ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2786/2025

Ședința publică din data de 22 mai 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 22.08.2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, a formulat o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, prin care a solicitat să-și execute pedeapsa stabilită prin hotărârea de condamnare în Penitenciarul Rahova și nu în Penitenciarul Mărgineni, așa cum s-a dispus. Totodată, a învederat că sunt îndeplinite condițiile ca acest penintenciar să aibă regim închis, așa cum este executarea pedepsei acestuia, precum și faptul că reclamantul are domiciliul în București, fiind cel mai apropiat penitenciar de domiciliul său.

Prin sentința civilă nr. 1563 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. la Penitenciarul Rahova în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată; în baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de către stat în sumă de 50 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva sentinței civile nr. 1563 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a susținut că toate persoanele din categoria vulnerabili din punct de vedere medico-social, respectiv HIV sida și multe alte afecțiuni, sunt persoane predispuse la condiții de stres în sistemul penitenciar, iar sănătatea acestora trebuie monitorizată permanent de un medic de specialitate în boli infecțioase.

Or, penitenciarul în care urmează să fie transferat nu dispune de medic infecționist și este la o distanță foarte mare în cazul în care ar surveni o situație de urgență medicală, situație care ar conduce la complicarea și agravarea sănătății persoanei condamnate, existând mai multe situații în care deținuții au fost transportați între mai multe penitenciare, uneori survenind decesul acestora.

A mai menționat că, pe lângă diagnosticele de sida și hepatită cronică, suferă și de alergie pe fond de stres, astfel că acesta trebuie ținut într-un mediu steril și să beneficieze în permanență de asitență medicală din partea unui medic specialist în boli infecțioase, situația contrară încălcând dreptul său la viață și la sănătate.

Prin urmare, în opinia sa, în baza art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, ar trebui acordat ajutor acestor persoane cu afecțiuni de sănătate, în cazul său spitalul care îi monitorizează starea de sănătate și îi acordă tratamentul corespunzător aflându-se în localitatea de domiciliu. De asemenea, în Penitenciarul Rahova acesta ar beneficia de menținerea stării sale de sănătate, de acces la consult și tratament acordat de un medic specialist infecționist, de condiții decente de trai, iar transferul la alt penitenciar i-ar îngrădi drepturile, beneficiul pe care îl are privind cei 4 mp de spațiu individual existând doar în Penitenciarul Rahova București, penitenciar care custodiază persoane definitiv condamnate la pedepse cu executare cu regim și profil închis astfel cum prevede Legea nr. 254/2013.

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării și excepția nulității cererii de recurs, pe motiv că, în opinia sa, recurentul nu contestă temeinicia și legalitatea hotărârii atacate.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 22 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Cu privire la excepția netimbrării, la termenul de judecată din 22 mai 2025, Înalta Curte a constatat că a fost admisă cererea formulată de recurent privind acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, prin încheierea din data de 30 ianuarie 2025.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul A., domiciliat în municipiul București, se află în prezent în Penitenciarul București Rahova, unde execută o pedeapsă privativă de libertate de 9 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, în temeiul mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 2818 din 12.03.2024 emis conform sentinței penale nr. 1002 din 23.08.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția I Penală, iar executarea pedepsei a început la data de 24.12.2021 și urmează să expire în termen la data de 23.12.2030. Situația acestuia urmează să fie analizată în comisia pentru liberare condiționată după data de 16.09.2027, dată care poate fi devansată.

Prin sentința penală nr. 1109/05.05.2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București a fost obligată Administrația Penitenciarului București Rahova să dispună diligențele necesare în vederea înscrierii reclamantului la cursuri de instruire școlară. În acest sens, în temeiul art. 108 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 157/2016 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, coroborat cu sentința penală menționată, la data de 21.11.2023 Administrația Penitenciarului București Rahova a solicitat Administrației Naționale a Penitenciarelor transferarea reclamantului la altă unitate penitenciară, în vederea executării pedepsei și înscrierii la cursuri de instruire școlară.

