ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4558/2021

Ședința publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27.11.2018, sub număr de dosar x/2018, reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, au solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 79 din 01 noiembrie 2018 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curții de Apel București privind încadrarea în baza Legii nr. 153/2017, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor promovate de reclamanți, și, subsecvent,

- anularea Deciziei nr. 638/25.09.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind încadrarea în baza Legii nr. 153/2017, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în baza art. 120 alin. (6) din Legea nr. 304/2004 republicată și modificată prin Legea 207/2018, în ceea ce privește salariul de bază și al acordării integrale a drepturilor salariale conform acestei grile, inclusiv sub aspectul recunoașterii și acordării drepturilor salariale cuvenite pentru vechimea în funcția (specialitate), de specialist IT;

- obligarea pârâților la plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, cu luare în considerare a vechimii în funcție (specialitate), pentru perioada 23.07.2018 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective;

- obligarea pârâților la plata diferențelor salariale care rezultă din aplicarea procentelor de sporuri prevăzute la art. 5 Cap. VIII din Anexa V la lege, la salariul de bază efectiv acordat fără a se tine cont de vechimea în funcție, și cel cuvenit conform art. 120 alin. (6) din Legea nr. 304/2004 republicată și modificată prin Legea 207/2018, respectiv cu luarea în considerare și a vechimii în funcție;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1866 din 29 mai 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal – Veche a respins acțiunea promovată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții A., B. și C., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, au arătat că prima instanță, în mod nelegal, la momentul pronunțării hotărârii recurate nu a observat că din anexa nr. 2 a Deciziei nr. 638 rezultă clar faptul că la calcularea salariului de bază acordat începând cu data de 25.09.2018, nu s-a ținut cont și de vechimea în funcție a reclamanților.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de fond a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată.

Recurenții au arătat că în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziții ce au fost încălcate ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar aceste critici nu au fost analizate deloc de către instanța de judecată.

Astfel, în cuprinsul plângerii, reclamanții au invocat nerespectarea următoarelor principii de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pe care le-au disociat în principii care au stat la baza adoptării Legii nr. 153/2017, dintre care au amintit de: principiul egalității, principiul transparenței mecanismului de salarizare, principiul ierarhizării și al importanței valorilor sociale, principiul nediscriminării; precum și principii prevăzute la nivel Constituțional, dintre care: principiul egalității în drepturi, al drepturilor câștigate, al încrederii legitime și al securității juridice.

Dintre aceste principii, cu excepția principiului nediscriminării, prima instanță nu s-a aplecat, prin hotărârea pronunțată, deloc asupra acestora.

Cu privire la principiile avute în vedere odată cu adoptare Legii nr. 153/2017, instanța de fond a menționat doar că acestea au fost avute în vedere la acordarea drepturilor salariale, dar nu a argumentat sub nicio formă afirmațiile sale, fiind doar o apreciere liberă și lipsită de suport a acesteia.

Reclamanții subliniază, în acest context, că obligația de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil și trebuie înțeleasă din prisma art. 425 din C. proc. civ., ca fiind o obligație ce incumbă instanței odată cu soluționarea unei cauze. Dispozițiile textului sunt imperative, astfel că neîndeplinirea unora dintre exigențele sale poate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și urm. Din C. proc. civ.

Recurenții au precizat că motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Recurenții au arătat că analiza efectuată de instanță nu a fost una temeinică și nu a cuprins rațiunea pentru care apărările pe care le-au formulat au fost înlăturate.

Pentru aceste motive, au apreciat că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sens în care aceasta este nelegală și se impune a fi casată ca atare.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire la Nota secției de Resurse Umane și Documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 9736 din 10 august 2018, recurenții -reclamanți susțin că prima instanță a reținut în mod cu totul nelegal că nu pot fi primite criticile de nelegalitate, raportat la obiectul plângerii, precum și la faptul că aceasta nu a fost introdusă în contradictoriu cu emitenții notei.

În acest sens, recurenții învederează că nu au solicitat anularea Notei, sens instanța de fond nu putea să dispună o asemenea soluție.

În același timp, subliniază că instanța era obligată să aibă în vedere efectele pe care le poate produce această Notă, în raport de faptul că forța sa juridică este în mod evident inferioară Legii nr. 304/2004 și respectiv Legii nr. 153/2017, iar prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentului dosar, prima instanță a fost chemată să se pronunțe asupra cauzei având în vedere, între altele principiul ierarhiei actelor normative.

