ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4756/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la dat ade 09 marti 2022, inițial pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Brașov, au solicitat revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 152 din 16.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, respectiv a art. 2 din actul administrativ menționat mai sus, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției.

Prin sentința nr. 54/2022 din data de 16 mai 2022 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 31 mai 2022, sub același număr unic de dosar, respectiv nr. x/2022

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 2356 din data de 09.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Brașov, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 2356 din data de 09.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au exercitat calea de atac a recursului reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și, fără a încadra expres criticile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceștia au solicitat admiterea recursului, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în modalitatea în care a fost formulată și motivată.

În cererii de recurs au susținut recurenții că este criticabilă modalitatea de soluționare a cauzei de către prima instanță, aceștia apreciind că data de la care se impunea a beneficia de salarii de bază brute lunare stabilite prin raportare la VRS de 605,225 RON prin Decizia nr. 152/16.12.2021 era " începând cu data de 01.08.2016" și nu " începând cu data de 01.01.2018"

Arată astfel că, referitor la cuantumul VRS de 605,225 RON, la nivel național au fost pronunțate o serie de sentințe judecătorești rămase definitive prin care au fost obligați pârâții - curți de apel/parchete de pe lângă curți de apel să plăteasa reclamanților - personal auxiliar de specialitate și conex diferențele salariate calculate prir raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 si drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legal aferentă calculată începând cu data nașterii dreptului si până la plata efectivă.

Mai mult, învederează că, la nivelul unor ordonatori principali d credite din sistemul justiției au fost emise acte administrative, cum ar fi Ordinul n 224/29.10.2020 emis de Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialita al înaltei Curți de Casație și Justiție, să se facă prin raportare la o valoare de referin sectorială de 605,225 RON; Dispoziția nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretarial General al Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a stabilit salarizai membrilor CSM, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurori din cadrul aparatului propriu al Consiliului, a judecătorilor și procurorilor detașați în cadrul aparatului propriu al Consiliului, directorilor și directorilor adjuncți ai INM și SNG precum și a specialiștilor în domeniul informatics din cadrul aparatului propriu al Consiliului, prin acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 273/30.12.2020 a Președintelui Curții de Apel Constanța prin care stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor circumscripție prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Președintelui Curții de j Târgu Mureș prin care s-a stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor din circumscripție prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Ca atare, se poate observa cu ușurință faptul că la nivelul familiei ocupați "Justiție" există la acest moment personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de cele menționate mai sus, precum și de situația personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul înaltei Curți de Casație și Justiție (căreia i se aplică Ordinul nr. 224/29.10.2020), a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor aflate în raza teritorială a Curții de Apel Constanța și a Curții de Apel Târgu Mureș precum și de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul acestor instanțe judecătorești, rezultă că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională JUSTIȚIA - 605,225 RON, de la aceeași dată -01.08.2016 și pentru aceeași perioadă.

Curtea Constituțională a amintit că, prin respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Având în vedere că VRS este o componentă variabilă a modului de calcul al drepturilor salariale lunare, iar in situația de față VRS 605.225 are efecte începând cu data de 01.08.2016, deci anterior adoptării legii nr. 153/2017 (care la data plafonării salarilor nu a fost aplicată din motive neimputabile recurenților și a cărui drept s-a născut începând cu 01.08.2016).

Invocă, cu titlu de exemplu, decizia civilă nr. 396/22.02.2021 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosarul nr. x/2020 prin care s-a dispus acordarea VRS 605.225 începând cu data nașterii obligației - 01.08.2016 și în continuare, precum și cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2020, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prin Decizia nr. 8/08 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial. Partea I nr. 337 din 02 aprilie 2021, în cadrul paragrafelor 105, 115 și 116.

Totodată, potrivit punctului 8 din Ordinea de zi soluționată a Ședinței Plenului CSM data de 15 mai 2018, Consiliul Superior al Magistraturii a hotărât cu privire la N Direcției resurse umane și organizare nr. 9578/2018 privind unele aspecte legate salarizarea personalului din cadrul autorității judecătorești. Astfel, Plenul Consili Superior al Magistraturii, în raport cu Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituțioi plecând de la necesitatea ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupațio să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoare; referință sectorială fiind o constantă, a recomandat ordonatorilor de credite stabilirea unei valori de referință sectorială unică atât pentru magistrați cât si pentru personalul auxiliar al instanțelor judecătorești.

Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul: 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin.hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat că toate considerentele expuse de Curtea Constituțională nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 se verifică și în privința textelor de lege menționate anterior. S-a arătat, de asemenea, că a accepta o interpretare contrară ar însemna să fie golit de conținut raționamentul avut în vedere în decizia mai sus citată și să fie negat rolul Curții Constituționale de așezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală.

