ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4401/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 iulie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, au formulat plângere împotriva Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/16.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând: (i) în ceea ce privește perioada 20.02.2019 - 01.03.2019, aferentă aplicabilității O.U.G. nr. 7/2019: - anularea Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care reclamanții au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 85/10.04.2019 emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu consecința încadrării acestora în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V din lege, în ceea ce privește salariul de bază și acordarea integrală a drepturilor salariale conform acestei grile; - plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 20.02.2019 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective; - acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității. (ii) în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 01.03.2019, aferentă aplicabilității O.U.G. nr. 12/2019: - anularea Hotărârilor nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care reclamanții au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 85/10.04.2019 emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind încadrarea în baza Legii 153/2017, cu consecința încadrării subsemnaților în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V din Legea nr. 153/2017, în baza art. 120 alin. (5) 1 și alin. (5) 2 din Legea nr. 304/2004 republicată și modificată prin O.U.G. nr. 12/2019, în ceea ce privește salariul de bază și acordarea integrală a drepturilor salariale conform acestei grile, inclusiv sub aspectul recunoașterii și acordării drepturilor salariale cuvenite pentru vechimea în funcție; - plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, cu luare în considerare a vechimii în funcție, pentru perioada 01.03.2019 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective; - plata diferențelor salariale care rezultă din aplicarea procentelor de sporuri prevăzute la art. 5 Cap .VIII din Anexa V la lege, la salariul de bază efectiv acordat fără a se ține cont de vechimea în funcție, și cel cuvenit conform art. 120 alin. (5) ind. l și alin. (5) 2 din Legea nr. 304/2004 republicată și modificată prin O.U.G. nr. 12/2019, respectiv cu luarea în considerare și a vechimii în funcție. (iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată pricinuite prin prezenta cauză.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1013 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României și a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 17 alin. (2) din Secțiunea a 4-a Capitolul VIII din Anexa V la Legea 153/2017, art. 22 alin. (1), (2), (3), (4) din Secțiunea a 6-a Capitolul VIII din Anexa V la Legea 153/2017, art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, astfel cum a fost invocată de reclamanți; (ii) a respins cererea de suspendare a judecării cauzei; (iii) a respins excepțiile invocate în cauză, ca neîntemeiate; (iv) a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1013 din 19 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a analizat lacunar motivele de nelegalitate expuse prin acțiune. Astfel, considerentele sentinței cuprind, majoritar, argumente referitoare la pretențiile aferente perioadei în care a fost aplicabilă O.U.G. nr. 12/2019, iar petitele formulate în raport de perioada în care a fost aplicabilă O.U.G. nr. 7/2019 sunt tratate succint și incomplet. În acest sens, arată recurenții, prima instanță nu a analizat susținerile potrivit cărora salariul este o componentă a dreptului la muncă și nu au fost analizate argumentele privind discriminarea creată în raport de grefieri și de alți specialiști IT aflați în subordinea aceluiași angajator - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Totodată, instanța nu a motivat sub niciun aspect existența unei justificări obiective și rezonabile în modalitatea de legiferare a drepturilor salariale ale recurenților-reclamanți, prin raportare la principiul ierarhizării și importanței sociale, respectiv nu s-a analizat existența unui scop legitim pentru stabilirea unui salariu diferențiat față de ceilalți specialiști din sistemul judiciar. Nu a fost analizată nici incidența art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenției EDO și nici argumentul reclamanților privind încălcarea marjei de apreciere a legiuitorului. Susțin recurenții-reclamanți că în hotărârea atacată nu se