ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5914/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 27 iulie 2022 sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Apărării Naționale și U.M. 02540 București, secția Pachetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat instanței următoarele:

l. Revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 și a Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021 respectiv, a art. 4 și a art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1271 din 21 iulie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării Naționale și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Ordinul nr. 2310/09.12.2021, numai în privința mențiunilor privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și a obligat pârâtul Parchetul ÎCCJ la plata diferențelor salariale astfel stabilite, în raport de majorarea indemnizației de încadrare lunară prin raportare la VRS de 605,225 fără plafonarea avută în vedere de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, sumă actualizată cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare până la data plății efective.

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1271 din 21 iulie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și U.M. 02540 București, secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Au solicitat admiterea recursului formulat, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare; admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 27.07.2019 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă; admiterea excepției rămânerii fără obiect; respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică de nelegalitate formulată, recurenții-pârâți au susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției extinctive.

Având în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor diferențe de drepturi salariale, a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și ale art. 2510, art. 2517 și art. 2523 C. civ.

Întrucât reclamantul a solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 01.08.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la 27.07.2022, în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 27.07.2019.

Au arătat că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus salarizarea anumitor categorii de personal din cadrul Ministerului Public prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, având în vedere jurisprudența unitară în materie a instanțelor judecătorești, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

Susținerea în sensul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi renunțat la prescripția dreptului material la acțiune nu poate fi primită.

Astfel, art. 1 din Ordinul nr. 2310/2021 stabilește în mod explicit că destinatarii săi se salarizează cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, "în condițiile prezentului ordin". Această prevedere trebuie interpretată în sensul că salarizarea se va realiza în modalitățile indicate în articolele subsecvente, respectiv după regulile arătate în art. 2, 3 și 4.

Dispozițiile art. 1 din ordin se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 și 4, care reglementează modalitatea de stabilire și de plată a drepturilor salariale în funcție de cele două situații de drept în care se pot afla destinatarii ordinului, astfel: cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, pentru destinatarii care nu dețin titluri executorii; cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești (sub aspectul întinderii obligației), pentru destinatarii care dețin titluri executorii mai favorabile.

Așadar, în cauză a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă, prevăzut de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.

De altfel, acest text este indicat în mod explicit în preambulul ordinului.

Art. 1 din Ordinul nr. 2310/2021 are doar semnificația constatării existenței în familia ocupațională "Justiție" a unei noi valori de referință sectoriale recunoscute de ceilalți ordonatori de credite și are rolul de a marca data de la care această valoare de referință sectorială a fost aplicată/luată în considerare în cadrul familiei ocupaționale.

Deci, nu se poate aprecia că emitentul ar fi renunțat expres la prescripție.

De asemenea, nu se poate ajunge la concluzia că ar fi intervenit o renunțare tacită la prescripție. Potrivit art. 2508 C. civ., renunțarea tacită la prescripție trebuie să fie neîndoielnică și poate rezulta din manifestări neechivoce. Or, în cauză, emitentul nu a renunțat la prescripție, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripția.

Mai mult, nu este incidentă nici ipoteza în care emitentul nu a cunoscut că termenul prescripției este împlinit.

Art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voința emitentului, conformă legii civile, de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripție extinctivă.

În același sens, în art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 se stipulează că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Totodată, la emiterea ordinului s-a ținut seama de adresa din 09.04.2021 a președintelui C.S.M., din care rezultă că, la nivelul aparatului propriu al Consiliului, s-a dispus cu privire la recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor/salariilor personalului prin raportare ta VRS de 605,225 RON, cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziției de salarizare.

În continuare, recurenții-pârâți au arătat că în baza art. 247 alin. (1) C. proc. civ. și art. 194 lit. c) C. proc. civ., invocă excepția rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 și Ordinul nr. 564 din 20.04.2023 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, excepție de fond, absolută și peremptorie.

Au mai arătat că drepturile salariale nu pot fi acordate începând cu 01.01.2018, Ordinele menționate prevăzând ca dată de acordare luna decembrie 2018.

Prin ultima critică de nelegalitate, recurenții-pârâți au arătat că prima instanță a omis să analizeze aplicabilitatea dispozițiilor art. VI din O.U.G. nr. 168/2022, determinând astfel executarea uno ictu a hotărârilor judecătorești în discuție, contrar voinței emitentului Ordinului nr. 2310/2021.

Ordinul nr. 2295/2021 prevede că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON se acordă astfel: cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, pentru destinatarii care nu dețin titluri executorii; cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești (sub aspectul întinderii obligației), pentru destinatarii care dețin titluri executorii mai favorabile, situație în care se regăsește și reclamantul.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma criticilor prezentate de recurenții-pârâți, constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele prezentate în continuare.

Intimatul - reclamant are calitatea de procuror militar și a solicitat instanței de contencios administrativ anularea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 și a Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021, ambele ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de salarizare, fără plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Ordinul nr. 2310/09.12.2021, numai în privința mențiunilor privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și a obligat pârâtul Parchetul ÎCCJ la plata diferențelor salariale astfel stabilite, în raport de majorarea indemnizației de încadrare lunară prin raportare la VRS de 605,225 fără plafonarea avută în vedere de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.08.2016.

Soluția instanței de fond a fost criticată prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. de către pârât care, prin cererea de recurs, a invocat și excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în raport de Ordinele nr. 551 din 12.04.2023 și nr. 564 din 20.04.2023 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește criticile vizând greșita respingere de către prima instanță a excepției prescripției extinctive invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, reținându-se în mod corect de către prima instanță că reclamantul nu a solicitat recalcularea drepturilor salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripției extinctive (art. 2500, 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517) invocate de recurentul-pârât.

