ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1092/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București:

- anularea Hotărârii nr. 10 din 17 octombrie 2017 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 332/07.09.2017 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București;

- reîncadrarea reclamanților în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul și specificația pe care le vor preciza până la finalizarea dezbaterilor.

La data de 26.03.2018, reclamanții au depus o cerere de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că înțeleg să îndrepte eroarea materială strecurată în aceasta în sensul că solicită reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017.

Pentru termenul de la aceeași dată, reclamanții au depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din secțiunea 4 și art. 22 alin. (1) - (4) din secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În motivare reclamanții au arătat că sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege pentru admiterea cererii, iar pe fondul excepției au arătat că prevederile legale menționate contravin principiului nediscriminării, principiului egalității în fața legii, prevederilor art. 1 alin. (3), art. 41 și art. 53 din Constituția României.

Totodată, au solicitat suspendarea cauzei, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției.

1.2. Prin sentința nr. 2734 din 12 iunie 2018, Curtea de Apel București a admis cererea reclamanților A., B., C., D., E. de sesizare a Curții Constituționale; a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a următoarelor prevederi legale din cuprinsul Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: art. 17 alin. (2), Secțiunea a 6 a, art. 22, prin raportare la art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 41 și art. 53 din Constituția României; a respins cererea reclamanților A., B., C., D., E. de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanții A., B., C., D. și E. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

1.3. În cadrul căii de atac a recursului, recurenții-reclamanți au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din secțiunea 4 și art. 22 secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017, care încalcă prevederile art. 61 alin. (2) și art. 75 privind principiul bicameralismului, precum și art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României.

În dezvoltarea cererii formulate recurenții-reclamanți au susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate. Astfel, textele care fac obiectul excepției sunt în vigoare; Curtea Constituțională nu a pronunțat anterior o decizie de neconstituționalitate a normelor legale; între dispoziția legală și modul de soluționare a prezentei cauze există o strânsă legătură.

Totodată, au arătat că între forma inițiatorilor legii și forma adoptată de prima cameră sesizată, există o deosebire majoră. Așadar, prin proiectul de Lege privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, înregistrat la Senat (prima cameră sesizată), inițiatorii legii au propus includerea personalului încadrat cu funcția de specialist IT în Anexa V cap. II - Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.

În etapa în care legea se afla în dezbatere la Senat, Comisia de specialitate, analizând cuprinsul propunerii legislative, a efectuat modificări strict din perspectiva categoriei de personal a grefierilor fără să precizeze de ce a fost eliminată funcția specialist IT și fără a include această categorie de personal într-un capitol/categorie distinctă.

Pe cale de consecință, la momentul la care propunerea legislativă a ajuns în dezbatere la camera Deputaților, în cuprinsul acesteia nu se regăsea nicio mențiune referitoare la categoria de personal - specialiști IT.

În perioada de timp în care proiectul de lege s-a aflat în dezbateri la Camera Deputaților, solicitându-se avizul Comisiei pentru muncă, familie și protecție socială, prin acesta s-a propus eliminarea unor funcții de la pozițiile 1-4 și introducerea unei noi poziții, respectiv poziția 5, în care să fie inclusă categoria de personal - specialiști IT. În motivarea amendamentului se reține necesitatea includerii acestor modificări, întrucât în forma adoptată de Senat nu sunt prevăzute dispoziții privind salarizarea personalului încadrat cu funcția de specialist IT, categoria personal auxiliar de specialitate.