Astfel, susțin recurenții că, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

Menționează, deopotrivă, că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială - care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reținut ÎCCJ în decizia mâi sus menționată. În aceste condiții devin pe deplin valabile concluziile ÎCCJ, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.

Ca atare, este mai mult decât evident că începând cu 01.08.2016, personalul din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "JUSTIȚIE" a beneficiat de recunoașterea prin hotărâri judecătorești și acte administrative prin care drepturile le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON. Având în vedere că subsemnații, potrivit celor arătate anterior, ar fi trebuit ca începând cu data de 01.08.2016 să avem o salarizare prin raportare Ia VRS 605.225 RON, urmează ca încadrarea recurenților să fie calculată prin raportare la aceeași valoare, începând cu data de 01.08.2016.

Față de aceste aspecte recurtenții susțin că apare de neînțeles poziția adoptată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, cât și de prima instanță care a hotărât să facă abstracție atât de prevederile legale amintite și care sunt întrutotul aplicabile situației recurenților, cât și de hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale, hotărând astfel respingerea contestației împotriva Deciziei nr. 152/16.12.2021, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov.

Este de observat faptul că, deși Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov se raportează și în Decizia nr. 152/16.12.2021, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, existența unor acte administrative și hotărâri judecătorești ce recunosc aplicarea VRS 605,225 RON de la data de 01.08.2016, nu observă că raportat la dat emiterii acestor acte administrative, instituțiile emițătoare nu rețin incidența vreuni termen de prescripție, dar care, însă, pentru personalul auxiliar de specialitate și conex di cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov și unitățile subordinate acestuia există se aplică.

Chiar dacă er exista posibilitatea invocării termenului general de prescripție recurenții apreciază că instituția prescripției sancționează pasivitatea debitorului însă aceștia nu au stat în pasivitate, neavând practic posibilitatea de a li admite o astfel de cerere, având în vedere că nici chiar destinatarii textului de leg respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probațiune, nu au beneficiat de recalcularea și plata indemnizației de încadrare cu luarea indemnizației de încadrare pr raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caras Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, stabilindu-se dreptul reclamanților de a beneficia de VRS 605 începând cu data de 08.08.2016.

Cu privire la reținerea incidenței termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul Muncii, recurenții consideră că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripția dreptului la acțiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situația în care se află recurenții, de a ne adresa ordonatorului de credite care stabilește și plătește salariile.

Consideră recurenții ca fiind deosebit de important și faptul că, în cazul consilierilor de probațiune, nu a fost recunoscut acest drept de către angajator, deci acest drept nu a fost recunoscut și stabilit prin acte administrative ale ordonatorilor de credite anterior pronunțării primei hotărâri, situație în care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov avea obligația de a cerceta dacă aceștia au respectat termenul de prescripție (prin ipoteză acesta începând să curgă de la data de 01.08.2016), ci acest drept a fost recunoscut doar prin intermediul cererilor de chemare în judecată formulată de reclamanții consilieri de probațiune, motiv pentru care consideră că nu se poate reține incidența termenului general de prescripție si aplicarea VRS 605,225 RON cu respectarea acestui termen.

Mai susțin recurenții că anterior pronunțării primei hotărâri prin care este recunoscut altor salariații din cadrul familiei ocupaționale Justiție dreptul de a beneficia de plata indemnizației cu luarea în considerare a VRS 605.225 RON, nu au avut absolut nicio posibilitate reală si efectivă de a li se admite o astfel de cerere. Or, accesul la justiție doar pentru a le fi respinsă o astfel de cerere, încalcă dispozițiile art. 6 CEDO.

În concluzie, arată că data când titularul dreptului, în speță recurenții, au cunoscut sau după împrejurări trebuia să cunoașcă nașterea dreptului (art. 2523 C. civ.) sau data nașterii dreptului la acțiune (art. 268 alin. (1) llt. C din Codul Muncii) este reprezentată de data pronunțării primei hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizației prin raportare la VRS 605,225 RON, în favoarea altor salariați din cadrul familiei ocupaționale Justiție, respectiv sentința civilă numărul 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caras Severin în dosarul nr. x/2019 definitivă prin decizia civilă nr. 286/24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

În consecință, chiar și în ipoteza admiterii prin absurd a aplicării art. 2523 din C. civ. și/sau art. 268 alin. (1) lit. C) din Codul Muncii, iar nu a dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 137 din 2000, termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani nu se aplică, recurenții neavând nicio posibilitate reală și efectivă de a formula o astfel de cerere anterior momentului indicat în cele de mai sus, neputându-li-se imputa pasivitatea care să atragă ca și sancțiune prescripția datorită faptului că, nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probațiune, nu au beneficiat de recalcularea și plata indemnizației de încadrare cu luarea indemnizației de încadrare raportare la VRS 605,225 RON, decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caras Severin în dosaru x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Susțin recurenții că nu poate fi reținută motivarea primei instanțe, de la filele x din cuprinsul hotărârii, referitoare la prevederișe art. 171 din Codul Muncii, deoarece aceste prevederi reglementează prescripția dreptului material la acțiune, adică a dreptului de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată instanței de judecată, nicidecum situația emiterii unei decizii administrative, două lucruri total diferite.