Mai precis, instanța are nu doar posibilitatea, ci chiar obligația de a aplica cu prioritate dispozițiile imperative ale legii, cu atât mai mult cu cât prioritatea este acordată față de o notă a unei secții de resurse umane și documentare, care în mod evident nu are aptitudinea de a legifera sau de a aduce modificări unui act normativ emis de Parlament.

În acest sens, apreciază ca fiind deosebit de relevant faptul că prin jurisprudența Curții de Apel București, mai exact sentința nr. 1001/2019, s-a arătat faptul că Nota nr. x/2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu are forța unui act normativ, ci are caracter informativ pentru unitățile subordonate, sens în care este evident că printr-un asemenea act nu se pot dispune reduceri salariale în contra legii.

Pe cale de consecință, chiar fără să dispună anularea Notei secției de Resurse Umane și Documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 9736 din 10 august 2018, recurenții consideră că instanța era obligată să aplice cu prioritate dispozițiile legii și, în mod subsecvent, să recunoască dreptul reclamanților la valorificarea vechimii în funcție.

O altă critică a hotărârii recurate se referă la vechimea în funcție.

În acest sens, recurenții reclamanți susțin că prima instanță a reținut în mod cu totul eronat că decizia ordonatorului de credit este legală, în esență pentru că art. 120 alin. (6) și (7) din Legea nr. 303/2004 nu pot fi lecturate făcându-se abstracție de prevederile pct. 1 din Nota anexată tabelului de calcul al salariilor de bază, potrivit căruia prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție.

Mai precis, instanța a reținut că reclamanții, având funcția de specialiști IT, nu se încadrează în dispozițiile anterior indicate, respectiv că nu fac parte din categoria magistraților ori a personalului asimilat magistraților, așadar nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcție.

Sub acest aspect, recurenții apreciază că instanței este vădit nelegală și totodată discriminatorie, din următoarele considerente:

În primul rând, art. 120 din Legea nr. 303/2004 face referire la salarizarea prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, fără să prevadă nicio excepție de la recunoașterea vechimii în funcție. Or, în măsura în care legiuitorul a stabilit nivelul salariilor de bază pentru specialiști conform cap. I lit. B) nr. crt. 4, consideră că prin deciziile de salarizare emise de ordonatorii principali de credite nu se pot crea reduceri salariale în contra legii.

Aplicabil este, așadar, principiul de drept "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". Pe cale de consecință, atâta vreme cât însuși legiuitorul a înțeles să le recunoască dreptul de a beneficia de un salariu la nivelul celui acordat procurorilor cu grad de judecătorie, fără alte distincții, este evident că salariul trebuie acordat ținând cont atât de vechimea în muncă, cât și de vechimea aferenta funcției.

Având în vedere dispozițiile legii, este evident că ordonatorul de credite nu poate decide în contra legii prin acte normative cu forță juridică inferioară, o astfel de conduită fiind doar un exces de putere din partea sa.

În acest sens, indică cu titlu de practică judiciară sentința civilă nr. 1863 din 29 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care o acțiune similară a fost admisă sub acest aspect, reținându-se în mod identic faptul că prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 fac trimitere la cap. 1 lit. B) nr. crt. 4, fără a face vreo altă distincție, astfel că se impunea ca în cazul reclamantei să fie aplicată în întregime modalitatea de stabilire a drepturilor salariale pentru procurorul cu grad de judecătorie, atât în raport de gradația aferentă vechimii în muncă, dar și în raport de vechimea în funcție.

Așa fiind, recurenții apreciază că interpretarea dată de către instanța de fond dispozițiilor pct. 1 din Nota anexată tabelului de calcul al salariilor de bază este vădit nelegală, făcând abstracție pe de o parte de tehnica normativă, iar pe de altă parte discriminatorie.

Instanța de fond nu a ținut cont de rațiunea acordării vechimii în funcție, respectiv de faptul că aceasta reprezintă un efect al muncii prestate în activități corespunzătoare profesiei/funcției, recompensând practic persoana în cauză pentru fidelitatea sa în muncă, precum și pentru experiența acumulată de-a lungul timpului în funcția deținută.

Or, având în vedere scopul valorificării vechimii în funcție, este cât se poate de evident faptul că nu există nicio justificare obiectivă pentru care experiența magistraților în funcție să fie răsplătită, însă nu și cea a specialiștilor IT.