Ulterior, prin forma adoptată de Camera Deputaților, care a fost trimisă și spre promulgare, s-a trecut peste amendamentele care au venit din partea Comisiei pentru muncă și protecție socială și s-a adoptat o formă a legii în care personalul încadrat cu funcția de specialist IT este inclus în aceeași grilă salarială cu aceea a grefierilor, adică într-o altă formă de propunere legislativă decât cele ce au făcut anterior obiectul analizei de către camera de reflecție, respectiv Senat.

a) Cu privire la încălcarea art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție

Au mai susținut recurenții-reclamanți că, în situația lor particulară, forma proiectului de lege adoptată de Senat nu conținea dispoziții cu privire la specialiștii IT din cadrul instanțelor și al parchetelor, fiind vorba despre o omisiune generală a legiuitorului privind adoptarea unor norme de salarizare a acestei categorii de personal. Mai cu seamă, Camera Deputaților a analizat și adoptat o cu totul altă formă a proiectului legislativ, care propunea inserarea categoriei specialiștilor IT în Anexa V, Cap. II din Legea cadru nr. 153/2017, la pozițiile 1-4, 7-9, adică în grila de salarizare aferentă grefierilor. Această formă a proiectului nu a fost anterior analizată de către Senat, ci dimpotrivă, Senatul a respins amendamentele propuse de Comisia de muncă, familie și protecție socială, adoptând o formă care înlătura cu totul din lege categoria specialiștilor IT.

Camera Deputaților, adoptând în calitate de Cameră decizională legea criticată, a sustras dezbaterii și adoptării primei Camere sesizate, respectiv Senatului, aspectele ce țineau de salarizarea unei întregi categorii de personal, ceea ce contravine art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție.

Așadar, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului există o deosebire majoră de conținut juridic, care nu se limitează numai la soluții legislative asupra Legii nr. 153/2017, pe care prima Cameră nu le-a analizat, dar vizează și instituirea unei forme de salarizare a specialiștilor IT, care nu făcea obiectul de reglementare al legii criticate în forma sa inițială (neexistând o grilă de salarizare a specialiștilor IT în forma adoptată de Senat). Totodată, forma adoptată de prima Cameră nu conținea mențiuni privind specialiștii IT, în timp ce aceea adoptată de Camera decizională reglementează expressis verbis o nouă categorie de personal și o grilă de salarizare aferentă acestora (chiar modificând statutul juridic recunoscut prin legislația anterioară acestora și nivelul de salarizare, fără nicio excepție), motiv pentru care, este evidentă existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. În concluzie, forma legii adoptate de Camera Deputaților introduce în Legea nr. 153/2017 dispoziții noi care nu au fost avute în vedere de prima Cameră.

Au subliniat recurenții-reclamanți că există situații numeroase, chiar recente, în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra încălcării principiului bicameralismului, pronunțând soluții de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate pe această temă (Decizia din 05.02.2020 cu privire la Legea de modificare a Legii nr. 153/2017; Decizia nr. 393/2019; Decizia nr. 412/2019).

b) Cu privire la încălcarea art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României

Sub acest aspect au arătat recurenții-reclamanți că legea criticată a fost modificată fără a se indica sursa de finanțare a noii cheltuieli bugetare deduse din acordarea de drepturi salariale pentru o întreagă categorie nouă de personal. Astfel, forma adoptată de Camera Deputaților a modificat și completat proiectul adoptat de Senat, aprobând grile de salarizare pentru specialiștii IT. Prin aceste reglementări se generează cheltuieli din fonduri publice necesare plății drepturilor salariale ale acestei categorii de personal, iar prevederile legale dau naștere unor cheltuieli financiare care sunt de natură să majoreze cheltuielile bugetului de stat.

Referindu-se la jurisprudența Curții Constituționale, au susținut că președintele Comisiei permanente sesizate pentru a redacta raportul asupra propunerii legislative avea obligația de a solicita Guvernului României, dar și inițiatorilor proiectului de lege, întocmirea și, ulterior, prezentarea fișei care să arate impactul bugetar al modificărilor legislative preconizate supra bugetului de stat, precum și indicarea sursei de finanțare a noii cheltuieli bugetare, în temeiul principiului colaborării loiale între instituțiile statutului. Această procedură nu a fost îndeplinită în cadrul procesului legislativ desfășurat în Camera Deputaților. Ca urmare, legea este neconstituțională în ceea ce privește mențiunile privind salarizarea specialiștilor IT, deoarece încalcă prevederile art. 138 alin. (5) din Constituție.

