ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2156/2024

Ședința publică din data de 11 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. Și O., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, au solicitat:

- anularea parțială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, mai exact anularea art. 4 și art. 6 din Ordinul contestat, prevederi prin care se limitează plata drepturilor recunoscute;

- calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențe rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 2314 din 12 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză

Recurenții-reclamanți A., E., M., D., H., L., C., G., K., O., B., F., J. și N. au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 2314 din 12 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Recursul se întemeiază pe nelegalitatea plafonării salariale prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care limitează salariile la nivelul anului 2022. Aplicarea acestei norme în raport cu drepturile deja recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și acte administrative, cum este Ordinul nr. 2295/2021, ar conduce la diminuarea unor drepturi deja câștigate, încălcând astfel principiul legalității și securitatea juridică a salariaților.

Se susține că drepturile stabilite prin hotărârile judecătorești și deciziile administrative care au recunoscut un venit salarial de referință de 605,225 RON reprezintă titluri executorii. Aplicarea plafonării asupra acestor drepturi ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție, permițând astfel pârâților să nu execute hotărârile judecătorești definitive și actele administrative, ceea ce ar afecta autoritatea deciziilor justițiare.

În argumentația recursului se face trimitere la jurisprudența obligatorie, în special la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive trebuie respectate și aplicate, fără a putea fi reduse prin acte ulterioare.

De asemenea, la art. 1 din Ordinul nr. 2295 se prevede faptul că salarizarea prin raportare la noua valoare de referință sectorială de VRS 605 RON (și nu de 484,18 cât a fost luat în considerare în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare. Recurenții-reclamanți reiterează solicitarea de aplicare în speță a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 C. civ. referitoare la întreruperea termenului și începerea unui nou termen de prescripție.

Totodată, reiterează invocarea incidenței în cauză și a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., conform căruia "Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea unei garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție".

Se constată astfel că ne aflăm în situația prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295/2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea actului administrativ nr. 2295/2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 C. civ. care stipulează la art. 1 "După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel".

Având în vedere aceste aspecte, se constată că în urma emiterii Ordinului nr. 2295/2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON față de VRS 484,18 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.

De asemenea, se constată că prin art. 3 din ordinul contestat unde se menționează că "în cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești", și prin art. 6 care prevede că "plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege s-a limitat în mod nelegal calcularea și plata diferențelor salariale, făcându-se referire la termenul de prescripție de 3 ani la care s-a renunțat la art. 1 din ordinul contestat, aspect ce era necesar a fi lămurit de către instanța de fond.

Trebuie precizat faptul că termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune dacă nu a fost exercitat, or, așa cum s-a arătat anterior, de la data emiterii actului administrativ în prezent contestat curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea de la art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/2021 este nelegală.

Concluzionând, dacă angajatorul recunoaște drepturile celui în cauză, termenul respectiv se întrerupe. Consecința acestei întreruperi: anterior datei întreruperii, prescripția este înlăturată; posterior întreruperii, începe să curgă o nouă prescripție de același fel (art. 2510 C. civ.).

Emiterea unui act administrativ prin care se recunosc drepturi salariale începând cu data de 1 august 2016 are semnificația unei recunoașteri exprese, în sensul art. 2507 C. civ., iar ca efect al renunțării la o prescripție împlinită, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

Așadar, renunțătorul pierde dreptul de a opune prescripția în contra reclamației judiciare a titularului dreptului la acțiune.

În aceeași ordine de idei, recunoașterea unui drept salarial are ca finalitate plata acestuia, începând cu data manifestării unilaterale de voință a debitorului. Cu alte cuvinte, momentul recunoașterii dreptului și cel de la care începe plata acestuia sunt indisolubil legate, între ele existând o relație de tip cauză - efect, astfel că cele două momente trebuie să coincidă.

Se argumentează și că plafonarea salarială generează discriminare între persoane aflate în situații identice, încălcând art. 16 din Constituție. Anumiți procurori beneficiază de VRS mai mare recunoscut prin hotărâri judecătorești, în timp ce alții ar fi limitați la nivelul anului 2022, ceea ce creează o inegalitate nejustificată.

Recurenții-reclamanți subliniază și aplicarea etapizată a legii, menționând că legile-cadru anterioare și O.U.G.-urile succesive nu au fost aplicate unitar, iar recalcularea VRS de 605,225 RON reprezintă o corecție a acestor erori istorice, în conformitate cu dreptul la plata diferențelor salariale.

În concluzie, recurenții-reclamanți solicită admiterea acestuia, casarea sentinței civile recurate și recunoașterea dreptului la plata diferențelor salariale aferente VRS 605,225 RON de la 1 august 2016, fără limitare la ultimii trei ani, respectând hotărârile judecătorești și actele administrative care au recunoscut aceste drepturi.

Apărările formulate în cauză

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 sunt constituționale și aplicabile în mod uniform întregului personal din sistemul judiciar.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Recurenții au solicitat admiterea recursului, anularea art. 4 și 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Aceștia invocă faptul că dispozițiile art. 4 și art. 6 limitează dreptul la plata diferențelor salariale printr-un plafon temporal de trei ani, ignorând recunoașterea dreptului prin ordinul emis și hotărârile judecătorești anterioare.