De altfel, este evident că definiția dată vechimii în funcție la pct. 1 din Nota indicată face referire exclusiv la judecători, procurori, personal asimilat, magistrați asistenți sau auditori de justiție, pentru un motiv cât se poate de simplu: din punct de vedere topografic, aceste dispoziții sunt poziționate în cadrul Capitolului I din Anexa V, privind Indemnizația de încadrare pentru judecători, procurori, magistrați asistenți.

Instanța de fond, însă, nu a observat că în mod corelativ, definiția vechimii în funcție aferentă Capitolului II privind Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, privește vechimea în funcții auxiliare de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor. Așa fiind, este evident că vechimea în funcție nu este de plano acordată doar magistraților.

Or, simplul fapt că art. 120 din Legea nr. 303/2004 face trimitere la cap. I din Legea nr. 153/2017, nu duce la concluzia că vechimea în funcție nu este aplicabilă și specialiștilor IT, din moment ce trebuie aplicate în integralitate drepturile salariale pentru procurorul cu grad de judecătorie; mai exact atât în raport de gradația aferentă vechimii în muncă, cât și în raport de vechimea în funcție.

Atâta timp cât legiuitorul face trimitere în cadrul art. 120 alin. (6) din Legea nr. 304/2004 la prevederile art. 22 din Cap. nr. VIII anexa V, din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora, salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt cele prevăzute din Anexa V la cap. I lit. B) nr. crt. 4, aferente unui procuror cu grad de judecătorie, fără a face distincție între aplicarea vechimii în funcție aferente procurorilor sau aplicarea vechimii în funcție aferente personalului auxiliar rezultă că recurenții, în calitate de specialiști IT beneficiază de acordarea vechimii în funcție corespunzător gradelor stabilite pentru procurori și anume: 0-3 ani, 3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15 -20 ani, peste 20 de ani, adică 6 grade diferite pentru vechimea în funcție.

Nu în ultimul rând, însăși Legea nr. 153/2017 prevede în cadrul art. 10 alin. (1) că Salariile de bază sunt diferențiate pe funcții, grade/trepte și gradații, fapt ce atestă încă o dată că legiuitorul recunoaște în mod diferențiat vechimea în muncă față de vechimea în funcție.

În ceea ce privesc aspectele referitoare principiul egalității și nediscriminării, au susținut recurenții că prin sentința primei instanțe s-a reținut în mod cu totul nelegal că nu ar exista o încălcare a principiului nediscriminării, întrucât modalitatea în care alți ordonatori de credite au înțeles să interpreteze și să aplice legea nu face obiectul cenzurii.

S-a mai reținut în sentința recurată, în mod cu totul nelegal, că în speță nu ar exista discriminare, deoarece nu este vorba despre un tratament diferențiat prin raportare la salariul stabilit pentru specialiștii IT de la unitățile de parchet care desfășoară aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă respectiv grad.

Referitor la această critică adusă hotărârii primei instanței, recurenții reclamanți susțin că atât dreptul european, cât și dispozițiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații similare, ci și din aplicarea aceluiași tratament unor persoane aflate în situații diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă" deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimțite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

În ceea ce privește situația de față, recurenții apreciază că sunt discriminați indirect, în raport de împrejurarea că la momentul emiterii deciziei de salarizare, drepturile salariale ale acestora, în calitate de specialist IT au fost acordate distinct de cele care se cuvin celorlalți specialiști IT, fie ei din cadrul instanțelor sau parchetului.

Or, prima instanță prin hotărârea recurată a reținut în mod greșit că nu ar exista discriminare pe motiv că nu este vorba de un tratament diferit aplicat în situații similare, fără să observe că în speță este vorba despre o discriminare indirectă.

Mai mult, este inadmisibil ca persoane care au atribuții identice și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, să beneficieze de drepturi salariale distincte, în funcție de doleanțele angajatorului, respectiv Curtea de Apel sau Parchetul.

În condițiile în care activitatea pe care recurenții o desfășoară în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, este identică activității pe care o desfășoară specialiștii IT din cadrul instanțelor aflate în subordinea Curții de Apel București sau a specialiștilor din cadrul PICCJ, apreciază că nu există nicio rațiune pentru ca drepturile salariale să fie distincte.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 153/2017 se prevede că Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.