1.4. Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a formulat un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 17 alin. (2) din secțiunea 4 și art. 22 secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017, arătând că nu se impune un astfel de demers, întrucât, prin deciziile pe care le-a indicat (nr. 208/2020, nr. 328/2020 și nr. 208/2020) și pe care le-a depus în copie la dosarul cauzei, Curtea Constituțională a constatat că respectivele prevederi sunt constituționale.

Prin încheierea din data de 08 decembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din secțiunea 4 și secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că excepția de neconstituționalitate a acelorași texte de lege a mai fost invocată de reclamanți în cadrul prezentului litigiu, în fața instanței de fond, care a și dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 17 alin. (2) și art. 22 Secțiunea a 6-a din Legea nr. 153/2017, cu mențiunea că art. 17 alin. (2) este cuprins în secțiunea 4, iar secțiunea 6 cuprinde un singur articol, respectiv art. 22 alin. (1)-(4).

În acest sens a arătat că prin Decizia nr. 208/28.05.2020, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate a acestor texte de lege astfel că, odată ce excepția referitoare la o normă legală a fost invocată în cadrul litigiului pe seama anumitor argumente de neconstituționalitate și a fost respinsă de forul constituțional, printr-o decizie definitivă, reiterarea excepției, chiar pe seama unor argumente diferite, este inadmisibilă, reprezentând o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.

Împotriva încheierii din data de 08 aprilie 2021 au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 din C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate cu consecința admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea recursului au susținut, în contextul invocării dispozițiilor art. 470 alin. (5) și art. 487 din C. proc. civ. referitoare la termenul de motivare a recursului în situația în care termenul de exercitare a acestuia curge de la o altă dată decât comunicarea hotărârii, că solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor legale incidente în cauză a fost cea de-a doua invocată în dosarul nr. x/2017, însă cu un obiect și conținut complet distinct față de prima cerere, formulată în fața Curții de Apel București.

3.1. În dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. au arătat că instanța de recurs a interpretat și aplicat în mod greșit normele legale ce reglementează condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 47/1992.

Astfel, au apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, din perspectiva primelor două condiții privitoare la textele legale care fac obiectul excepției să fie în vigoare și la nepronunțarea anterioară de către Curtea Constituțională a unei decizii de neconstituționalitate a acestor norme, precum și prin raportare la motivele privind nerespectarea principiului bicameralismului, precum și la obligația stabilirii sursei de finanțare pentru orice cheltuială bugetară, ținând cont de faptul că instanța de contencios constituțional nu a mai pronunțat anterior o decizie de neconstituționalitate a textelor de lege invocate.

În continuare au expus argumentele în susținerea existenței unei legături între dispoziția legală și modul de soluționare a prezentei cauze, considerând că strânsa legătură dintre dispozițiile art. 17 alin. (2) din cadrul secțiunii a 4-a și ale art. 22 din Legea nr. 153/2017, și soluționarea recursului reclamanților este evidentă, în condițiile în care declararea ca neconstituționale a acestor dispoziții are o înrâurire fundamentală asupra anulării deciziei nelegale de încadrare salarială în temeiul Legii nr. 153/2017, respectiv a rezoluției prin care Colegiul de conducere a respins contestația formulată.