Solicită astfel admiterea recursului, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și motivată.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamanți, în cadrul căreia solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, acesta susținând în esență că dispozițiile art. 1 din cadrul Deciziei nr. 152/16.12.2021 se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 și 4, care reglementează modalitatea de stabilire și plata a drepturilor salariale în funcție de cele două situații de drept în care se pot afla destinatarii deciziei, astfel:

- cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă pentru destinatarii care nu dețin titluri executorii;

- cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești (sub aspectul întinderii obligației) pentru destinatarii care au titluri executorii mai favorabile.

Așadar, în cauză a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor deciziei, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă prev. de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.

Susține astfel intimatul că Decizia nr. 152 din 16 decembrie 2021 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, motiv pentru care solicitarea de revocare/modificare acestui act administrativ este neîntemeiată.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 17.03.2023 s-a fixat primul termen pentru soluționarea recursului la data de 24.10.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte luând act de cererea ambelor părți, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin prisma criticilor recurenților, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor intimatului, raportat, deopotrivă, și la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanți este nefondat, motiv pentru care îl va respinge, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt și de drept relevante

În fapt, prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 09.03.2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Brașov, au solicitat revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 152 din 16.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, respectiv a articolului 2, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției.

Soluționând cauza, după declinarea competenței, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, termen care curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 16.12.2021, ceea ce înseamnă că decizia are în vedere drepturile din perioada 16.12.2018-16.12.2021.

Reclamanții au contestat sentința de fond, susținând că este criticabilă modalitatea de soluționare a cauzei de către prima instanță.

Înalta Curte încadrează criticile recurenților la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, recurenții - reclamanți au susținut că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care, referitor la cuantumul VRS de 605,225 RON, la nivel național au fost pronunțate o serie de sentințe judecătorești rămase definitive prin care au fost obligați pârâții - curți de apel/parchete de pe lângă curți de apel să plăteasa reclamanților - personal auxiliar de specialitate și conex diferențele salariate calculate prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 si drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la care se adaugă dobânda legal aferentă calculată începând cu data nașterii dreptului si până la plata efectivă.

Mai mult, învederează că, la nivelul unor ordonatori principali d credite din sistemul justiției au fost emise acte administrative, cum ar fi Ordinul n 224/29.10.2020 emis de Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialita al înaltei Curți de Casație și Justiție, să se facă prin raportare la o valoare de referin sectorială de 605,225 RON; Dispoziția nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretarial General al Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a stabilit salarizai membrilor CSM, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurori din cadrul aparatului propriu al Consiliului, a judecătorilor și procurorilor detașați în cadrul aparatului propriu al Consiliului, directorilor și directorilor adjuncți ai INM și SNG precum și a specialiștilor în domeniul informatics din cadrul aparatului propriu al Consiliului, prin acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 273/30.12.2020 a Președintelui Curții de Apel Constanța prin care stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor circumscripție prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Președintelui Curții de Apel Târgu Mureș prin care s-a stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor din circumscripție prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Contrar alegațiilor recurenților și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acțiunii recurenților-reclamanți.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul actului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției.

Cu alte cuvinte, instanța a fost învestită să verifice dacă prin art. 2 al actului contestat, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamanților dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, "și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției".

Așadar, în cauză, astfel cum corect a reținut și prima instanță, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

În fapt, Prin decizia nr. 152 din 16.12.2021 emisă de Procucorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov s-au stabilit următoarele:

- art. I - începând cu data de 01.08.2016, personalul auxiliar de specialitate, specialiștii IT, tehnicienii criminalisti, ca personal asimilat grefierilor și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov și a unităților de parchet din circumscripția teritorială se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în condițiile prezentei decizii

- art. 2 - începând cu data de 01.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din prezenta decizie în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 (...)

- art. 3 - în cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești

- art. 4- în cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON pe cale administrativă recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentei decizii"

Din conținutul deciziei contestate rezultă că aceasta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speță este de observat, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, că reclamanții nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, motiv pentru care, în această ipoteză acestora le sunt aplicabile prevederile art. 4 și art. 6 din actul contestat, intimatul-pârât stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, însă în condițiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care dețin hotărâri judecătorești și la cele care nu dețin astfel de hotărâri.

