Decizia nr. 5289/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 iulie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, au formulat plângere împotriva Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/16.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele: (i) în ceea ce privește perioada 20.02.2019 - 01.03.2019, aferentă aplicabilității O.U.G. nr. 7/2019: - anularea Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care reclamanții au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 85/10.04.2019 emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu consecința încadrării acestora în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V din lege, în ceea ce privește salariul de bază și acordarea integrală a drepturilor salariale conform acestei grile; - plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 20.02.2019 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective; - acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității. (ii) în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 01.03.2019, aferentă aplicabilității O.U.G. nr. 12/2019: - anularea Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care reclamanții au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 85/10.04.2019 emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind încadrarea în baza Legii nr. 153/2017, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V din Legea nr. 153/2017, în baza art. 120 alin. (5) 1 și alin. (5) 2 din Legea nr. 304/2004 republicată și modificată prin O.U.G. nr. 12/2019, în ceea ce privește salariul de bază și acordarea integrală a drepturilor salariale conform acestei grile, inclusiv sub aspectul recunoașterii și acordării drepturilor salariale cuvenite pentru vechimea în funcție; - plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, cu luare în considerare a vechimii în funcție, pentru perioada 01.03.2019 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective; - plata diferențelor salariale care rezultă din aplicarea procentelor de sporuri prevăzute la art. 5 Cap .VIII din Anexa V la lege, la salariul de bază efectiv acordat fără a se ține cont de vechimea în funcție, și cel cuvenit conform art. 120 alin. (5) ind. l și alin. (5) 2 din Legea nr. 304/2004 republicată și modificată prin O.U.G. nr. 12/2019, respectiv cu luarea în considerare și a vechimii în funcție. (iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 1013 din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, instanța a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 17 alin. (2) din Secțiunea a 4-a Capitolul VIII din Anexa V la Legea 153/2017, art. 22 alin. (1), (2), (3), (4) din Secțiunea a 6-a Capitolul VIII din Anexa V la Legea 153/2017, art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării cauzei, a respins ca neîntemeiate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților și excepția lipsei de interes, iar pe fondul cauzei a respins ca neîntemeiată cererea chemare în judecată. Prin decizia nr. 4401/05.10.2022 a Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecării recursului, a admis recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1013 din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în ceea ce privește pretențiile reclamanților referitoare la cuantumul sporurilor salariale și la plata diferențele salariale aferente acestor sporuri, menținând ca legale restul dispozițiilor sentinței recurate, referitoare la admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei, respingerea excepțiilor invocate în cauză și respingerea celorlalte petite ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 940 din 23 mai 2023, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței nr. 940 din 23 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B. și C., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței recurate, iar pe cale de consecință, admiterea plângerii, în sensul anulării parțiale a Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și, subsecvent, anularea parțială a Deciziei nr. 85/10.04.2019 emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în ceea ce privește limitarea sporurilor salariale la procentul de 30%, acodarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, reclamanții arată că soluția instanței de fond în rejudecare este nelegală, întrucât a fost pronunțată pe de-o parte interpretând în mod greșit dispozițiile legale, iar pe de altă parte, instanța a făcut abstracție de argumentele principale ale acestora. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată că atât în cadrul plângerii, cât și a pozițiilor procesuale formulate de-a lungul timpului în cadrul acestui dosar, au susținut că în ceea ce privește familia ocupațională Justiție, în ANEXA V, se prevăd sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică specială, aplicabilă acestei familii ocupaționale. Potrivit art. 4 din Anexa V din Legea 153/2017- (1) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat. De asemenea, dispozițiile art. 5, Capitolul VIII, Secțiunea I, din Anexa V a Legii 153/2017 prevăd un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de pănă la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare. În ciuda acestor prevederi cu caracter special, instanța de fond a reținut aplicabilitatea cu prioritate a dispozițiilor generale ale art. 25 alin. (1) Legea nr. 153/2017 care prevăd limitarea sporurilor salariale la procentul de 30%. Reclamanții apreciază că legea a fost aplicată în mod defectuos. Caracterul special al normelor prevăzute în anexa V aplicabilă familiei ocupaționale justiție se desprinde cu certitudine din denumirea capitolului aplicabil în cazul acestora: Capitolul VIII -Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 24 din cap. 111 secțiunea III a Legii nr. 153/2017, intitulat Sporuri și drepturi salariale specifice, limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII. Așadar, se face trimitere expresă la dispozițiile anexelor, semn că acestea au într-adevăr un caracter special, derogatoriu. Or, în virtutea principiului specialia generalibus derogant care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o norma specială, iar norma specială este de strictă interpretare. Instanța de fond nu s-a pronunțat în mod explicit asupra incidenței acestui principiu de drept, ci a reținut că reclamanților nu le este recunoscut în mod necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor trei tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și totodată interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite. În egală măsură, s-a reținut că Prevederile art. 4 și 5 din Capitolul VII anexa, cuprind sintagma "până la" ceea ce conduce la concluzia că nivelul sporurilor se poate situa la un nivel inferior maximului stabilit și care nu poate fi depășit. O astfel de interpretare a textului de lege este de natură să creeze diferențieri complet nejustificate între specialiștii IT, întrucât generează situații în care unora le pot fi acordate sporuri totale de 5%, în timp ce altora le pot fi acordate sporuri de 45%, fără să existe nicio justificare sau diferență în ceea ce privește atribuțiile lor de serviciu, gradul de suprasolicitare neuropsihică sau condițiile de muncă. În aceste sens, se nasc situații discriminatorii între persoane care îndeplinesc exact aceleași funcții și aceleași atribuții, dar care sunt încadrate în unități diferite pe teritoriul țării și care au ordonatori de credite diferiți. De asemenea, prin promovarea unei asemenea viziuni sunt încălcate și principiile de bază stabilite de Legea nr. 153/2017, al egalității și nediscriminării și se generează o contradicție cu însăși rațiunea asumată prin această reglementare. Cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanții arată că hotărârea pronunțată de către Curtea de Apel București este și nemotivată corespunzător, întrucât s-a procedat la ignorarea unor motive esențiale de nelegalitate invocate de subsemnații în plângerea formulată. În primul rând, deși s-a invocat aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanța de fond nu a analizat incidența acestui principiu și nici relația dintre prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 și cele ale art. 4 din Anexa V din Legea nr. 153/2017 coroborate cu art. 24 din cap. 111 secțiunea III a Legii nr. 153/2017, ci s-a limitat la a aplica cu prioritate art. 25 alin. (1). În egală măsură, în cadrul plângerii s-a arătat și faptul că odată cu adoptarea O.U.G. nr. 7/2019 a fost încălcat și principiul transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale și a previzibilității legii prin raportare la sporurile salariale, însă aceste argumente nu au fost deloc analizate de instanța de fond. În opinia reclamanților, obligația de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil și trebuie înțeleasă din prisma art. 425 C. proc. civ., ca fiind o obligație ce incumbă instanței odată cu soluționarea unei cauze. Dispozițiile acestui text de lege sunt imperative, astfel că neîndeplinirea unora dintre exigențele sale poate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și urm. C. proc. civ. Textul reprezintă dreptul comun în ceea ce privește conținutul hotărârii judecătorești, astfel că orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă elementele pe care acesta le enumera, mai exact, partea introductivă (practicaua), considerentele și dispozitivul. Motivarea reprezintă, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale. Totodată, motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate. O motivare corectă presupune: răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procesual. În acest context, se poate observa că analiza efectuată de instanță nu a fost una