ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4220/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 167 din 14.02.2024, Tribunalul Dâmbovița, secția I a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Tribunalul Prahova și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 447/MAS din 28 martie 2024, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a precizării de acțiune formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Tribunalul Prahova, în favoarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Investită prin declinare, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 113 din 20 iunie 2025, a admis excepția de necompetență teritorială și materială, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Prahova, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului să-i plătească suma de 1.918 de RON, reprezentând contravaloarea dispozitivului de corecție special (ochelari de vedere), cu aplicarea actualizării și a dobânzii legale penalizatoare la suma de 1.918 de RON, începând cu data înregistrării la Tribunalul Prahova a solicitării de decontare și până la plata efectivă. Ulterior, în faza scrisă a judecății, la data de 12.09.2023, cererea a fost modificată și completată în sensul că reclamantul a solicitat ca în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 să se constate nelegalitatatea art. 9 lit. g) din H.G. nr. 762/2010, sens în care a solicitat introducerea în cauză a emitentului acestuia- Guvernul României.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența teritorială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Potrivit dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ.:

(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

(2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Modificările aduse prin dispozițiile art. 131 din C. proc. civ., au urmărit implementarea principiului accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de judecată este obligată să își verifice competența teritorială la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.."

Din considerentele deciziei menționate rezultă că instanța care primește dosarul își poate invoca necompetența materială și poate declina competența instanței inițial investite pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale.

Înalta Curte a mai stabilit că instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen.

Aceste dispoziții prevăd un termen limită până la care se pot invoca și verifica aspecte privind competența instanței, invocarea acestor aspecte după acest moment nemaifiind posibilă, situație ce face ca, în speță, competența să fie câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost înregistrată cererea.

Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, a invocat excepția de necompetență după ce a constatat cercetarea judecătorească încheiată, a reținut cauza spre soluționare și a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, fond asupra căruia nu s-a mai pronunțat, întrucât, cu ocazia deliberării, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița.

Astfel, prin efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență a instanței sesizate, rezultă că instanța competentă teritorial și material în soluționarea cauzei este Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Tribunalul Prahova, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.