrie 2020, a fost fixat primul termen pentru judecata celor trei recursuri la data de 23 martie 2021, în ședință publică, dată la care, luând act de solicitarea părților de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. Înalta Curte a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul celor trei recursuri ce fac obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile promovate de pârâții Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj și Ministerul Justiției sunt fondate, în limita și pentru motivele în continuare arătate:

Reclamanta A., judecător la Judecătoria Strehaia, având funcția de președinte și, începând cu data de 15.07.2019, funcționează la Tribunalul Dolj, a solicitat anularea Ordinelor Ministrului Justiției nr. 85/C/04.01.2019 si nr. 86/C/04.01.2019 și emiterea unor noi ordine de salarizare pentru perioada de după 09.04.2015 care să prevadă reîncadrarea sa și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 Iei (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015, precum și obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățită și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prima instanță, respingând excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Mehedinți, Tribunalul Argeș și Tribunalul Dolj și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de aceștia, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Mehedinți, Tribunalul Argeș și Tribunalul Dolj, anulând Ordinele MJ nr. 85/C/2019 și 86/C/2019, emise de pârâtul Ministerul Justiției, numai în ce privește pe reclamanta A. cu referire la valoarea de referință sectorială aferentă perioadei de la data de 09.04.2015 și, respectiv, valoarea de referință sectorială începând cu data de 01.12.2015 pentru viitor și, în consecință, obligând pârâtul Ministerul Justiției să emită ordine noi în beneficiul reclamantei privind valoarea de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON aferent perioadei de la data de 09.04.2015 și, respectiv, valoarea de referință sectorială în cuantum de 484,14 RON începând cu data de 01.12.2015 pentru viitor.

Deopotrivă, a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumelor de bani reprezentând diferența dintre venitul efectiv plătit și venitul rezultat prin aplicarea celor două valori de referință sectorială, potrivit dispozițiilor din alineatul precedent.

Înalta Curte, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută, constată că soluțiile de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova și excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada celor 3 ani dinainte de data introducerii cererii de chemare în judecată, invocate de pârâți, sunt nelegale, motiv pentru care se impune reformarea hotărârii recurate sub acest aspect, menținându-se, ca legale, celelalte dispoziții ale acesteia.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova, în mod eronat judecătorul de primă jurisdicție a reținut calitatea proocesuală a acesteia, în condițiile în care reclamanta și-a desfășurat activitatea în cadrul Judecătoriei Strehaia, aflată în circumscipția Tribunalului Mehedinți, care, conform art. 44 din Legea nr. 304/2004, are calitatea de ordonator terțiar de credite fiind plătitorul drepturilor pecuniare izvorâte din raporturile de muncă stabilite cu reclamanta, ulterior la Tribunalul Dolj, nefiind niciodată angajata Curții de Apel Craiova.

Prin urmare, această autoritate nu are calitate procesuală pasivă nici cu privire la plata diferențelor salariale, neavând atribuția de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate.

Prin prisma dispozițiilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002, Curtea de Apel Craiova nu are competența nici a stabilirii drepturilor salariale ale reclamantei, această obligație revenind în exclusivitate ordonatorului principal de credite - Ministerul Justiției- și nici a efectuării plății în concret a drepturilor solicitate, această obligație incumbând Tribunalului Mehedinți, respectiv Tribunalului Dolj, în calitate de angajatori și ordonatori terțiari de credite.

Împrejurarea că această autoritate judecătorească are atribuții în privința virării fondurilor către ordonatorul terțiar de credite - Tribunalul Mehedinți - nu este de natură a crea în sarcina Curții de Apel Craiova o obligație directă al cărei drept corelativ să se nască în patrimoniul reclamantei, astfel încât între aceasta și Curtea de Apel Craiova să se nască un raport juridic care să justifice calitatea procesuală pasivă a acestei instituții, neavând relevanță în speță raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării din fonduri bugetare.

În conformitate cu dispozițiile art. 21 (3) din Legea nr. 500/2002, atribuția Curții de Apel Craiova este de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate.

Raportat la aceste considerente, se impunea ca excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova să fie admisă, cu consecința respingerii acțiunii față de aceasta, pentru lipsa calității procesuale pasive, motiv pentru care hotărârea recurată va fi reformată sub acest aspect.