La rândul său, anexa amintită, face distincția între diferite trepte salariale în funcție de vechimea pe care angajatul o are în funcție.

Or, atâta timp cât nicăieri în cuprinsul legii nu se menționează că drepturile salariale ale specialiștilor ar trebui plafonate la gradația 0-3 ani, rezultă cu puterea evidenței că Decizia nr. 638/01.10.2018 nu are forța juridică pentru a face acest lucru.

Concluzionând, prima instanță, în mod cu totul nelegal, nu a observat că prin acordarea a unor drepturi salariale diferite unor persoane aflate în situații identice, se produce o discriminare vădită, fapt ce încalcă art. 16 alin. (1) coroborat cu art. 41 din Constituția României, art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 103/25 aprilie 2006, art. 5 alin. (1) din Codul muncii și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1995, prin raportare la Directiva nr. 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Mai mult, susținerea instanței conform căreia recurenții nu ar fi făcut dovada unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului la plata unui salariu mai mare este lipsită de orice fundament juridic, în condițiile în care ceea ce reclamanții au urmărit prin demararea prezentului demers este tocmai constatarea nelegalității actului individual prin care le-au fost stabilite în mod greșit drepturile salariale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Din analiza înscrisurilor de la dosar, Înalta Curte reține că reclamanții sunt specialiști IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București (A.), respectiv în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (B., C.).

Prin Decizia nr. 638 din 25.09.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în temeiul art. 93 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, a Legii nr. 567/2004, în aplicarea prevederilor Cap. I art. 1 alin. (1) și (3), art. 2 alin. (1) lit. a), art. 7 lit. a), e), i), j), k), capitolul II art. 10, Capitolul IV art. 37 alin. (1), art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 Capitolul VIII art. 1 lit. e), art. 7 alin. (1) și (2) și art. 22 alin. (1) și (2) din Anexa V din Legea nr. 153/2017 au fost stabilite începând cu data de 23 iulie 2018 pentru specialiștii IT din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetului de pe lângă Tribunalul București drepturile salariale din anexele 1-7, drepturile salariale ale recurenților reclamanți din prezenta cauză fiind prevăzute de Anexa.

Prin Hotărârea nr. 79 din 1 noiembrie 2018 a Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au fost respinse contestațiile formulate de către reclamanți, alături de alți specialiști IT împotriva Deciziei nr. 638 din 25.09.2018.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenții au invocat că instanța de fond a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată, arătând că în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziții ce au fost încălcate ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar aceste critici nu au fost analizate deloc de către instanța de judecată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Pe de altă parte, faptul că recurenții -reclamanți nu sunt de acord cu interpretarea dată de către prima instanță textelor de lege incidente, nu este de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, aceste critici urmând a fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În consecință, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate.

Subsumat acestui motiv de casare, Înalta Curte constată legală soluția pronunțată de prima instanță, prin prisma Deciziei nr. 31 din 17 mai 2021, pronunțate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care o va aplica în cauză.

Astfel, recurenții reclamanți sunt specialiști IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București (A.), respectiv în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (B., C.).

Prin actele administrative a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză s-au stabilit drepturile salariale cuvenite recurenților reclamanți prin raportare la grila de salarizare pentru funcția de procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, cu o vechime în funcție de 0-3 ani, fără a se lua în considerare vechimea în specialitate.

Instanța de recurs constată că pretențiile deduse judecății de către recurenții reclamanți au făcut obiectul analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 31/2021 din data de 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 734 din 27/07/2021 și obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la același act normativ vizează aplicarea acestor dispoziții doar în ceea ce privește vechimea în muncă, nu și vechimea în funcție."

Prin decizia de unificare a practicii judiciare anterior evocată s-a reținut că faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în Capitolul I lit. B) din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție, denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare (paragraful 94), astfel că mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată (paragraful 95).

De asemenea, prin aceeași decizie s-a reținut că:

"96. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradația rezultată din cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradația rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege.

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 22 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: "(1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4", iar la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea – cadru nr. 153/2017 se află funcția de "procuror cu grad de judecătorie", existând în cadrul tabelului aferent o ierarhizare pe verticală raportată la vechimea în funcție și o ierarhizare pe orizontală raportată la gradație, primul rând al ierarhiei fiind cel specific unei vechimi în funcție de "0-3 ani".