regăsesc considerente prin care să fie analizate argumentele referitoare la nerespectarea principiului transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, principiului ierarhizării și al importanței valorii sociale, principiului încrederii legitime și nici cu privire la argumentul caracterul special al normei din Anexa V la Legea nr. 153/2017, care prevede dreptul la sporuri în cuantum maxim de 45%. În raport de aceste critici, recurenții-reclamanți apreciază că sentința recurată nu respectă exigențele art. 425 C. proc. civ., fiind incidentă nulitatea prevăzută de art. 174 din același cod, motivarea fiind un element esențial al hotărârii judecătorești și o condiție a procesului echitabil, prin prisma art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția EDO. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți prezintă patru categorii de critici, expuse în cele ce urmează. În prim rând, susțin recurenții-reclamanți, raportat la vechimea în funcție prima instanță a reținut eronat că decizia ordonatorului de credite este legală în raport de art. 120 alin. (6)-(7) din Legea nr. 303/2004 și pct. 1 din Nota anexată tabelului de calcul al salariilor de bază, în sensul că specialiștii IT nu fac parte din categoria magistraților ori a personalului asimilat magistraților și nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcție. Contrar acestei opinii, recurenții susțin că și specialiștii IT se încadrează în textele de lege amintite, câtă vreme acestea se referă la personal asimilat judecătorilor și procurorilor, fără alte distincții, iar odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 12/2019, specialiștii IT au fost asimilați din punct de vedere salarial procurorilor cu grad de parchet de judecătorie. Consideră recurenții-reclamanți că dispozițiile art. 120 din Legea nr. 303/2004 fac referire la salarizarea prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 fără să prevadă vreo excepție de la recunoașterea vechimii în funcție, astfel că salariul trebuie stabilit și acordat având în vedere atât vechimea în muncă, cât și vechimea în funcție. În acest sens trebuie avută în vedere interpretarea Curții de Apel București exprimată prin sentința civilă nr. 1863/29.05.2019, depusă în dosarul de fond, pe care prima instanță nu a luat-o în considerare și nu achiesează la această interpretare. Rațiunea acordării vechimii în funcție este aceea a recompensării persoanei respective pentru fidelitatea sa în muncă și pentru experiența acumulată, neexistând o justificare obiectivă pentru care experiența magistraților în funcție să fie răsplătită, însă nu și experiența specialiștilor IT. Mai arată recurenții-reclamanți că definiția dată vechimii în funcție de la pct. 1 din Nota indicată face referire exclusiv la judecători, procurori, personal asimilat, magistrați-asistenți sau auditori de justiție, întrucât aceste dispoziții sunt poziționate în cadrul Capitolului I din Anexa V privind indemnizația de încadrare pentru aceste categorii de personal. Însă instanța de fond nu a observat că vechimea în funcție nu este acordată doar magistraților, întrucât ea este prevăzută și în Capitolul II privind salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor. Așadar, trimiterea făcută de art. 120 din Legea nr. 303/2004 la cap. I din Legea nr. 153/2017 nu conduce la concluzia că vechimea în funcție nu este aplicabil specialiștilor IT. Împrejurarea că legiuitorul a ținut cont, la stabilirea drepturilor salariale, atât de vechimea în muncă, cât și de vechimea în funcție, este dovedită și de dispozițiile art. 7 lit. j) și art. 10 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 153/2017, care stabilesc tranșele de vechime în muncă și diferențiază salariile în raport de funcții, grade/trepte și gradații. Se face astfel distincție între diferite trepte salariale în funcție de vechimea angajatului în muncă și în funcție. Consideră recurenții că este nelegală Nota secției de Resurse Umane și Documentare din cadrul PÎCCJ nr. 9736/2018, prin care s-a stabilit că salariul de bază al specialiștilor va fi raportat la remunerația procurorilor cu grad de judecătorie având în vedere o vechime de 0-3 ani și vechimea în muncă corespunzătoare, iar în jurisprudența Curții de Apel București s-a reținut că o astfel de notă nu are forța juridică a unui act normativ, ci doar caracter informativ pentru unitățile subordonate. Chiar fără a dispune anularea Notei, instanța de fond avea obligația de a aplica cu prioritate dispozițiile imperative ale legii față de acest act informativ. Mai arată recurenții-reclamanți că