Și în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, în mod eronat judecătorul fondului a reținut-o ca fiind neîntemeiată, cu motivarea generică, în sensul că acțiunile privind recalcularea VRS au fost introduse de angajații din sistemul judiciar continuu după anul 2016, fără a se referi în concret la reclamanta din prezenta cauză, neputându-se astfel reține că prin acțiunile introduse de aceștia, a fost întrerupt termenul de prescripție în prezenta cauză.

Se constată, așadar, că sentința a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

Înalta Curte reține că actul administrativ unilateral ce face obiectul prezentei cauze privește salarizarea intimatei începând cu 09.04.2015, reclamanta solicitând totodată obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună din perioada solicitată a diferenței dintre venitul la care este îndreptățită și venitul efectiv plătit.

Reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată la data de 05.04.2019.

Potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că " prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Totodată, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, care constituie dreptul comun în materie având în vedere natura juridică a conflictului dintre părți, "cererile în vederea soluționării conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în §ft/â{/a în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale eacprdate sau a unor despăgubiri către salariat".

Prin urmare, coroborând aceste dispoziții cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, potrivit cărora " Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" și luând în considerare data introducerii acțiunii, 05.04.2019, se constată, contrar celor greșit reținute de instanța de primă jurisdicție, că pretențiile aferente perioadei 09.04.2015 - 05.04.2016 sunt prescrise, motiv pentru care se impune a fi respinse, ca atare, hotărârea recurată urmând a fi reformată și sub acest aspect, admițându-se excepția prescripției.

Astfel, Înalta Curte reținând ca fiind fondate criticile ce vizează excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova și excepția prescripției pentru pretențiile aferente perioadei 09.04.2015 - 05.04.2016, urmează a admite recursurile, a casa în parte hotărârea recurată și rejudecând, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova și în consecință, va respinge acțiunea față de aceasta, pentru lipsa calității procesuale pasive, admițând deopotrivă și excepția precripției, respingând pretențiile aferente perioadei 09.04.2015- 05.04.2016, ca fiind prescrise.

Analizând în continuare celelalte critici formulate de recurenții Ministerul Justiției și Tribunalul Dolj, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește critica recurentului - pârât Ministerul Justiției referitoare la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia, în condițiile în care este Ministerul Justiției este emitentul celor două ordine de salarizare ce fac obiectul judecății.

Reține deopotrivă instanța de control judiciar că, față de petitele din cererea de chemare în judecată, precum și față de competențele legale ale acestei autorități, astfel cum sunt prevăzute la art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI a Legii -cadru nr. 284/2010, pârâtul Ministerul Justiției este implicat în procesul acordării drepturilor salariale ce i se cuvin reclamantei.

Cum prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat și plata efectivă a drepturilor bănești, chemând în proces și Tribunalul Mehedinți, în condițiile în care acest pârât, ca ordonator terțiar de credite nu poate proceda la plata efectivă a drepturilor salariale și a diferențelor cuvenite, în lipsa fondurilor ce ar trebui alocate de către Ministerul Justiției, ce are calitatea de ordonator principal de credite, în mod corect judecătorul de primă jurisdicție a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități, pârâtul Ministerul Justiției este direct implicat în procesul recalculării drepturilor salariale, având, deci, calitate procesuală pasivă.

Reține, astfel, Înalta Curte că participarea acestui pârât în proces este justificată prin aceea că este ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează bugetul pentru activitatea sa și a instituțiilor din sistemul justiției, repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari și urmărește modul de utilizare a acestora.

Astfel, instanța de control judiciar are în vedere și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora:

"(1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament și creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (2) Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale."

De asemenea, conform art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Raportat la toate aceste norme, constată Înalta Curte că soluția instanței de fond, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției este legală, încadrându-se în limitele competențelor ce revin acestei autorități, ce are rolul de a administra bugetul instanțelor de judecată si de a asigura fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în contul acestora, ca ordonatori secundari, având în vedere că legitimitatea procesuală pasivă vizează raportul juridic dedus judecății și faptul că acest raport este unul complex care implică toți pârâții, raportat la atribuțiile fiecăruia dintre aceștia, astfel cum sunt prevăzute de lege pentru realizarea dreptului afirmat de reclamantă.

Se constată, așadar, ca fiind nefondate criticile acestui recurent sub aspectul lipsei calității procesuale pasive.

Nici argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat atât de Ministerul Justiției, cât și de Tribunalul Dolj, în raport cu emiterea Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019, nu poate fi reținut pentru reformarea sentinței de fond, în considerarea faptului că acest ordin a fost emis în cursul judecății, astfel că obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond. De fapt, emiterea acestui ordin, după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la emiterea ordinului de