Ca urmare, instanța de judecată a interpretat în mod greșit condițiile legale privind sesizarea Curții Constituționale, în raport de particularitățile cauzei, nerespectând dispozițiile Legii nr. 47/1992 ce prevăd elementele de admisibilitate a cererilor de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Întrucât cele trei condiții menționate sunt singurele care se decelează din cuprinsul Legii nr. 47/1992 în vederea admisibilității cererilor de sesizare a Curții Constituționale, se impun a fi interpretate conform argumentelor reclamanților, orice altă condiție impusă ori analizată de către instanțele de judecată în acest demers depășind voința legiuitorului și adăugând în mod nepermis la conținutul legii, rezultând astfel că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, au apreciat că soluția instanței reprezintă o nelegală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 și urm. din Legea nr. 47/1992 privind condițiile de admisibilitate ale cererilor de sesizare a Curții Constituționale, consecința fiind restrângerea fără temei legal a dreptului lor de a formula excepții de neconstituționalitate. Totodată, au susținut că dispozițiile legii au fost greșit aplicate întrucât în cuprinsul acestora nu se prevede vreo limitare a dreptului de a formula astfel de cereri de sesizare a Curții Constituționale, iar instanței de judecată nu i se conferă prerogativa de a respinge cererea pe motiv că aceleași părți au formulat mai multe cereri de sesizare, respectiv că o asemenea conduită ar echivala cu un abuz de drept.

Prin urmare, legea nu prevede condiția formulării unei singure excepții de neconstituționalitate cu privire la aceeași lege, în cursul unui proces, astfel încât instanța nu poate adăuga la lege respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale pornind de la o condiție restrictivă ce nu a fost prevăzută de legiuitor, și nu poate restrânge, în consecință, dreptul cetățeanului de a supune verificarea legii în raport de norma constituțională, câtă vreme obiectul excepțiilor de neconstituționalitate invocate este complet diferit.

Astfel, în dezvoltarea primei excepții de neconstituționalitate au fost aduse critici privind soluția legislativă identificată în cuprinsul art. 17 alin. (2) din secțiunea a 4-a, precum și art. 22 din secțiunea a 6-a, având în vedere că acestea conduc la încălcarea principiului statului de drept prin discriminarea unei întregi categorii de bugetari. Ca atare, Curtea Constituțională a fost sesizată și s-a pronunțat exclusiv asupra dreptului de a nu fi discriminat, prin prisma prevederilor constituționale invocate, acestea fiind limitele în care aceasta s-a pronunțat asupra constituționalității normelor - obiect al excepției.

În schimb, a doua excepție de neconstituționalitate invocată are un temei fundamental diferit, astfel că obiectul și cauza celor două cereri nu trebuie confundate. Așa fiind, au solicitat Curții să verifice constituționalitatea art. 17 alin. (2) și a art. 22 din Legea nr. 153/2017 în raport cu art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituția României, precum și art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României, respectiv în raport de încălcarea principiului bicameralismului și a obligației stabilirii sursei de finanțare pentru orice cheltuială bugetară, vizând, ca urmare, însăși procedura de adoptare a normelor Legii nr. 153/2017 ce influențau în mod direct modalitatea de salarizare a specialiștilor IT, respectiv asimilarea din punct de vedere salarial cu situația grefierilor ori a procurorilor de pe lângă judecătorii.

Au concluzionat recurenții-reclamanți pe aspectul evidențiat arătând că, în condițiile în care cele două excepții de neconstituționalitate se disting în mod fundamental, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra aspectelor puse în discuție în cuprinsul celei de-a doua excepții de neconstituționalitate.

În plus, au opinat că rațiunea de a permite cetățenilor să ridice chiar mai multe excepții de neconstituționalitate, fără a exista limitări cantitative ori temporale în acest sens, rezidă tocmai în caracterul obligatoriu al principiului supremației Constituției, făcând trimitere la vasta practică judiciară în litigii de aceeași natură, în care au fost admise cererile de sesizare a Curții Constituționale, inclusiv în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 153/2017.

3.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. au arătat că incidența acestuia rezultă din lipsa de motivare efectivă asupra soluției pronunțate, considerând că judecătorul nu a cuprins în mod efectiv și lămuritor motivele pentru care a pronunțat o asemenea soluție, în raport de toate argumentele pe care reclamanții le-au adus în dovedirea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate.

