ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1792/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.04.2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, au solicitat în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 7 Anexa V din Legea nr. 153/2017, revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 147 din 08.12.2021 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, respectiv a art. 2 din actul administrativ menționat mai sus, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției.

Prin sentința civilă nr. 1776 din 12 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 18.04.2019 ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reclamanților ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenții au arătat că au calitatea de personal auxiliar de specialitate și personal conex din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele și Parchetului de pe lângă Judecătoria Pogoanele, iar prin Decizia nr. 147 din 08.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a decis să beneficieze de salarii de bază brute lunare stabilite prin raportare la VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018, însă aceștia apreciază că se impunea începând cu data de 01.08.2016.

Referitor la cuantumul VRS de 605,225 RON, au învederat faptul că la nivel național au fost pronunțate o serie de sentințe judecătorești rămase definitive prin care au fost obligați pârâții - curți de apel/parchete de pe lângă curți de apel să plătească reclamanților - personal auxiliar de specialitate și conex diferențele salariale calculate prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

Mai mult, la nivelul unor ordonatori principali de credite din sistemul justiției au fost emise acte administrative, cum ar fi Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialitate al Înaltei Curți de Casație și Justiție, să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON; Dispoziția nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a stabilit salarizarea membrilor CSM, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul aparatului propriu al Consiliului, a judecătorilor și procurorilor detașați în cadrul aparatului propriu al Consiliului, directorilor și directorilor adjuncți ai INM și SNG precum și a specialiștilor în domeniul informaticii din cadrul aparatului propriu al Consiliului, prin acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 273/30.12.2020 a Președintelui Curții de Apel Constanța prin care s-a stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor din circumscripție prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Președintelui Curții de Apel Târgu Mureș prin care s-a stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor din circumscripție prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Ca atare, se poate observa cu ușurință faptul că la nivelul familiei ocupațională "Justiție" există la acest moment personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Recurenții au invocat și Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Decizia nr. 8/08 februarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2020, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 337 din 02 aprilie 2021, Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În opinia recurenților, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

Este de observat faptul că, deși Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești se raportează și în Decizia nr. 147/08.12.2021, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, la existența unor acte administrative și hotărâri judecătorești ce recunosc aplicarea VRS 605,225 RON de la data de 01.08.2016, nu observă că, raportat la data emiterii acestor acte administrative, instituțiile emițătoare nu rețin incidența vreunui termen de prescripție, dar care, însă, pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești există și se aplică.

Cu privire la reținerea incidenței termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul muncii, recurenții consideră că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripția dreptului la acțiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situația în care se află recurenții de a se adresa ordonatorului de credite care stabilește și plătește salariile.

Au mai arătat recurenții că data când au cunoscut sau după împrejurări trebuia să cunoască nașterea dreptului (art. 2523 C. civ.) sau data nașterii dreptului la acțiune (art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii) este reprezentată de data pronunțării primei hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizației prin raportare la VRS 605,225 RON, în favoarea altor salariați din cadrul familiei ocupaționale Justiție, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 286/24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

În consecință, chiar și în ipoteza admiterii prin absurd a aplicării art. 2523 din C. civ. și/sau art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, iar nu a dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 137/2000, termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani nu se aplică, recurenții neavând nicio posibilitate reală și efectivă de a formula o astfel de cerere anterior momentului indicat în cele de mai sus, neputându-li-se imputa pasivitatea care să atragă ca și sancțiune prescripția datorită faptului că nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probațiune, nu au beneficiat de recalcularea și plata indemnizației de încadrare cu luarea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătorești.

În concluzie, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 147 din 08.12.2021 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, respectiv a art. 2 din actul administrativ menționat mai sus, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016, iar nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției.

Soluționând cauza, prima instanță a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată, reținând, în esență, că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale, inclusiv a celor care reglementează prescripția dreptului la acțiune.

Reclamanții au contestat sentința de fond, formulând critici ce pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar alegațiilor recurenților și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acțiunii recurenților-reclamanți.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul deciziei contestate cu privire la momentul de la care acesta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției.

Cu alte cuvinte, instanța a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actului contestat, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamanților dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, astfel cum pretinde partea reclamantă.

Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Din conținutul deciziei contestate rezultă că aceasta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speță este de observat că reclamanții nu au indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data menționată, astfel că în această ipoteză le sunt aplicabile prevederile art. 4 și art. 6 din decizia contestată, intimatul-pârât stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, însă în condițiile detaliate prin decizie, relativ la persoanele care dețin hotărâri judecătorești și la cele care nu dețin astfel de hotărâri.

Sub un prim aspect, recurenții invocă nelegalitatea deciziei în ceea ce privește acordarea drepturilor salariale aferente valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON pentru ultimii 3 ani, apreciind că pârâtul a întrerupt prescripția prin recunoașterea dreptului efectuată la articolul 1.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din decizie, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 08.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

În consecință, teza susținută de recurenții-reclamanți cu privire la "recunoașterea dreptului" nu se bazează pe un posibil act de recunoaștere în cursul termenului de prescripție, ci pe un potențial act de renunțare emis după împlinirea acestui termen.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătorești în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, instanțele sesizate cu acest tip de cereri au reținut incidența termenului de prescripție, admițându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acțiunilor.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii deciziei contestate, nu se poate susține cu suficient temei că limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin ar fi nelegală, cum pretind recurenții.

Dimpotrivă, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

În ceea ce privește hotărârile judecătorești la care fac trimitere recurenții, acestea reprezintă decizii de speță ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluției criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. împotriva sentinței civile nr. 1776 din 12 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. împotriva sentinței civile nr. 1776 din 12 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 martie 2024.