Astfel, în baza dispoziției pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor (A.N.P.) nr. 1166 din data de 01.02.2024 reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Giurgiu, în vederea asigurării spațiului de cazare, a drepturilor conform regimului de executare, precum și a necesității continuării studiilor. Dispoziția menționată nu a fost pusă în aplicare, întrucât reclamantul este inclus în categoria persoanelor vulnerabile din punct de vedere medical, element ce a fost identificat ulterior emiterii dispoziției A.N.P. nr. 1166, iar Penitenciarul Giurgiu nu este profilat pe custodierea acestei categorii de persoane.

Ulterior, la data de 10.04.2024, în temeiul art. 108 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 157/2016, coroborat cu sentința penală nr. 1109/2023, precum și cu rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare nr. 1002/23.08.2023, Administrația Penitenciarului București Rahova a solicitat Administrației Naționale a Penitenciarelor transferarea sus-numitului la altă unitate penitenciară, în vederea executării pedepsei și înscrierii la cursuri de instruire școlară, iar prin dispoziția A.N.P. nr. 16504/27.05.2024 s-a aprobat transferul reclamantului la Penitenciarul Mărgineni, în vederea asigurării continuării studiilor și a asigurării spațiului de cazare și a drepturilor conform regimului de executare.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, a formulat o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, prin care a solicitat să-și execute pedeapsa stabilită prin hotărârea de condamnare în Penitenciarul Rahova și nu în Penitenciarul Mărgineni, așa cum s-a dispus.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs.

Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurentul-reclamant privesc greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privind transferul deținuților, putând fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privesțe susținerile recurentului circumscrise acestui caz de casare, instanța de control judiciar constată că sunt nefondate.

Motivul de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat anularea dispoziției Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 16504/27.05.2024, prin care s-a aprobat transferul reclamantului de la Penitenciarul Rahova București la Penitenciarul Mărgineni, invocând că sunt îndeplinite condițiile ca acest penintenciar să aibă regim închis, așa cum este executarea pedepsei acestuia, precum și faptul că reclamantul are domiciliul în București, fiind cel mai apropiat penitenciar de domiciliul său, reclamantul făcând parte din categoria persoanelor vulnerabile din cauza afecțiunilor medicale de care suferă.

Înalta Curte reține că în mod corect a apreciat prima instanță că actul administrativ emis de pârâtă beneficiază de prezumția de legalitate și veridicitate, nefiind incidente cauze de nulitate a acestuia.

Astfel, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, invocate de către reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată:

"(5) Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă".

Art. 45 alin. (2) din același act normativ prevede că "transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune, la propunerea comisiei prevăzute la art. 32 sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul comisiei prevăzute la art. 32, de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor."

Totodată, dispozițiile art. 108 din Legea nr. 254/2013 prevăd următoarele:

"1) Comisia prevăzută la art. 32 din Lege face propuneri de transfer Administrației Naționale a Penitenciarelor, în următoarele situații: a) stabilirea sau schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în situația în care acesta nu se încadrează în profilul unității; b) depășirea capacității de cazare a penitenciarului; c) înscrierea deținuților la cursuri de formare profesională ori de instruire școlară; d) folosirea deținuților la muncă, la activități de educație și de asistență psihologică și asistență socială; e) în cazul deținuților pentru care măsurile de siguranță, de asigurare a ordinii și disciplinei la nivelul penitenciarului sunt neîndestulătoare; f) pentru încheierea căsătoriei; g) alte motive temeinic justificate. (…)

(4) Transferarea deținuților la un alt penitenciar se face conform profilării penitenciarelor, stabilite prin decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor prevăzută la art. 45 alin. (1) din Lege, și va ține cont, de regulă, ca penitenciarul să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a acestora. (…)".

Potrivit art. 108 alin. (1) lit. e) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, "Comisia prevăzută la art. 32 din Lege face propuneri de transfer Administrației Naționale a Penitenciarelor în cazul deținuților pentru care măsurile de siguranță, de asigurare a ordinii și disciplinei la nivelul penitenciarului sunt neîndestulătoare."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că, la stabilirea penitenciarului adecvat pentru persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, autoritatea publică ANP are în vedere un cumul de împrejurări atât de factură obiectivă, care țin de situația rețelei de unități de deținere de pe teritoriul României, cât și de factură subiectivă, care țin de persoana privată de libertate.