Așadar, în cauză, chestiunea litigioasă este aceea de a stabili dacă emitentul a recunoscut în favoarea reclamanților, dreptul la stabilirea salariului prin raportare la V.R.S. 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, și dacă această recunoaștere are valoarea unei renunțări la prescripție.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripției împlinite:

"(1)Prescripția nu operează de plin drept.

(2)După împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației.

(3)Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.

(4)Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.(...)"

Textul menționat face trimitere la aplicarea regulilor de la renunțarea la prescripție, guvernate de dispozițiile 2507 - 2511 C. civ.

Potrivit art. 2507:

"Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită"

Modul în care se poate renunța la prescripție este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunțare poate fi expresă sau tacită, iar renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".

În ceea ce privește efectele renunțării la prescripție, se constată că potrivit art. 2510 C. civ. o astfel de renunțare conduce la curgerea unei noi prescripții, de același fel.

Referitor la recunoașterea dreptului, Înalta Curte va observa că, potrivit art. 2538 C. civ.:

"(1)Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

(3)Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală.(...)"

Din interpretarea sistematică a textelor de lege Înalta Curte va observa că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voință ale părților: recunoașterea dreptului și renunțarea la prescripție.

În acest sens, prin raportare la dispozițiile art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripție, indiferent dacă este vorba despre o recunoaștere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunțarea la prescripție pentru a putea produce efecte asupra prescripției, o recunoaștere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunțări la prescripție (exprese sau tacite).

Altfel spus, ipoteza unei recunoașteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripției, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, cu excepția situației în care recunoașterea expresă a dreptului este însoțită de renunțarea expresă la prescripția împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunțări tacite la prescripție.

În lipsa unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, simpla recunoaștere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligații scadente în interiorul termenului de prescripție, în cazul prestațiilor succesive fiind vorba despre obligații scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaștere a dreptului.

Așadar, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii dreptului la acțiune.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând acest raționament speței de față, Curtea va observa că prin art. 1 din Decizia nr. 152/16.12.2021 pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani în care reclamanții ar fi putut pretinde plata unor indemnizații majorate, faptul că aceștia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016.

O astfel de recunoaștere nu reprezintă însă renunțare expresă la prescripția împlinită, în conținutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voință a emitentului.

Mai mult, din modul de redactare a art. 1 din decizie rezultă că recunoașterea se realizează "în condițiile prezentei decizii", limitele acestei recunoașteri urmând a fi interpretate în lumina prevederilor art. 2 și următoarele din actul contestat, care prevăd că drepturile salariale se stabililesc ",începând cu data de 01 ianuarie 2018, potrivit art. 1, "în măsura în care nu devind incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea -cadru nr. 153/2017", și plata diferențelor salariale începând cu 3 ani anteriori emiterii deciziei.

Totodată, recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă nici renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă, iar din analiza întregului conținut al actului contestat rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere.

O astfel de concluzie este confirmată de modul de redactare a art. 4 și 5 ale deciziei contestate, care menționează explicit că debitorul obligației nu intenționează să procedeze la executarea unor obligații prescrise.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Va observa, așadar, Înalta Curte că, deși este incontestabil faptul că la art. 1 al deciziei, prin act scris emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților se realizează începând cu 01.08.2016 prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executarea doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Așadar, nu se poate susține în mod valid că ar exista o contradicție între mențiunile din conținutul art. 1 al Deciziei contestate și cele de la art. 4 și 5, în realitate dispozițiile art. 4 reprezentând o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voință, în sensul în care acesta acceptă și dispune executarea voluntară a obligațiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătorești în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, instanțele sesizate cu acest tip de cereri au reținut incidența termenului de prescripție, admițându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acțiunilor.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, în mod corect instanța de fond a reținut că trimiterea din cuprinsul deciziei, la data de 01.08.2016 a fost efectuată prin raportare Ia data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, însă această mențiune trebuie coroborată cu art. 4 care prevede că, în cazul personalului căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, respectiv prin această decizie,(cum este și cazul reclamanților, care nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 Iei începând cu o altă dată) recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii acesteia.

Astfel, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii deciziei atacate, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, contrar celor susținute de recurenții - reclamanți, instanța de control judiciar reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluției criticate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării, ca legale, a sentinței de fond atacate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele arătate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul formulat de reclamanții R., A., B., D., E., F., G., S., J., K., C., L., M., O., N., P., Q., I. împotriva sentinței civile nr. 2356 din data de 09 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții R., A., B., D., E., F., G., S., J., K., C., L., M., O., N., P., Q., I. împotriva sentinței civile nr. 2356 din data de 09 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.