raționamentul instanței tinde să adauge la lege, pe de-o parte apreciind că salariul de bază, sub incidența O.U.G. nr. 12/2019, este cel aplicabil procurorilor cu grad de parchet pe lângă judecătorie, iar celelalte drepturi salariale sunt cele aferente categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor. Or, nu este posibilă stabilirea salariului de bază în raport de grila unei anumite categorii de personal, iar valorificarea vechimii în funcție să fie efectuată în raport de grila aplicabilă altei categorii profesionale. Este de observat că voința legiuitorului a fost aceea de a elimina discriminările de ordin salarial între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, iar singura soluție de asigurare a echilibrului este aceea de recunoaștere a drepturilor salariale cuvenite recurenților-reclamanți, astfel cum sunt garantate de art. 22 din Legea nr. 153/2017. În al doilea rând, susțin recurenții-reclamanți că instanța de fond a analizat greșit principiul egalității în drepturi, pe care reclamanții l-au susținut din două perspective: pe de-o parte, prin discriminarea produsă față de ceilalți specialiști, iar pe de altă parte, având în vedere tratamentul salarial aplicabil specialiștilor IT, egal cu cel al grefierilor, deși situația relevantă este diferită. Arată recurenții că specialiștii IT, deși aflați într-o poziție de ierarhizare superioară grefierilor, recunoscută legislativ încă de la data intrării în vigoare a Legii 87/2008, primesc un tratament egal cu cel al grefierilor începând cu adoptarea Legii nr. 153/2017 și apoi a O.U.G. nr. 7/2019. O asemenea măsură nu este justificată de un motiv obiectiv și rezonabil, neexistând o rațiune legală pentru care nivelul de salarizare al specialiștilor IT revine la nivelul deținut anterior Legii nr. 97/2008. O astfel de modificare legislativă este nelegală, din moment ce nu a intervenit nicio modificare a atribuțiilor specialiștilor IT. Instanța de fond nu a analizat aceste aspecte, ceea ce relevă nelegalitatea soluției. Totodată, susțin recurenții-reclamanți, trebuie avut în vedere că, prin decizii ale Curții Constituționale, s-a statuat cu privire la principiul drepturilor câștigate, în sensul că o lege retroactivează dacă aduce atingere drepturilor câștigate sub imperiul legii vechi. Recurenții nu au solicitat acordarea drepturilor într-un cuantum determinat, ci s-au prevalat de statutul juridic stabilit prin Legea nr. 97/2008, contestând normele prin care s-a adus atingere statutului salarial existent. Astfel cum a reținut și instanța de fond, statul are o marjă de apreciere în acest domeniu, dar marja este limitată, potrivit jurisprudenței CJUE (cauza Wiecyorek c. Poloniei), la situațiile în care aprecierea autorităților ajunge să fie lipsită de orice temei. Așadar, justificarea unor tăieri salariale nu poate fi răzgândirea legiuitorului. Recurenții-reclamanți susțin și că în speță a fost încălcat principiul încrederii legitime și al securității juridice. Este necesar ca actul normativ să fie unul clar și previzibil, iar scopul declarat al legii este acela de a efectua creșteri salariale pentru întreg personalul plătit din fonduri publice; or, în cazul specialiștilor IT, drepturile salariale nu doar că nu au fost majorate, ci au fost reduse substanțial. În ceea ce privește principiul ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate, consideră recurenții că prima instanță a ignorat prevederile art. 6 lit. f) și g) din Legea nr. 153/2017, care prevăd că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcție de complexitatea, riscurile activității, nivelul studiilor, precum și complexitatea și importanța activității desfășurate. Câtă vreme nu există vreun argument care să susțină o schimbare a atribuțiilor specialiștilor IT, modificarea statutului salarial s-a realizat în mod abuziv. Totodată, legislația anterioară nu făcea distincție între persoanele care intră în categoria specialiștilor, prevăzuți la secțiunea a VI-a din Cap. VIII, și specialiștii IT asimilați personalului auxiliar, astfel că diferențierea salarială dintre cele două categorii de specialiști este arbitrară și discriminatorie, atrăgând incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000. În al treilea rând, arată recurenții-reclamanți că, începând cu data de 01.01.2018, au devenit aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, precum și dispozițiile art. 17 alin. (4) din legea nr. 153/2017, potrivit cărora salariul de bază stabilit începând cu data de 01.01.2018 se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017. Însă, în cazul specialiștilor