Cu alte cuvinte, la stabilirea penitenciarului în care persoana condamnată își va executa pedeapsa și la transfer trebuie avute în vedere mai multe criterii, între care este menționată ca regulă proximitatea penitenciarului de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, alături de regimul de executare și de nevoile de reintegrare socială, sex și vârstă.

Așa fiind, se constată că nu poate fi aplicat exclusiv vreunul dintre criteriile legale antereferite, astfel cum au fost invocate de reclamant în susținerea cererii sale, fără a fi luate în considerare toate împrejurările prevăzute de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, împrejurări care se aplică pe tot parcursul executării pedepsei în regim privativ de libertate.

În concret, cu privire la menționarea în textul legal a regulii proximității penitenciarului de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, aceasta reprezintă doar o recomandare de executare a pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu, în scopul asigurării unui mecanism de echilibrare a intereselor individuale și publice concurente în evaluarea proporționalității măsurii de alocare într-un anume penitenciar.

Cu privire la acest aspect, instanța de recurs reține incidența în cauză a Deciziei nr. 3 din 24 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 16 iunie 2023, prin care s-au reținut următoarele:

"82. Se constată că în capitolul V al titlului III din Legea nr. 254/2013, ce reglementează drepturile persoanei condamnate, nu este prevăzut un drept al condamnatului de a-și alege locul unde execută pedeapsa privativă de libertate.

În aceeași decizie, s-a reținut că criteriul apropierii de domiciliu nu are "o valoare absolută", fiind în corelare cu alte aspecte, care țin de specificul național, și anume: regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, dar și de necesitatea ca administrația să poată gestiona deplasările/transferările persoanelor condamnate între penitenciare și să asigure condiții cât mai bune de cazare acestora.

Rațiunea ce exclude calificarea criteriului de alocare menționat ca drept al persoanei condamnate se sprijină pe necesitatea de a exista un echilibru la nivelul sistemului penitenciar, apt a fi realizat doar de manieră centralizată, Administrația Națională a Penitenciarelor fiind instituția chemată să coordoneze activitatea de executare a pedepselor la nivelul întregului sistem (par. 87, 88).

În aceste condiții, se reține că dispozițiile cu privire la transferarea/netransferarea reclamatului au fost fundamentate pe motive obiective, având caracter justificat în raport de prevederile legale ce au stat la baza acestora, niciun act normativ în vigoare neinstituind în sarcina instituției obligativitatea transferării deținuților în funcție de solicitările acestora, fiecare situație în parte fiind analizată riguros în funcție de criteriile arătate mai sus cu privire la oportunitatea desfășurării unor astfel de demersuri.

Astfel, din actele dosarului rezultă că dispoziția contestată a fost fundamentată pe situația juridică a reclamantului, generată pe de o parte, de includerea sa în categoria persoanelor vulnerabile din punct de vedere medical, iar pe de altă parte de necesitatea punerii în executare a sentinței penale nr. 1109/2023 pronunțate de către Judecătoria Sectorului 5 București, prin care a fost obligată Administrația Penitenciarului București Rahova să dispună diligențele necesare în vederea înscrierii la cursuri de instruire școlară, dublat de imperativul de asigurare a spațiului de cazare și a drepturilor conform regimului de executare, vătămarea pretinsă de reclamant în legătură cu dreptul său de a fi vizitat de familia sa, neputând fi reținută, în acest sens autoritatea publică pârâtă probând împrejurarea că din istoricul vizitelor deținutului și lista de aparținători a rezultat că de la data intrării în penitenciar, respectiv 15.02.2022, până în prezent, reclamantul nu a fost vizitat.

În raport de considerentele expuse și de situația concretă a recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că acestuia nu i s-a încălcat niciun drept prevăzut de legislația în vigoare, iar actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale antereferite, în baza documentației corespunzătoare, astfel că în cauză nu se relevă argumente prin prisma cărora să se identifice elemente de nelegalitate a aprecierii organului decident, neavând caracter abuziv și nici discriminatoriu, așa cum pretinde recurentul-reclamant, fiind justificată atât de situația rețelei de unități de deținere de pe teritoriul României, cât și de persoana reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, prin întâmpinare, și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, prin întâmpinare.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1563 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.