În Nota nr. 1 și nr. 3 la Capitolul I lit. A) și B) se prevede că "Prin vechime în funcție, în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție", respectiv că "indemnizația de încadrare/coeficientul cuprinde sporul de vechime în muncă corespunzător gradației." Prin urmare, singura referință relevantă pentru stabilirea salariilor specialiștilor IT este cea de la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 primul rând, vizând ierarhizarea aferentă unei vechimi în funcție de "0-3 ani" cu variațiile date de gradațiile diferite.

Astfel, specialiștii IT, deși asimilați indirect, prin trimiterea la salarizarea specialiștilor din cadrul PÎCCJ, din perspectiva salariului de bază celui reglementat pentru funcția de procuror cu grad de judecătorie, nu se bucură decât de variațiile salariului de bază în funcție de indemnizația stabilită pentru rândul aferent vechimii "0-3 ani" și gradațiilor corespunzătoare acesteia, întrucât nu pot acumula vechime, conform Notei nr. 1 la Capitolul I lit. B), în) funcțiile de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție.

Înalta Curte constată că este nefondată și critica recurenților referitoare la modul de determinare a salariului de bază al specialiștilor IT din cadrul instanțelor de judecată, CSM, Inspecției Judiciare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, unde nivelul salariului este stabilit prin trimitere la dispozițiile art. 22 alin. (1), Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din lege, prin considerarea atât a vechimii în muncă, cât și a vechimii în funcție, în condițiile în care nu a fost făcută dovada unui asemenea fapt.

Pe de altă parte, se impune a se observa că în privința unei eventuale discriminări între specialiștii IT și alte categorii de specialiști din sistemul judiciar, Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa (Decizia nr. 428/4.07.2019, Decizia nr. 75/18.02.2020, Decizia nr. 126/10.03.2020) că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că includerea, sub aspectul salarizării, a specialiștilor în domeniul informatic în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor reprezintă opțiunea legiuitorului, manifestată în marja sa de apreciere permisă de dispozițiile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi. Prin Decizia nr. 408/13 iunie 2017, Curtea Constituțională a statuat că reprezintă dreptul și obligația autorității legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul personalului plătit din fonduri publice, în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat (Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în cauza Wieczorek împotriva Poloniei paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei paragraful 57).

În ceea ce privește critica referitoare la cuantumul sporurilor care este limitat la un procent de 30%, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, potrivit căruia, începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale: "cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25 în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Iar art. 25 prevede: Limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi "(1)Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

De asemenea, aliniatul (6) al art. 38 prevede, "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Reiese deci că majorarea începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază și ale sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, cu 25%, este dublu limitată, pe de o parte de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, trebuie ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.

În condițiile în care salariile de bază în privința reclamantei se stabilesc la nivelul anului 2022, sporurile mai sus menționate i se cuvin astfel cum sunt prevăzute de noua lege a salarizării, respectiv prin aplicarea la nivelul acestui salariu a procentului prevăzut expres de lege pentru sporuri și nu prin adăugarea la salariul plafonat la nivelul anului 2022 a sporurilor avute în plată la data de 31 decembrie 2017, majorate cu 25%.

O interpretare contrară ar fi de natură să lase fără aplicabilitate dispozițiile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017, care consacră în mod expres cuantumul sporurilor de care beneficiază personalul IT din cadrul instanțelor judecătorești, deoarece nu s-ar mai ajunge niciodată ca procentul expres prevăzut de lege al sporurilor acordate acestei categorii de personal să corespundă cuantumului concret al sporului acordat. Această concluzie se impune raportat la faptul că prin majorarea cu 25% a cuantumului sporurilor de care beneficiau specialiștii IT la data de 31 decembrie 2017 s-ar ajunge ca, procentual, aceste sporuri să aibă un cuantum mai mare decât cel expres prevăzut de lege pentru anul 2022.

Oricum, prevederile art. 4 și 5 din Capitolul VII anexa V, cuprind sintagma "până la" ceea ce conduce la concluzia că nivelul sporurilor se poate situa la un nivel inferior maximului stabilit și care nu poate fi depășit.

Așadar, chiar dacă prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru păstrarea confidențialității, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal.

Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate și prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-80 s-a statuat astfel:

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenții- reclamanți prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții – reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile 1866 din 29 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Veche, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții – reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile 1866 din 29 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 octombrie 2021.