IT, salariul de bază brut a fost plafonat și nu au beneficiat de majorarea de 25%. Pentru a rectifica această eroare, legiuitorul a procedat la remedierea discriminării cauzate prin adoptarea Legii nr. 207/2018, specialiștilor IT fiindu-le acordate drepturi salariale în acord cu grila prevăzută în cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017; or, această manieră de reglementare nu poate reprezenta complinirea obligației de previzibilitate și transparență. În al patrulea rând, recurenții-reclamanți critică sentința recurată sub aspectul modalității de interpretare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, arătând că în Anexa V la Legea nr. 153/2017, pentru familia ocupațională Justiție se prevăd sporuri în cuantum total de 45%. Această normă are caracter special și derogă de la norma generală, astfel că este eronată aplicarea prioritară a normei generale de către instanța de fond.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au depus note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale La data de 12 aprilie 2022, recurenții-reclamanți au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) din Secțiunea 4 și art. 22 din Secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017, solicitând și suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea de către forul constituțional a excepției de neconstituționalitate invocate. Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a constituit dosar asociat, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. II. Soluția instanței de recurs II.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a soluționării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, ceea ce presupune o analiză din partea instanței asupra oportunității suspendării judecării cauzei. În cauza de față, în raport de soluția de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) din Secțiunea 4 și art. 22 din Secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017, pronunțată prin încheierea din 5 octombrie 2022, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluționării unei căi extraordinare de atac. Este de observat că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate invocată în cursul soluționării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. Abrogarea acestor dispoziții a fost însoțită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluționării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunțate de instanța de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurenții-reclamanți. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente: II.2.1. Înalta Curte constată că prin cererea dedusă judecății recurenții-reclamanți au criticat Hotărârile nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și Decizia nr. 85/10.04.2019, emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, apreciind că modalitatea de stabilire a drepturilor salariale este greșită din două perspective: în ceea ce privește stabilirea salariului de bază, în sensul neacordării vechimii în funcție, respectiv în ceea ce privește cuantumul sporurilor salariale. Analizând cererea de chemare în judecată, instanța de fond a găsit-o a fi neîntemeiată în tot, dispunând respingerea sa, însă din cuprinsul considerentelor sentinței rezultă că examinarea cauzei s-a rezumat la aspectul de nelegalitate referitor la stabilirea salariului de bază și al vechimii în funcție. Instanța de fond nu a expus considerente referitoare la pretențiile vizând cuantumul sporurilor salariale (și, în consecință, nici la petitele accesorii referitoare la plata diferențelor salariale cu acest titlu), fiind astfel fondate criticile recurenților-reclamanți, prin care se invocă o cercetare incompletă a cauzei și pe care Înalta Curte le constată a fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte reține că judecătorului cauzei îi revine obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din același act normativ, instanța trebuie să examineze fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul. Totodată, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. dispune că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Or, în cauza de față, sentința de fond nu respectă exigențele procedurale stabilite sub sancțiunea nulității, cauza nefiind examinată sub toate aspectele, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează drepturi și principii procesuale fundamentale. Înalta Curte apreciază că neregula de ordin procedural expusă anterior nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii de fond și reluarea judecății în fața aceleiași