ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 67/2024

Ședința publică din data de 11 ianurie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, să dispună revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, respectiv a art. 2 din actul administrativ menționat mai sus, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției.

Prin sentința nr. 1476 din 20 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepția prescripției dreptului material la acțiune și contestația formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Împotriva sentinței nr. 1476 din 20.09.2022 a Curții de Apel București au exercitat recurs reclamanții, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea cererii au susținut, după o succintă expunere a contextului factual, că la nivel național au fost pronunțate numeroase sentințe judecătorești rămase definitive, prin care au fost obligate curți de apel sau parchete de pe lângă curți de apel să plătească reclamanților - personal auxiliar de specialitate și conex - diferențele salariale calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și drepturile salariale efectiv încasate, sume actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale aferente,calculată începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

De asemenea, au susținut că au fost emise acte administrative la nivelul unor ordonatori principali de credite din sistemul justiției, prin care s-a stabilit salarizarea personalului prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Așadar, au concluzionat că la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" există personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

În plus, ținând cont de cele reținute prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care a statuat că nivelul maxim al salariului de bază sau al indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, și de situația personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (căreia i se aplică Ordinul nr. 224/29.10.2020), al Curții de Apel Constanța și al Curții de Apel Târgu Mureș, precum și de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul acestor instanțe judecătorești, au considerat recurenții că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională "Justiție", anume 605,225 RON, și de la aceeași dată, 01.08.2016, și respectiv pentru aceeași perioadă.

Astfel, Curtea Constituțională a stabilit că, prin respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază sau al indemnizației de încadrare prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor legale aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

În susținerea celor menționate au invocat considerentele deciziei nr. 396/22.02.2021 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care s-a dispus acordarea VRS 605,225 RON începând cu data nașterii obligației, 01.08.2016, și în continuare, precum și considerentele de la paragrafele 105, 115 și 116 ale Deciziei nr. 8/08.02.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și la cele cuprinse în Decizia nr. 36/04.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. În plus, sub același aspect a făcut trimitere la punctul 8 din Ordinea de zi soluționată a Ședinței Plenului CSM din data de 15.05.2018, prin care s-a recomandat ordonatorilor de credite stabilirea unei valori de referință sectorială unică atât pentru magistrați cât și pentru personalul auxiliar al instanțelor judecătorești, în raport cu Decizia CCR nr. 794/15.12.2016 și pornind de la necesitatea ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale să nu existe o salarizare diferită prin raportare la mai multe valori sectoriale, în condițiile în care aceasta este o constantă.

Au considerat că a reține că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale, adică ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. Așadar, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială, care vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu se referă la situații de fapt particulare, ci la aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală.

Ca atare, au afirmat că începând cu data de 01.08.2016 personalul din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție" a beneficiat de recunoașterea, prin hotărâri judecătorești și acte administrative, a drepturilor ce le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, așa încât este întemeiată solicitarea de a le fi calculată încadrarea prin raportare la același VRS începând cu data de 01.08.2016.

În continuare au expus argumente în susținerea recursului formulat, din perspectiva nerespectării principiului egalității de trarament în salarizare și al nediscriminării, astfel cum au fost acestea reglementate în Constituția României și O.G. nr. 137/2000, respectiv în dreptul Uniunii Europene și jurisprudența CEDO, și au apreciat că instanța de fond a avut în vedere următoarele elemente discriminatorii: pe de o parte categoria socio-profesională și locul de muncă, iar, pe de altă parte, perspectiva faptului că legea se aplică doar celor care s-au bucurat de recunoașterea unui act administrativ de la un anumit moment, justificări ce nu sunt obiective și rezonabile deoarece salarizarea superioară nu este primită pentru calificările cerute de ocupație, ci, doar pentru că le sunt recunoscute drepturi prevăzute de un act normativ, de care ar beneficia dacă legea ar fi aplicată unitar și nediscriminatoriu.

De asemenea, au apreciat că sunt îndreptățiți să li se recunoască și dobânzile legale penalizatoare, având în vedere prevederile art. 166 alin. (4) din Codul muncii, precum și art. 1535 alin. (1) și alin. (2) din C. civ., respectiv actualizarea sumelor de bani restante cu indicele de inflație la data plății efective, iar în final au expus considerentele pentru care au apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod corect respinsă de instanța de fond, solicitând a fi menținută această soluție.