Sub acest aspect au afirmat că încheierea pronunțată de instanța de recurs nu respectă condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., dispoziții imperative a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și urm. din același Cod. În acest context, au subliniat că instanța nu a adus argumente clare și suficiente cu privire la nerespectarea condițiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că recursul este întemeiat și din acest punct de vedere.

Au mai susținut faptul că, deși instanța a fost învestită cu analiza condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o nouă excepție de neconstituționalitate, aceasta a respins cererea ca fiind inadmisibilă, fără să motiveze în drept această soluție, respectiv fără să indice care dintre condițiile legale prevăzute de Legea nr. 47/1992 au fost încălcate. Astfel, s-a rezumat la a arăta în mod formal că reiterarea excepției, pe seama unor argumente diferite, este inadmisibilă, însă nu a redat în cuprinsul încheierii raționamentul și temeiul de drept ce au stat la baza soluției pronunțate. Cu alte cuvinte, recurenții-reclamanți au susținut că instanța nu a arătat care este textul legal care interzice formularea unor excepții de neconstituționalitate multiple în același litigiu, atâta timp cât obiectul lor este unul diferit, precum în cauza de față, nemotivând, ca atare, nerespectarea niciuneia dintre condițiile prevăzute de legiuitor.

Pe de altă parte, recurenții-reclamanți au susținut că motivarea instanței este contradictorie, aspect ce rezultă din faptul că aceasta a reținut, pe de o parte că se află în prezența unei reiterări a excepției, iar, pe de altă parte, că excepția privește, totuși, argumente diferite. Astfel, câtă vreme obiectul excepției și argumentele de neconstituționalitate sunt distincte, demersul nu este repetitiv și nu reprezintă un abuz procesual.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au apreciat că dreptul lor la apărare este unul iluzoriu, având în vedere că instanța nu a indicat temeiul de drept în baza căruia a considerat cererea de sesizare a Curții Constituționale ca fiind inadmisibilă, dreptul la un proces echitabil fiindu-le grav afectat.

Intimaților-pârâți Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București le-au fost comunicate, atât cererea de recurs formulată la data de 09 decembrie 2021, cât și motivele de recurs dezvoltate prin memoriul separat transmis de recurenții-reclamanți prin mail, la data de 10 februarie 2022, după comunicarea încheierii recurate, însă aceștia nu au formulat întâmpinări. În schimb, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a depus la dosar un set de înscrisuri constând în adresa PÎCCJ-SRUD nr. x/14.10.2021 și Decizia ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31/2021.

Examinând încheierea atacată, în raport de criticile recurenților-reclamanți subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este fondat în limitele și pentru considerentele ce succed:

5.1. Recurenții-reclamanți au criticat încheierea pronunțată de instanța de recurs, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum si nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii si asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În speță, recurenții-reclamanți au criticat încheierea din 08 decembrie 2021 a instanței de recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocându-l doar în mod formal, întrucât din dezvoltarea criticilor din recurs nu rezultă că părțile ar fi reproșat instanței, în mod concret, încălcarea vreunei reguli de procedură care să atragă sancțiunea nulității hotărârii pronunțate sau nesocotirea unor principii fundamentale, care să atragă incidența în speță a motivului de casare invocat.

În egală măsură, Înalta Curte reține că nemulțumirea generică a recurenților legată de procedura de soluționare a cererii de sesizare din perspectiva analizării condițiilor de admisibilitate a acesteia, subsumate unor pretinse aspecte de nelegalitate, nu reprezintă o chestiune care să determine reformarea hotărârii sau să demonstreze nelegalitatea acesteia din perspectiva motivului de casare invocat.