instanțe, în limitele pretențiilor referitoare la cuantumul sporurilor salariale și la plata diferențele salariale aferente acestor sporuri. În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și cu motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs formulate de reclamanți cu privire la cuantumul sporurilor salariale (ex: greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017), întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste critici urmând a fi avute în vedere de prima instanță, cu ocazia rejudecării pricinii. Înalta Curte mai reține că nu se impune casarea în totalitate a sentinței, pentru motivul indicat anterior, câtă vreme criticile de nelegalitate ale reclamanților referitoare la stabilirea salariului de bază și a vechimii în funcție au făcut obiectul examinării de către instanța de fond, dezlegarea dată acestor pretenții urmând a fi verificată, sub aspectul legalității, de instanța de control judiciar. De altfel, componentele salariale aflate în dispută (vechimea în funcție, respectiv sporurile salariale) sunt reglementate de texte de lege diferite, iar modalitatea de calcul și acordare este, de asemenea, distinctă, astfel că pot face obiectul analizei instanței de judecată independent unele de altele. Pentru aceste considerente, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în ceea ce privește pretențiile reclamanților referitoare la cuantumul sporurilor salariale și la plata diferențele salariale aferente acestor sporuri. II.2.2. Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. După cum s-a arătat anterior, parte din criticile formulate de recurenții-reclamanți și încadrate în acest caz de casare au fost analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind valorificate de instanța de control judiciar prin soluția de casare parțială a sentinței recurate și trimitere la rejudecare. Restul criticilor privesc modalitatea de soluționare a pretențiilor vizând recunoașterea vechimii în funcție, susținând recurenții că instanța de fond a motivat insuficient cu privire la petitele formulate în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 7/2019 și că acțiunea nu a fost analizată din perspectiva tuturor argumentelor expuse în susținerea sa. Înalta Curte constată, contrar afirmațiilor recurentților, că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât a analizat în mod complet criticile formulate de reclamanți și a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților. Instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătorești nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, iar în speță, motivarea sentinței recurate cuprinde suficiente argumente care confirmă analiza efectivă a cauzei și a susținerilor tuturor părților. Înalta Curte constată că prima teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere omisiunea efectivă de a examina temeiurile invocate de către parte în susținerea acțiunii, iar nu lipsa cercetării în mod distinct a fiecăruia dintre argumentele de fapt sau de drept invocate de aceasta, care, oricât de larg ar fi dezvoltate de parte, sunt subsumate motivului principal pe care îl sprijină. Prin urmare, instanța poate grupa argumentele expuse de reclamanți în susținerea acțiunii, având posibilitatea de a le răspunde printr-un considerent comun. Pe de altă parte, este de observat că motivele de nelegalitate pretins neanalizate au fost, de fapt, examinate, conform primelor patru paragafe din penultima pagină a sentinței recurate. În concluzie, instanța de control judiciar constată că sentința recurată îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care au fundamentat soluția adoptată, asupra cărora instanța de recurs se va apleca odată cu verificarea incidenței pct. 8 al art. 488 alin. (1) din același cod. II.2.3. Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că obiect al prezentei analize îl reprezintă doar criticile referitoare la stabilirea salariului de bază și la neacordarea vechimii în muncă, nu și cele referitoare la cuantumul sporurilor, care vor fi analizate, în rejudecare, de prima instanță. Totodată, întrucât în speță nu au fost recurate dispozițiile sentinței de fond referitoare la admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei și respingerea excepțiilor invocate, acestea nu fac obiectul analizei Înaltei Curți, soluția instanței de fond cu privire la aceste aspecte având caracter definitiv. Pentru a răspunde criticilor formulate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte consideră necesar a reda dispozițiile legale incidente cauzei, raportat la calitatea reclamanților de