temeinică și nu a cuprins rațiunea pentru care apărările invocate au fost înlăturate, astfel că motivul de prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanții au invocat nelegalitatea și nemotivarea soluției instanței de fond, precum și pretinsa discriminare în aplicarea sporurilor salariale, susținând că li s-ar fi încălcat dreptul la acordarea cumulativă a sporurilor aferente funcției de specialist IT, în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017. În motivarea recursului, reclamanții au invocat art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că instanța de fond ar fi procedat la o interpretare eronată a legii și ar fi ignorat argumentele referitoare la aplicarea principiului specialia generalibus derogant și la caracterul discriminator al limitării sporurilor. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că reclamanții dețin funcții de specialist IT în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și al Tribunalului București, iar drepturile salariale ale acestora au fost stabilite prin Decizia nr. 85/10.04.2019 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Decizia a determinat recalcularea drepturilor salariale pentru perioada 20.02.2019 - 28.02.2019 și stabilirea drepturilor salariale începând cu 01.03.2019, cu aplicarea sporurilor la nivelul maxim de 30%, conform normelor legale aplicabile. Înalta Curte reține că, potrivit art. 24 și 25 din Anexa V, Capitolul VIII al Legii nr. 153/2017, sporurile acordate personalului din sistemul justiției se stabilesc în limite procentuale maxime: condiții grele și periculoase până la 15%, risc și suprasolicitare neuropsihică până la 25%, confidențialitate până la 5%, iar suma cumulată nu poate depăși 30% din indemnizația de încadrare. Astfel, legea nu prevede acordarea cumulativă a tuturor sporurilor la nivel maxim de 45%, ci limitează procentual fiecare spor, stabilind o regulă generală aplicabilă uniform tuturor angajaților din categoria profesională relevantă. Această interpretare este confirmată de Decizia nr. 15/28.06.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și de considerentele Curții Constituționale în Decizia nr. 607/24.11.2022, care arată că limitarea sporurilor nu echivalează cu diminuarea salariului de bază și că drepturile salariale suplimentare trebuie să fie aplicate fără privilegii sau discriminări. În privința invocării discriminării, Înalta Curte constată că plafonarea sporurilor la 30% s-a aplicat uniform tuturor specialiștilor IT, fără a genera diferențieri nejustificate între persoane care ocupă funcții similare. Nu există elemente care să indice că reclamanții ar fi fost tratați diferențiat față de alți angajați cu atribuții și responsabilități comparabile. În acest sens, se confirmă concluziile paragrafelor 89, 90 și 91 din Decizia nr. 15/2021 pronunțată de ÎCCJ- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii care precizează că aplicarea limitelor procentuale prevăzute de lege nu constituie discriminare și nu poate fi contestată ca atare. Referitor la motivarea instanței de fond, Înalta Curte apreciază că aceasta a fost detaliată și temeinică, explicând în mod clar rațiunea pentru care sporurile nu pot fi acordate în cuantumul maxim de 45% și cum se respectă plafonul cumulativ de 30%. Instanța a analizat în mod corespunzător dispozițiile legale relevante, jurisprudența ÎCCJ și Curții Constituționale, precum și considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că statul are marja de apreciere în stabilirea politicii salariale și că drepturile salariale suplimentare sunt reglementate prin lege. Prin urmare, invocarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ., privind lipsa motivării sau motivarea insuficientă, nu este întemeiată. Înalta Curte mai reține că cererea reclamanților se raportează la salarii viitoare și nu la plata drepturilor deja câștigate pentru munca prestată, astfel încât principiul nediscriminării și obligația statului de a respecta un tratament egal nu pot conduce la modificarea modului legal de calcul al sporurilor. În jurisprudența CEDO (cauzele Lelas c. Croației, Kechko c. Ucrainei, Wieczorek c. Poloniei) s-a statuat că statul beneficiază de o largă marjă de apreciere în stabilirea politicii salariale, inclusiv în acordarea sau limitarea beneficiilor salariale, iar instanțele nu pot înlocui reglementările legale cu norme create judiciar, chiar în ipoteza unor diferențe aparente între angajați. În concluzie, interpretarea instanței de fond a fost corectă, în acord cu jurisprudența ÎCCJ și CCR, precum și cu principiile generale de salarizare și nediscriminare prevăzute de Legea nr. 153/2017. Cererea accesorie privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată depinde de soluția principală și, în consecință, este de asemenea neîntemeiată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.