În consecință, Înalta Curte reține că prima instanță a respectat regulile de procedură incidente speței, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.2. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3.2 din prezenta decizie, recurenții-reclamanți au criticat încheierea din 08 decembrie 2021 și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenții-reclamanți au susținut că încheierea recurată trebuie casată în raport de lipsa de motivare efectivă a acesteia, întrucât judecătorul nu a cuprins în mod efectiv și lămuritor motivele pentru care a pronunțat soluția, în raport de toate argumentele pe care le-au adus în sensul dovedirii îndeplinirii condițiilor de admisibilitate. Sub acest aspect au afirmat că încheierea pronunțată de instanța de recurs nu respectă condițiile prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., dispoziții imperative a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și urm. din același Cod.

De asemenea, au susținut recurenții-reclamanți, deși instanța a fost învestită cu analiza condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o nouă excepție de neconstituționalitate, aceasta a respins cererea ca fiind inadmisibilă, fără să motiveze în drept această soluție, respectiv fără să indice care dintre condițiile legale prevăzute de Legea nr. 47/1992 au fost încălcate.

Totodată, subsumat aceluiași motiv de casare, recurenții-reclmanți au susținut contradictorialitatea motivării instanței, aspect pretins a rezulta din faptul că aceasta a reținut, pe de o parte că se află în prezența unei reiterări a excepției, iar, pe de altă parte, că excepția privește, totuși, argumente diferite.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat cererea recurenților-reclamanți, expunând considerentele care au fundamentat soluția adoptată, aceasta putând fi supusă controlului de legalitate conform regulilor aplicabile.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este în concordanță cu soluția adoptată în dispozitiv, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurenților-reclamanți referitoare la o lipsă efectivă de motivare reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de instanța de recurs în sensul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă, fără a susține motivul de casare invocat.

De altfel, în accepțiunea dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică. Or, în speță, din argumentele instanței de recurs rezultă că acestea vizează neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, din perspectiva faptului că instanța de contencios constituțional a tranșat deja validitatea constituționalității normei legale invocate în cadrul aceluiași litigiu, în fața instanței de fond, astfel încât nu se verifică ipoteza lipsei de motivare a hotărârii.

Pe de altă parte, contrar susținerilor părților recurente, Înalta Curte constată că motivarea instanței nu este contradictorie, în condițiile în care aceasta a reținut reiterarea excepției de neconstituționalitate, însă pe seama unor argumente diferite, întrucât referirea la reiterarea excepției a fost făcută în sensul de readucere în discuție a excepției de neconstituționalitate în sine, ca mijloc de apărare, chestiune prejudicială ce vizează aceeași normă legală, și nu la reiterarea excepției astfel cum a fost invocată și fundamentată anterior, în fața instanței de fond.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurenții-reclamanți nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția instanței, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenții-reclamanți pe această cale s-ar putea reține că aceștia au invocat, eventual, o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în materia sesizării Curții Constituționale a României cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, aspecte ce vor fi verificate și analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că încheierea recurată ar fi nemotivată sau contradictorie nu poate fi primită.

5.3. Așadar, procedând la verificarea încheierii din data de 08 decembrie 2021 și din perspectiva criticilor recurenților-reclamanți subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare este incident în cauză, criticile formulate de părți sub acest aspect fiind, prin urmare, fondate, de natură a determina reformarea hotărârii atacate, conform celor ce urmează:

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente.

Astfel, în cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de recurs a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în speță în privința admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât nu a luat în considerare toate argumentele pe care aceștia le-au adus în dovedirea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate.

Concret, au arătat că, deși conținutul celor două excepții a fost unui diferit, instanța a considerat în mod greșit că există deja o pronunțare a Curții Constituționale asupra acelorași aspecte și, prin urmare, că noua cerere de sesizare nu poate fi primită.

În acest sens au afirmat că în dezvoltarea primei excepții de neconstituționalitate au fost aduse critici privind soluția legislativă identificată în cuprinsul art. 17 alin. (2) din secțiunea a 4-a, precum și art. 22 din secțiunea a 6-a, având în vedere că acestea conduc la încălcarea principiului statului de drept prin discriminarea unei întregi categorii de bugetari. Ca atare, Curtea Constituțională a fost sesizată și s-a pronunțat exclusiv asupra dreptului de a nu fi discriminat, prin prisma prevederilor constituționale invocate, acestea fiind limitele în care aceasta s-a pronunțat asupra constituționalității normelor-obiect al excepției.