specialiști IT în cadrul parchetelor. Potrivit art. 120 alin. (6) și (7) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018: "(6)Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. (7)Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege". Prin O.U.G. nr. 7/2019, în vigoare începând cu data 20.02.2019, textele de lege anterior menționate au fost abrogate. Prin O.U.G. nr. 12/2019, în vigoare începând cu data de 01.03.2019, s-au prevăzut următoarele modificări ale Legii 304/2004: "2. La articolul 120, după alin. (5) se introduc două noi alineate, alin. (5^1) și (5^2), cu următorul cuprins: (5^1) Începând cu luna martie 2019, specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. (5^2) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5)." Drepturile salariale ale specialiștilor din cadrul PICCJ sunt stabilite de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 22, potrivit căruia: "(1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4. (2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepția elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte." Este de reținut că dispozițiile Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 se referă la indemnizația de încadrare pentru procurori cu grad de judecătorie. În raport de acest cadru legislativ, recurenții-reclamanți s-au plâns, atât în fond, cât și în recurs, de faptul că nivelul de salarizare al specialiștilor IT se stabilește în raport de indemnizația de încadrare pentru procurori cu grad de judecătorie, iar celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte sunt cele aferente categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor. Totodată, au mai susținut că actualul regim salarial aduce atingere principiului egalității în drepturi, pe de-o parte prin instituirea unui tratament salarial egal cu cel al grefierilor, iar pe de altă parte prin discriminarea produsă față de ceilalți specialiști, fiind afectate și principiile egalității în drepturi, al dreptului câștigat, al încrederii legitime și al securității juridice, al ierarhizării și importanței valorii sociale protejate. Înalta Curte constată în prim rând că salarizarea specialiștilor IT a diferit de salarizarea celorlalte categorii de specialiști numai în privința perioadei 20.02.2019 - 01.03.2019, în care a produs efecte O.U.G. nr. 7/2019, câtă vreme prin Legea nr. 207/2018 și O.U.G. nr. 12/2019 s-a statuat că specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cât privește criticile referitoare la instituirea unui tratament egal cu cel aplicabil personalului auxiliar de specialitate, respectiv la stabilirea unor drepturi salariale diferite de cele cuvenite altor specialiști din sistem, Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT". Așadar, specialiștii IT fac parte din personalul auxiliar de specialitate, alături de grefieri, fiind diferiți de specialiștii din cadrul parchetelor la care se referă art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 și care sunt prevăzuți de art. 116 alin. (5) și (6) din Legea nr. 304/2004. Sunt astfel, neîntemeiate criticile recurenților în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce privește salarizarea specialiștilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiștii IT nu se află în aceeași situație cu ceilalți specialiști ai parchetelor. Pretinsa discriminare invocată de reclamanți are la bază nemulțumirea acestora cauzată de modul în care legiuitorul a înțeles să așeze categoria profesională din care aceștia fac parte în grila de salarizare stabilită prin Legea nr. 153/2017 și modificările ulterioare, or, astfel cum se va arăta și în cele ce urmează, instanța de contencios administrativ nu are competența de a modifica/amenda dispoziții legale, ci doar de a verifica legalitatea actelor administrative contestate prin prisma acestor norme de lege. Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 7/2019 a fost supusă controlului de constituționalitate pentru motive similare celor susținute de reclamanți în cauza de față, iar prin decizia nr. 756/2021, Curtea Constituțională a constatat caracterul constituțional al actului normativ, reținând, în ceea ce privește salarizarea specialiștilor IT, că: "18. Reglementarea abrogată stabilea că specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare se asimilează, sub aspect salarial, cu cei din structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest context, pentru a elimina această normă de asimilare, legiuitorul delegat a considerat necesară așezarea sistemului de salarizare a acestora în funcție de poziția instituțională