ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4329/2025

Ședința publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2024, la data de 08 octombrie 2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

2

alin. (5) din Legea nr. 304/2004, începând cu 16 octombrie 2018, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sporurile aferente aplicate la VRS 605,225, începând cu 01 ianuarie 2018, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 precum și cu valorificarea drepturilor prevăzute de art. 88

2

alin. (5) din Legea nr. 304/2004, începând cu 16 octombrie 2018, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017;

2.1. Prin sentința civilă nr. 489/05.02.2025, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul București a reținut, în esență, că, în raport de finalitatea acțiunii și de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea cadru nr. 153/2017, competența de a soluționa cererea de chemare în judecată revine instanței de contencios administrativ.

2.2. Prin sentința civilă nr. 569 din 04 aprilie 2025, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictual negativ de competență, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării conflictului negativ de competență și constatat suspendată de drept cauza până la soluționarea conflictului negativ de competență.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că, în raport de obiectul cauzei, dar și de precizările reclamantului, prezentei cauze nu îi sunt aplicabile fie prevederile art. 7 din Anexa V a Cap. VIII din Legea-cadru nr. 153/2017, fie prevederile art. 1 raportat la art. 10 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, astfel că revine tribunalului, prin secția/completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, competența materială de soluționare a prezentei cauze, în considerarea incidenței prevederilor art. 269 și următoarele din Codul Muncii.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamantului, personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Ministerului Justiției, privind recalcularea și plata de către pârât a drepturilor salariale ce i se cuvin cu acordarea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea cadru nr. 153/2017 și obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare aferent.

Totodată, se constată că acțiunea nu privește o situație de fapt particulară privind un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupațională (valoarea de referință sectorială fiind un element al salarizării de bază și comun personalului din "Justiție") instanțele având de dat relevanță Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 care pun în discuție efectele juridice ale unor hotărâri pronunțate în materia salarizării personalului din aceeași familie ocupațională, precum și cele ale Deciziei nr. 43/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, Înalta Curte reține că obiectul cauzei este reprezentat de cererea de obligare a Ministerului Justiției de emitere act administrativ cu caracter individual, respectiv a ordinului privind încadrarea și stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenții intră în competența materială de soluționare a instanțelor de contencios administrativ.

Calificarea pe care legea o dă actului de stabilire a drepturilor salariale, ca fiind un act administrativ, lasă fără valoare, din perspectiva stabilirii competenței instanței de contencios administrativ, faptul că pretențiile sunt formulate în cadrul raportului juridic de muncă.

În ce privește competența sub aspect material, având în vedere calitatea prim pârâtului de autoritatea publică centrală, devin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care "litigiile (…) privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (…) se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel", astfel că cererea dedusă judecății este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

Deși competența aparține instanței de contencios administrativ, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 153/2017, în raport de petitul acțiunii, legiuitorul prevăzând competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

În acest context, în ceea ce privește competența teritorială, Înalta Curte reține ca fiind incidente prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său".

În consecință, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, coroborat cu faptul că domiciliul reclamantului este în municipiul București, va stabili competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel București.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 25 septembrie 2025.