În schimb, a doua excepție de neconstituționalitate invocată a avut un temei fundamental diferit, solicitându-se Curții Constituționale a României să verifice constituționalitatea art. 17 alin. (2) și a art. 22 din Legea nr. 153/2017 în raport cu art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituția României, respectiv art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României, respectiv în raport de încălcarea principiului bicameralismului și a obligației stabilirii sursei de finanțare pentru orice cheltuială bugetară, vizând, ca urmare, însăși procedura de adoptare a normelor Legii nr. 153/2017 ce influențau în mod direct modalitatea de salarizare a specialiștilor IT, respectiv asimilarea din punct de vedere salarial cu situația grefierilor ori a procurorilor de pe lângă judecătorii.

Instanța de recurs învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a respins solicitarea recurenților-reclamanți, reținând că, odată ce excepția vizând o normă legală a fost invocată în cadrul litigiului, pe seama anumitor argumente de neconstituționalitate și a fost respinsă de forul constituțional, printr-o decizie definitivă, reiterarea excepției, chiar pe seama unor argumente diferite, este inadmisibilă, reprezentând o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.

Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate de către instanța care a pronunțat încheierea recurată în cauză, deoarece relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în privința admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Ca urmare, apreciază că sunt întemeiate criticile recurenților-reclamanți formulate din această perspectivă și le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

În fapt, așa cum s-a arătat în precedent, în cadrul celei de-a doua excepții de neconstituționalitate invocate de reclamanți în faza procesuală a recursului, aceștia au avut în vedere un temei constituțional diferit, care nu are legătură cu cel invocat în sesizarea anterioară, solicitând aceștia Curții Constituționale a României să verifice constituționalitatea art. 17 alin. (2) și a art. 22 din Legea nr. 153/2017, în raport cu art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituția României, respectiv art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României, respectiv în raport de încălcarea principiului bicameralismului și a obligației stabilirii sursei de finanțare pentru orice cheltuială bugetară, vizând, ca urmare, însăși procedura de adoptare a normelor Legii nr. 153/2017 ce influențau în mod direct modalitatea de salarizare a specialiștilor IT, în speță asimilarea din punct de vedere salarial cu situația grefierilor ori a procurorilor de pe lângă judecătorii.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat anterior asupra constituționalității acelorași norme legale, însă, din perspectiva unor critici ce au vizat încălcarea unui alt temei constituțional, astfel că nu este incidentă ipoteza potrivit căreia ridicarea unei excepții de neconstituționalitate pentru motive deja lămurite de către Curtea Constituțională în jurisprudența sa, tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei instanței de contencios constituțional, care se atașează inclusiv deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea legilor sau a ordonanțelor ori a unor dispoziții din acestea, și, implicit, nu reprezintă o exercitare abuzivă de către recurenții-reclamanți a drepturilor lor procesuale, cum în mod greșit a reținut instanța a cărei hotărâre a fost atacată prin intermediul demersului pendinte.

De altfel, conform statuărilor instanței de contencios constituțional (Decizia nr. 536/28.04.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 07.07.2011), "Indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare", deoarece, astfel cum s-a reiterat în vasta sa jurisprudență (ex. Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995 sau Decizia nr. 1.415 din 04 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009), "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta".

Ca urmare, în aplicarea art. 142 din Constituția României, potrivit căruia Curtea Constituțională a României este garantul supremației Constituției, aceasta va analiza, față de împrejurările învederate de recurenții-reclamanți, dacă în activitatea de legiferare a normelor legale contestate, a fost respectat principiul bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituție, precum și obligativitatea stabilirii sursei de finanțare pentru orice cheltuială bugetară, vizând, ca urmare, însăși procedura de adoptare a normelor Legii nr. 153/2017, în raport de prevederile art. 75 și, respectiv art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României.