În cauză, acțiunea a fost formulată în condițiile art. 7 alin. (1) și (2) din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 - Lege-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, solicitându-se obligarea la emiterea unui ordin de salarizare ca act administrativ, astfel că singura prescripție ce putea fi invocată de către pârât fiind aceea reglementată de prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ, care însă nu a fost invocată ca atare.

Dincolo de acest aspect, nu poate fi ignorată împrejurarea că reclamantul este beneficiarul unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă de acordare a VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, ceea ce constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripție din perspectiva cererii de înlăturare a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe de altă parte, tocmai din acest motiv, reclamantul se situează în ipoteza de la art. 3 din Ordinul atacat, respectiv aceea în care personalului căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea Ordinului atacat (Ordinul nr. 2310/09.12.2021) se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești respective.

În consecință, acest prim motiv de casare este nefondat, iar soluția primei instanțe este legală, motiv pentru care va fi menținută.

În continuare, Înalta Curte, reține că recurenții-pârâți au invocat în cadrul motivelor de recurs excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, excepție care reprezintă o chestiune de ordine publică, încadrabilă în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că va fi tratată ca atare.

Se susține că, întrucât prin Ordinele nr. 551 din 12.04.2023 și nr. 564 din 20.04.2023 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a prevăzut acordarea drepturilor salariale fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru menționată, începând cu luna decembrie 2018, acțiunea a rămas fără obiect.

Însă, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca indemnizația de încadrare lunară prin raportare la VRS 605,225, cu înlăturarea plafonării instituite ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, să fie acordată începând cu data de 01.08.2016, ceea ce, raportat la principiul disponibilității, denotă neîndeplinirea condițiilor existenței excepției menționate.

Prin urmare, nu se justifică criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, instanța de control judiciar reține că argumentele cu privire la modalitatea de executare a hotărârilor judecătorești, având ca obiect acordarea de drepturi salariale în favoarea personalului din instituții și autorități publice, în conformitate cu prevederile art. VI din O.U.G. nr. 168/2022, nu sunt de natură să susțină legalitatea actului administrativ contestat, întrucât nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, care nu îl constituie punerea în executare a sentința civilă nr. 107/17.01.2023 a Tribunalului Iași, modificată prin decizia civilă nr. 564/06.06.2023 a Curții de Apel Iași.

Astfel, efectele produse de O.U.G. nr. 168/2022 sau orice alt act normativ care stabilește modalitatea de plată a drepturilor salariale restante nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanța de contencios administrativ în litigiul de față, acestea ținând doar de o eventuală punere în executare a unor titluri executorii reprezentate de hotărârile judecătorești pronunțate.

În ceea ce privește data de la care a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească în favoarea reclamantului dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod greșit a apreciat prima instanță ca fiind data de 01.08.2016.

Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 107/17.01.2023 a Tribunalului Iași, modificată prin decizia civilă nr. 564/06.06.2023 a Curții de Apel Iași, instanța a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ să plătească reclamantului diferențele de drepturi salariale rezultate din calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON pe perioada 01.08.2016 până la 09.12.2018, beneficiind așadar printr-o hotărâre judecătorească de dreptul respectiv.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 "Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017", iar, conform alin. (6) din același articol " În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Din aceste prevederi legale rezultă că se poate vorbi despre o plafonare a salariilor în condițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, astfel cum este expres reglementat, iar nu cu o dată anterioară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că se impune reformarea sentinței recurate sub acest aspect, urmând a fi menținute restul dispozițiilor sentinței recurate, apreciind că sunt nefondate celelalte susțineri ale recurentului-pârât circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la perioada anterioară pentru care prima instanță a dispus obligarea la emiterea ordinului (începând cu data de 01.01.2018, conform celor reținute în considerentele de mai sus) cu înlăturarea plafonării, instanța de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților.

Astfel, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, a fost pronunțată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea și a stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale".

De asemenea, a reținut în considerente, că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reținând în considerente că "dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcționează doar în ceea ce privește indemnizația lunară de încadrare, iar nu și în privința celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, relevante pentru această distincție fiind definițiile legale de la art. 7 lit. c), e) și m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menționată, prin care s-a reținut că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanță, din această perspectivă, și Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale «Justiție»" și că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" (paragraful 69).

Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 71).

Aceleași statuări se regăsesc și în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectoriale distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 82).

Edificatoare este și Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că "în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenței naționale relevă, așa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» există deja astfel de hotărâri judecătorești, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reținut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite instanțele de trimitere, respectiv:

- dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale;

- valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existența dreptului salariaților la egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești, nu este condiționată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, faptul că dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale respectiv că valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut că, față de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamantului de a îi fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariați din cadrul familiei ocupaționale "Justiție".

Față de această concluzie, se constată că judecătorul fondului a apreciat corect că, deși a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamant.

Pe de altă parte, în ceea ce privește data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, instanța de control judiciar constată că reclamantul se prevalează de titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 107/17.01.2023 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr. x/2019, modificată prin decizia civilă nr. 564/06.06.2023 a Curții de Apel Iași prin care pârâtul a fost obligat să îi recalculeze indemnizația de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON pe perioada 01.08.2016 până la 09.12.2018.

Or, față de cele statuate anterior, referitor la faptul că valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon, Înalta Curte constată că în mod corect a procedat prima instanță la obligarea pârâtului la reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantului cu valorificarea VRS 605,225 RON, dar doar începând cu data de 01.01.2018 și în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-pârâți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și U.M. 02540 Bucuresti -Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată și în rejudecare, va stabili ca data înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 să fie 01.01.2018, în loc de 01.08.2016, și va menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-pârâți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și U.M. 02540 Bucuresti -Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1271 din 21 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Data înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este 01.01.2018, în loc de 01.08.2016.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.