a structurilor în cadrul cărora funcționează. Este o situație obiectivă și cuantificabilă, care intră în sfera de cuprindere a situației extraordinare prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție. Urgența reglementării este dată tocmai de necesitatea asigurării unui sistem de salarizare bazat pe poziția instituțională a respectivelor entități publice, reafirmând, astfel, principiul potrivit căruia sistemul de salarizare se reglementează în funcție de trepte/niveluri/poziție instituțională. Toate aceste aspecte sunt motivate în preambulul ordonanței de urgență criticate, ceea ce înseamnă că sunt respectate prevederile art. 115 alin. (4) din Constituție. Faptul că, ulterior, același legiuitor delegat, prin adoptarea Ordonanței de urgență nr. 12/2019, a revenit asupra soluției normative promovate nu reflectă decât o opțiune legislativă ulterioară derogatorie de la situația obiectivă dată de nivelul instituțional în care funcționează." Sub imperiul O.U.G. nr. 20/2019, recurenții-reclamanți au susținut a fi nelegală stabilirea salariului lor de încadrare în raport de procurorul cu grad de judecătorie, fără a se avea în vedere și vechimea în funcție de care se bucură acesta, la salariul de bază fiind aplicate componentele salariale specifice grefierilor, față de care reclamanții consideră că se află într-o poziție ierarhică superioară din punct de vedere salarial. Or, cum în mod corect a reținut instanța de fond, prin vechime în funcție, în sensul Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa la Legea nr. 153/2017, pct. 1 al Notei anexate tabelului de calcul al salariilor de bază statuează că se înțelege "vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție". Așadar, majorarea salarială pentru vechimea în funcție presupune ca această vechime să fie îndeplinită în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat asistent sau auditor de justitie, iar specialiștii IT nu fac parte din categoria magistraților ori a personalului asimilat magistraților, limitativ indicați în textul Notei. Prin urmare, chiar dacă legiuitorul a intenționat să situeze specialiștii IT pe o treaptă de salarizare superioară personalului auxiliar de specialitate, această modalitate de legiferare privește doar salariul de bază, iar specialiștii IT nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcția de magistrat sau personal asimilat. În acest sens este relevantă Decizia nr. 31/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unei chestiuni de drept, care, deși se referă la ofițerii și agenții de poliție judiciară, privește interpretarea dispozițiilor legale incidente și în cauza de față, respectiv dispozițiile Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 și stabilește că: "În interpretarea și aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la capitolul I din anexa nr. V, din același act normativ, vizează aplicarea acestor dispoziții doar în ceea ce privește vechimea în muncă, nu și vechimea în funcție." Nu poate fi primită interpretarea pe care o avansează recurenții-reclamanți, în sensul că prin sintagma "personal asimilat acestora" din cadrul Notei amintite legiuitorul a înțeles să se refere și la specialiștii IT asimilați din punct de vedere salarial procurorilor. Această sintagmă se referă la personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național de Criminologie, Institutul Național de Expertize Criminalistice și din Institutul Național al Magistraturii, care este asimilat judecătorilor și procurorilor în ceea ce privește drepturile și îndatoririle, inclusiv susținerea examenului de admitere, evaluarea activității profesionale, susținerea examenului de capacitate și de promovare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 87 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. În ceea ce privește argumentul recurenților în sensul că vechimea în funcție nu reprezintă o componentă salarială acordată de legiuitor doar magistraților, fiind prevăzută și pentru personalul auxiliar de specialitate, Înalta Curte constată că ceea ce solicită recurenții și reprezintă obiectul disputei nu este acordarea majorării salariale pentru vechimea în funcția de specialist IT, ci acordarea majorării pentru vechimea aferentă funcției de magistrat (procuror). După cum s-a arătat anterior, recurenții-reclamanți doresc să beneficieze de majorarea salarială stabilită de legiuitor în beneficiul altei categorii profesionale decât cea din care fac parte. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la neluarea în seamă, de către instanța de fond, a unor hotărâri de speță ale Curții de Apel București, recurenții nefăcând dovada rămânerii definitive a acestor hotărâri, iar pe de altă parte se reține că fiecare speță este soluționată în raport de elementele sale specifice, astfel că, deși o jurisprudență similară poate ajuta la conturarea unei opinii a instanței într-un anumit sens, în final cauza se judecă prin prisma motivelor de fapt și de drept expuse în susținerea cererii, a apărărilor părților și a cadrului normativ incident. Referitor la Nota secției de Resurse Umane și Documentare din cadrul PÎCCJ nr. 9736/2018, Înalta Curte reține că prima instanță nu putea dispune asupra nelegalității acestui act, cum apreciază recurenții-reclamanți, în raport de limitele învestirii sale prin acțiunea în anulare, care privește doar actele administrative reprezentate de Hotărârile nr. 17/06.06.2019, nr. 18/06.06.2019 și nr. 19/06.06.2019, emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și Decizia nr. 85/10.04.2019, emisă de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Înalta Curte mai constată că argumentele aduse de recurenți și dezvoltate pe larg prin memoriul de recurs tind să critice însăși textele de lege incidente, deci modul de reglementare de către legiuitor a drepturilor salariale prin Legea nr. 153/2017 cu modificările ulterioare, aspecte care nu pot fi tranșate decât în cadrul controlului de neconstituționalitate, iar nu pe calea acțiunii în contencios administrativ. Nemulțumirile reclamanților se referă la afectarea statutului salarial deținut conform Legii nr. 97/2008 prin reglementarea unui alt mod de salarizare, la inexistența unui motiv obiectiv și rezonabil pentru această modificare legislativă, invocându-se și principiul drepturilor câștigate și încălcarea cerințelor de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate a cadrului normativ. Or, instanța de contencios administrativ nu este chemată să analizeze calitatea normei legale, atribut dat în competența forului constituțional, ci concordanța cu norma legală a actelor administrative emise cu privire la drepturile salariale cuvenite recurenților-reclamanți, astfel că, atât timp cât ordonatorul de credite a emis aceste acte cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017, concluzia netemeiniciei acțiunii este legală, iar recursul este nefondat. Criticile referitoare la plafonarea salariului brut al specialiștilor IT antamează tot modalitatea de legiferare, recurenții arătând și că această eroare a fost înlăturată prin dispozițiile Legii nr. 207/2018, însă consideră că o astfel de manieră de reglementare nu asigură cerințele de previzibilitate și transparență. De altfel, aceste critici au fost dezvoltate în cererea de chemare în judecată pentru a susține existența discriminării între specialiștii IT și ceilalți specialiști din sistemul judiciar, critici care au fost găsite neîntemeiate de instanța de control judiciar. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că textele de lege anterior citate, precum și celelalte prevederi ale Legii nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc că salariul de bază al specialiștilor IT din cadrul instanțelor și parchetelor se calculează prin raportare la salariul de bază al unui procuror cu grad de judecătorie, fără aplicarea majorării corespunzătoare vechimii în functia de magistrat/personal asimilat magistraților, la care se adaugă celelalte drepturi salariale aferente categoriei profesionale din care fac parte (sporuri, prime, etc acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor), iar acest mod de calcul a fost corect aplicat prin actele administrative atacate. Or, această constatare nu reprezintă o adăugare a instanței la lege, cum în mod greșit au susținut recurenții-reclamanți, ci reprezintă expresia corectei interpretări și aplicări a cadrului normativ incident speței de față. Înalta Curte mai reține și că instanța de contencios administrativ nu poate dispune, pentru respectarea cerințelor de nediscriminare, stabilirea unui alt mod de salarizare decât cel dispus de legiuitor. În acest sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 818/03.07.2008 s-a statuat că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. Prin decizia menționată, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți cu privire la stabilirea salariului de bază și a vechimii în funcție, menținând astfel dispozițiile sentinței atacate referitoare la respingerea acestor pretenții, precum și cele referitoare la admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei și respingerea excepțiilor invocate în cauză, nerecurate în calea de atac.