ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1056/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, solicitând anularea, în parte, a Ordinului ministrului justiției nr. 1489/C/24.05.2017, respectiv pozițiile 120,121 și 122 din anexa nr. 8 la ordin, și obligarea pârâților la plata sumei de 82.298 RON brut ce reprezintă drepturile salariale rezultate din aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 pentru perioada 09.04.2015 - 30.09.2016, respectiv diferența dintre indemnizația de încadrare calculată pe baza unei valori de referință sectorială de 405 RON și indemnizația de încadrare stabilită prin ordinul contestat, sumă care va fi actualizată cu rata inflației și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prinsentința nr. 242 din 9 iulie 2021, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția rămânerii fără obiect și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel Timișoara ca fiind neîntemeiate și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, ca fiind neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs principal, iar pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs incident. 3.1. Reclamantul A., prin motivele de recurs, consideră că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), deoarece sentința primei instanțe nu cuprinde motivele pentru care acțiunea a fost respinsă pentru capătul de cerere privind indexarea sumelor de bani cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare. În opinia sa, fondul cauzei nu a fost examinat pentru capătul de cerere privind indexarea sumelor de bani cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, deoarece nu se face nici o referire la acesta. În cazul în care cauza nu va fi trimisă spre rejudecare la prima instanță, recurentul-reclamant solicită să se dispună admiterea în parte a acțiunii și în rejudecare să se dispună actualizarea sumelor cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. Recurentul precizează că, la nivelul Tribunalul Arad, există la acest moment colegi judecători care au obținut hotărâri judecătorești definitive prin care pârâții au fost obligați la plata diferenței de drepturi salariale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda penalizatoare aferentă de la data scadenței fiecărui drept la data plății efective. Prin urmare, Ordinele emise de către Ministerul Justiției, trebuia să respecte hotărârile judecătorești și practica judiciară consolidată în această problemă, adică drepturile salariale ale personalului din familia ocupațională "justiție", să fie calculate la o valoare de referință sectorială comună pentru tot personalul, precum și calculul sumelor restante să fie actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, deoarece în ordinele emise nu există actualizarea cu indicele de inflație și nici calcularea dobânzii legale penalizatoare. Astfel, recurentul apreciază că personalul din cadrul justiției care nu a promovat acțiuni pentru plata drepturilor salariale, va fi discriminat prin ordinele emise de către Ministerul Justiției, față de alți judecători sau procurori care au promovat astfel de acțiuni și au obținut hotărâri judecătorești în sensul celor anterior arătate. De asemenea, la sumele pe care se vor primi pe cei 3 ani anteriori introducerii acțiunii, este necesar să se aplice indicele de inflație și dobânda penalizatoare întrucât ele se vor plăti cu întârziere, iar creditorul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligației. Recurentul-reclamant consideră că este îndreptățit la primirea cuantumului dobânzii penalizatoare ce va fi calculat, după intrarea în vigoare a O.G. nr. 13/2011. Potrivit acestui act normativ, dobânda penalizatoare este definită de art. 1 alin. (3) ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență. De asemenea, recurentul-reclamant menționează faptul că prin O.U.G. nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției, s-a dispus eșalonarea plăților stabilite prin acte administrative ale ordonatorului de credite, iar prin Decizia nr. 75/2020, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit faptul că "în interpretarea și aplicarea art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 224/2019, raportat la art. 1.531 și 1.535 din C. civ., art. 166 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1 - 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare, alături de dobânda remuneratorie prevăzută de O.G. nr. 3/2019, se pot acorda dobânzi penalizatoare la drepturile salariale restante ce intră în domeniul de aplicare al aceluiași act normativ pentru perioada anterioară emiterii ordinelor/deciziilor de acordare a drepturilor salariale, respectiv diferența dintre dobânda penalizatoare și cea remuneratorie, pentru perioada ulterioară emiterii acelorași ordine sau decizii". 3.2. Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, în motivarea recursului incident, arată că instanța de fond a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, CAP. VIII din Anexa VI la Legea-cadru 284/2010. Cu privire la cererea formulată, Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere privind plata diferențelor salariale. care a fost respinsă în mod nelegal. Un argument suplimentar în acest sens adus de ÎCCJ îl reprezintă dispozițiile art. 222 din C. civ., care consacră principiul potrivit căruia "persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel." Ca atare, având în vedere că Înalta Curte a statuat că norma este extrem de clară în privința pretențiilor de plată a diferențelor salariale, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la plata drepturilor bănești și respingerea cererii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară,

Apărările formulate în cauză Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor formulate, Înalta Curte apreciază că atât recursul principal, cât și recursul incident sunt nefondate. Cu toate că au fost formulate memorii de recurs distrincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a adresat Ministerului Justiției contestația administrativă de revocare parțială a ordinului ministrului justiției nr. 1489/C/24.05.2017, însă solicitarea nu a fost soluționată favorabil după cum rezultă din adresa de răspuns nr. x/06.07.2017. Ulterior, în temeiul art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 s-a adresat secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București cu o plângere împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015, astfel că nu se poate susține că nu a urmat procedura de contestare administrativă și nu a respectat termenele prevăzute de lege în acest scop, excepția inadmisibilității acțiunii fiind respinsă în mod temeinic și legal de instanța de fond. De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că nici excepția lipsei calității procesuale pasive nu poate fi reținută, aceasta fiind invocată prin raportare la petitul ce are ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale și argumentată în drept strict prin trimitere la Decizia de recurs în interesul legii nr. 13/2016. Temeinic și legal a apreciat instanța de fond că atâta vreme cât ordonatorul principal de credite a statuat prin actele administrative emise măsuri cu privire la plata restanțelor de drepturi salariale, se justifică participarea lui în cauză în calitate de pârât, fiind nerelevantă împrejurarea că plata efectivă se face prin intermediul ordonatorului secundar de credite. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că Ministerul Justiției a emis OMJ nr. 2066/C/24.05.2O18, prin care s-a statuat la art. 1 că în perioada 09.04.2015-30.11.2015 indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor și asistenților judiciari este stabilită prin raportare la valoarea de referință sectorială 421,36 RON (alin. (1), în perioada 01.12.2015-31.12.2017 indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială 463,5 RON (alin. (2), iar începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referință sectorială 463,5 RON (alin. (3). Prin acest ordin comun s-a stabilit că indemnizațiile judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și ale asistenților judiciari se calculează începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, iar de la 01.12.2015 în funcție de valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, ulterior fiind emis OMJ nr. 99/C/08.01.2019 în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018, stabilindu-se indemnizația individuală a reclamantului în funcție de aceste valori de referință sectorială. Astfel, ministerul a recunoscut reclamantului dreptul la o indemnizație de încadrare brută lunară în cuantum mai mare decât cel solicitat, dispunând și plata diferențelor salariale rezultate, în mod eșalonat, potrivit O.U.G. nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției. Prin urmare, modalitatea de plată prevăzută de O.U.G. nr. 3/2019 privește atât creanța principală cât și accesoriile acesteia, solicitate de reclamant. Procedura acordării dobânzii penalizatoare este aplicabilă în situația neexecutării la scadență a unei obligații, ceea ce nu este cazul în speța de față, drepturile fiind recunoscute prin ordinele mai sus menționate, iar diferențele și accesoriile achitate de bunăvoie. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal, cât și recursul incident ca nefondate.