În sprijinul soluției pronunțate Înalta Curte reține, în egală măsură, ca fiind întemeiate susținerile recurenților-reclamanți în sensul că legea nu prevede condiția formulării unei singure excepții de neconstituționalitate cu privire la aceleași norme legale, în cursul unui proces, iar instanța nu poate adăuga la lege respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale pornind de la o condiție restrictivă ce nu a fost prevăzută de legiuitor și restrângând, astfel, dreptul cetățeanului de a supune verificarea legii în raport de norma constituțională, câtă vreme excepțiile de neconstituționalitate invocate vizează încălcarea unor temeiuri constituționale complet diferite.

Pe cale de consecință, soluția instanței de recurs reflectă o nelegală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 și urm. din Legea nr. 47/1992 privind condițiile de admisibilitate ale cererilor de sesizare a Curții Constituționale, și, de aceea, urmează a fi reformată în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5.3.1. În virtutea argumentelor expuse supra, Înalta Curte va admite recursul recurenților-reclamanți și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va casa încheierea din 08.12.2021, recurată în cauză, și va rejudeca cererea de sesizare a Curții Constituționale conform celor ce se vor arăta în continuare.

5.3.1.1. În ceea ce privește argumentele invocate de recurenții-reclamanți în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din secțiunea 4 și art. 22 secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017, în raport de dispozițiile art. 61 alin. (2) art. 75, art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României, acestea au fost redate la pct. 1.3. din prezenta decizie, astfel încât nu vor mai fi reluate.

5.3.1.2. De asemenea, punctul de vedere exprimat de intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București asupra excepției de neconstituționalitate, a fost expus la pct. 1.4. din decizie, acesta fiind în sensul că nu se impune un astfel de demers, date fiind deciziile Curții Constituționale, prin care s-a constatat că normele legale criticate sunt constituționale.

5.3.1.3. În referire la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, se vor reține următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție sa aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune a fi dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Verificând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) Secțiunea 4 și art. 22 Secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 28 iunie 2017, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile prevăzute de alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că excepția a fost invocată în cadrul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în stadiul procesual al recursului, normele juridice în discuție, și anume prevederile art. 17 alin. (2) Secțiunea 4 și art. 22 Secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017, sunt în vigoare, au legătură cu cauza și nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Textele de lege menționate prevăd următoarele:

"Secțiunea 4 - Art. 17 alin. (2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul judecătoriilor și al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II și III".

"Secțiunea 6: Salarizarea specialiștilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete.

Art. 22 (1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. b) nr. crt. 4

(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepția elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.

(3) Salariul de bază se stabilește potrivit prezentei anexe, cap. I lit. A) nr. crt. 6 pentru agenții de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și cap. I lit. b) nr. crt. 4 pentru ofițerii de poliție judiciară. Șefii de birou din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de indemnizația de încadrare corespunzătoare funcției de prim-procuror adjunct din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar șefii de serviciu de indemnizația de încadrare corespunzătoare funcției de prim-procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie. Ofițerii și agenții de poliție judiciară din Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de drepturile prevăzute în prezenta anexă. Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de prevederile art. 23 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare.

(4) Indemnizațiile de încadrare sau salariile de bază, precum și alte drepturi salariale ale personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se stabilesc de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, respectiv al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, potrivit legii."

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză este îndeplinită cerința legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât aceste dispoziții legale au stat la baza reîncadrării reclamanților în noua grilă de salarizare, ca urmare a intrării în vigoare a Legii 153/2017 și, implicit, la baza emiterii actelor administrative a căror anulare este solicitată de către reclamanți.

Criticile de neconstituționalitate formulate de reclamanți s-au raportat la textele din cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017 care reglementează sal