În prealabil, Înalta Curte constată că motivele de recurs referitoare la pretinsa nelegalitate a plafonării salariale prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu au fost invocate în fața instanței de fond și nu au format obiectul dezbaterii contradictorii în cauza soluționată prin sentința civilă nr. 2314/12.12.2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Din examinarea cererii introductive și a considerentelor sentinței recurate rezultă că instanța de fond a fost învestită exclusiv cu analiza legalității art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, sub aspectul aplicării termenului de prescripție de trei ani, iar problema plafonării salariale la nivelul anului 2022 nu a fost nici invocată, nici supusă dezbaterii.

Or, recursul nu are caracter devolutiv, limitându-se la controlul de legalitate al hotărârii atacate. Examinarea pentru prima dată în recurs a unor aspecte care nu au fost supuse judecății la fond ar echivala cu o soluționare a cauzei omisso medio.

În consecință, Înalta Curte nu va proceda la analiza pe fond a susținerilor formulate de recurenți privind plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, întrucât aceste chestiuni nu au făcut obiectul învestirii instanței de fond și, pe cale de consecință, nu pot fi examinate direct în recurs.

Instanța de fond a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a constatat că acțiunea nu este prescrisă. Instanța a reținut că obiectul principal al cererii nu îl constituie creanța salarială propriu-zisă, ci legalitatea Ordinului nr. 2295/2021, astfel încât faptul că pretențiile reclamanților ar fi prescrise nu atrage automat respingerea acțiunii. În motivare, instanța de fond a apreciat că art. 1 al ordinului prevede doar recunoașterea VRS 605,225 RON, iar art. 4 și 6 stabilesc modalitatea de recalculare și plata cu respectarea termenului de prescripție, respectiv trei ani, ceea ce exclude intenția de renunțare la prescripție și limitează aplicarea drepturilor la perioada legală.

În recurs, reclamanții susțin că Ordinul nr. 2295/2021 reprezintă o recunoaștere necondiționată a dreptului la plata diferențelor salariale de la data de 01.08.2016 și că art. 4 și 6, prin plafonarea la termenul de prescripție de trei ani calculat de la data emiterii ordinului, constituie o limitare nelegală a drepturilor recunoscute. Aceștia invocă art. 2506 alin. (4) și art. 2510 C. civ., potrivit cărora recunoașterea dreptului de către debitor întrerupe termenul de prescripție și permite recalcularea integrală a sumelor, iar restrângerea prin ordinul contestat ar reprezenta o încălcare a principiului legalității și a securității juridice.

Înalta Curte reține că interpretarea Ordinului nr. 2295/2021 trebuie realizată în ansamblul său, fără a izola art. 1 de art. 4 și 6. Art. 1 stabilește doar valoarea de referință sectorială și data de la care aceasta poate fi aplicată, însă art. 4 limitează expres plata diferențelor salariale la termenul de prescripție de trei ani, iar art. 6 confirmă că plata se face numai după asigurarea fondurilor necesare, respectând termenul de prescripție. Emitentul ordinului a manifestat clar intenția de a respecta legislația privind prescripția, neputând fi considerat că ar fi renunțat la termenul legal sau ar fi instituit o recunoaștere necondiționată a dreptului.

Aplicarea art. 2506 și art. 2510 C. civ. presupune ca recunoașterea să fie efectuată în termenul de prescripție sau să reflecte o renunțare echivocă la prescripție. În speță, perioada 01.08.2016 - 07.12.2018 depășește termenul general de prescripție de trei ani stabilit de lege. Ordinul arată explicit că plata se face cu respectarea prescripției, astfel încât nu există nicio manifestare neechivocă de renunțare, nici expresă, nici tacită, ceea ce exclude recalcularea retroactivă pentru perioada anterioară.

Aspectul plafonării salariale este, de asemenea, justificat legal. Art. 4 limitează plata diferențelor salariale la termenul de prescripție, iar art. 6 impune condiția disponibilității fondurilor bugetare. Această limitare nu reprezintă discriminare sau restrângere nelegală a drepturilor, ci respectă principiul legalității, protejează stabilitatea bugetului și previne crearea unor creanțe excepționale pentru perioade depășite de prescripție. Instanța de fond a subliniat în mod corespunzător că reclamanții au un drept condiționat la recalcularea salariilor, limitat de dispozițiile legale privind prescripția, iar ordinul contestat aplică această limitare în mod uniform tuturor salariaților vizați.

Recurenții au invocat jurisprudența CEDO privind accesul la instanță și dreptul la remunerarea echitabilă. Înalta Curte reține că termenul de prescripție de trei ani este compatibil cu standardele CEDO, asigurând titularilor dreptului posibilitatea de a solicita justiției plata diferențelor salariale într-un termen rezonabil, fără a afecta securitatea raporturilor juridice sau stabilitatea bugetară.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că recursul nu este întemeiat. Ordinul nr. 2295/2021 a fost emis legal, respectă termenul de prescripție și condiționează recalcularea diferențelor salariale în limitele prevăzute de lege și buget, iar plafonarea la trei ani nu reprezintă o încălcare a drepturilor reclamanților.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., E., M., D., H., L., C., G., K., O., B., F., J. și N. împotriva sentinței civile nr. 2314 din 12 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 11 aprilie 2024.