Intimatul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București nu a depus întâmpinare în faza recursului.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată în raport de criticile recurenților și prevederile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În fapt, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, recurenții-reclamanți, în calitate de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul parchetelor din subordinea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, au solicitat revocarea sau modificarea în parte a Deciziei nr. 519/21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, respectiv a art. 2 din decizie, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției.

Soluționând cauza, Curtea de Apel București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și contestația formulată de reclamanți, ca neîntemeiate.

Reclamanții au contestat sentința de fond, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra fondului pretențiilor deduse judecății, și au formulat critici ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce sancționează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit acestui motiv de recurs, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că în cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a normelor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Contrar alegațiilor recurenților și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acțiunii formulate de reclamanți.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul actului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției. Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Din probele administrate în cauză reiese că, în vedererea stabilirii unui sistem de salarizare unitar, emitentul actului a dispus salarizarea personalului în raport de care are calitatea de angajator, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, iar la data emiterii actului și a recunoașterii dreptului termenul de prescripție este împlinit. Totodată, prevederile articolului 4 și cele ale articolului 1 din decizie se referă doar la situația recunoașterii valorii de referință sectorială pe cale administrativă, adică a personalului care nu deține hotărâri judecătorești.

Prin urmare, relativ la solicitarea părților reclamante privitoare la stabilirea și calcularea drepturilor salariale la nivelul maxim, prin acordarea valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, și la conținutul actului supus analizei instanței, este necesar a se evidenția două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin acte administrative, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă instituit de lege, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Astfel, din cuprinsul actului contestat în cauză rezultă că prin art. 1 intimatul-pârât a recunoscut, în scopul aplicării cadrului normativ incident în materie și al respectării jurisprudenței Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție în domeniul salarizării, vocația recurenților-reclamanți la o salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, ca efect al egalizării salariale cu alte persoane plătite din fonduri publice care își desfășoară activitatea în cadrul instituției sau autorității publice, în aceleași condiții și cărora le-au fost recunoscute drepturile salariale în discuție.

Însă, această recunoaștere a dreptului din punct de vedere temporal nu poate conduce la concluzia că în cazul personalului vizat de prevederile de la articolul respectiv, căruia dreptul i-a fost recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea actului în litigiu se vor face cu neaplicarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii actului, astfel cum pretind recurenții-reclamanți.

Aceștia se pot folosi de mecanismul egalizării salariale la nivelul maxim doar cu condiția ca drepturile pretinse pentru egalizare să fie solicitate sau să fie recunoscute în termenul de prescripție, nefiind permisă o egalizare realizată prin act administrativ cu încălcarea termenului de prescripție extinctivă sau cu indicarea unui alt moment de la care este recunoscut dreptul, peste limitele stabilite de o hotărâre judecătorească în care reclamanții au fost părți.

În speță, este de observat că a intervenit o recunoaștere condiționată a intimatului-pârât în ceea ce privește drepturile personalului căruia i se aplică actul în litigiu în ipoteza dreptului la o salarizare raportată la VRS 605,225 RON recunoscut pe cale administrativă, în limitele și cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, iar în privința achitării diferențelor de drepturi salariale stabilite prin titluri executorii de recunoaștere a valorii de referință sectorială de 605,225 RON, legiuitorul a stabilit că aceasta intră sub incidența procedurii de executare eșalonată, prevăzută de O.U.G. nr. 114/2018, urmând a se face în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătorești.

În concluzie, nu se poate susține că, prin nerecunoașterea dreptului recurenților-reclamanți la o salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și obligația corelativă de plată a acestora, începând cu data de 01.08.2016, ci cu data de 21.12.2018, în scopul respectării termenului general de prescripție de 3 ani față de data emiterii deciziei, intimatul-pârât și implicit instanța de fond ar fi nesocotit jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în materia salarizării, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, astfel cum pretind recurenții în cererea de recurs formulată.

Deși este de necontestat faptul că, prin intermediul deciziei contestate, emitentul acesteia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătorești în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, instanțele sesizate cu acest tip de cereri au reținut incidența termenului de prescripție, admițându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acțiunilor.

Pentru aceleași argumente ce vizează modalitatea legală de aplicare a cadrului legislativ incident în materia salarizării, în lumina considerentelor reținute de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 794/2016, Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile recurenților formulate din perspectiva unei pretinse discriminări, raționamentul instanței de fond ce a condus la pronunțarea soluției de respingere a acțiunii reclamanților fiind în acord cu opinia instanței de contencios constituțional și cea a instanței supreme exprimate în deciziile relevante pronunțate pe aspectul dedus judecății.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond nici din această ultimă perspectivă reliefată, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. împotriva sentinței nr. 1476 din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.