ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4155/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 8.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiției, solicitând revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 6245/C din 30.12.2021, precum și a Ordinului nr. 704/C din 07.02.2022.

Prin sentința nr. 133 din 5 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2022, în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, la data de 15.11.2022, sub nr. x/2022.

Prin încheierea din data de 10 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, s-a dispus amânarea pronunțării asupra cauzei la data de 25 ianuarie 2023.

Prin sentința nr. 110 din 25 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Împotriva încheierii și a sentinței de fond menționate la pct. 2 al acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare au susținut că sentința de fond a fost pronunțată cu nerespectarea, inclusiv la termenul din 10.01.2023, a dispozițiilor art. 153, art. 174-179 și art. 78 alin. (1) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2002, acest din urmă text de lege fiind, în opinia recurenților, de imediată aplicare, în baza art. 24 C. proc. civ., coroborat cu art. 142 alin. (8) din Legea nr. 304/2002.

Astfel, prin încheierea din 10.01.2023, prima instanță a procedat la reținerea cauzei în pronunțare pe excepția inadmisibilității, fără a dispune introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin președintele acesteia, precum și citarea obligatorie a instituției, comunicarea acțiunii și a înscrisurilor. Prin urmare, încheierea și hotărârea de fond au fost pronunțate cu încălcarea prevederilor arătate, ceea ce atrage nulitatea necondiționată și absolută a procedurii desfășurate în fața primei instanțe. Aceasta, deoarece textele de lege sunt exprese și obligatorii pentru instanță, fiind fără relevanță poziția procesuală a părților atât timp cât ipoteza de introducere în cauză este expres prevăzută de lege, operând subrogarea legală, de drept, inclusiv de natură procesuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, deși prin încheierea din 10.01.2023 a reținut că Ministerul Justiției a formulat cerere de introducere în cauză a Înaltei Curți, în temeiul art. 78 din C. proc. civ. și al dispozițiilor art. 142 din Legea nr. 304/2022, conform cărora ÎCCJ a preluat bugetul de personal al instanțelor de judecată, instanța de fond nu a procedat la introducerea în cauză a instanței supreme, deși era obligatoriu să procedeze în acest mod, consecința fiind pronunțarea unei hotărâri în lipsa cadrului procesual legal stabilit.

Pentru aceste considerente au solicitat admiterea recursului pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și, în temeiul art. 497 alin. (1) coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., casarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții au susținut că înțeleg să formuleze calea de atac împotriva tuturor considerentelor reținute de instanța de fond în încheierea din 10.01.2023 și a sentinței pronunțate la 25.01.2023, în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare.

În dezvoltarea acestei critici au arătat că din înscrisurile depuse la dosar reiese că demersul lor judiciar a vizat îndeplinirea tuturor obligațiilor ce țin de procedura prealabilă, solicitând a se constata că au contestat atât Ordinul Ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021, cât și Ordinul nr. 404/C din 07.02.2022, formulând contestație împotriva ambelor acte vătămătoare, prin care au fost stabilite drepturile salariale.

Au considerat că este excesiv de rigidă și formală interpretarea curții de apel în sensul că actul supus controlului instanței ar fi trebuit să fie reprezentat de hotărârile Ministerului Justiției de respingere a contestațiilor, fiind inadmisibil a se contesta în mod direct ordinele menționate. O atare interpretare formalistă nu corespunde, în opinia recurenților, scopului urmărit de reglementarea cuprinsă la art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, având în vedere că Ordinele Ministerului Justiției împotriva cărora s-a formulat contestația nu ar trebui să fie desființate de instanțele judecătorești, chiar dacă s-ar admite acțiunea și s-ar desființa hotărârea emisă în soluționarea contestației.

În continuare, recurenții au expus argumentele în susținerea admisibilității acțiunii formulate, arătând că au formulat contestații administrative împotriva ambelor ordine de salarizare emise de Ministerul Justiției, astfel încât hotărârile de soluționare a acestora au fost emise în timpul judecării cauzei de către instanța de fond, situație în care se impune și anularea acestora. De altfel, actele vătămătoare sunt reprezentate de aceste ordine de salarizare, iar hotărârile Ministerului Justiției emise și necomunicate personal, ci doar depuse la dosar, nu pot constitui o comunicare în sensul legii.

Au mai susținut că prima instanță ar fi trebuit, anterior punerii în discuție a inadmisibilității acțiunii, să le atragă atenția dacă înțeleg sau nu să-și completeze acțiunea în justiție prin solicitarea anulării și a hotărârilor de soluționare a contestației, raportat la art. 7 alin. (2) din Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 și numai în situația în care nu ar fi modificat acțiunea în sensul anulării și a hotărârilor de soluționare a contestației, instanța putea pune în discuție inadmisibilitatea acțiunii.

În consecință, prima instanță nu putea să constate că nu înțeleg să-și modifice acțiunea, fără să le pună în vedere necesitatea precizării acțiunii în sensul arătat, mai ales că hotărârile de respingere a contestațiilor au fost emise în cursul judecății și au fost depuse la dosar de către Ministerul Justiției, fără a le fi comunicate personal.

În final au solicitat a se reține că nu sunt de acord cu niciuna dintre hotărârile Ministerului Justiției emise în urma contestațiilor formulate, contestând conținutul acestora. Totodată, pe fondul excepției inadmisibilității au solicitat a se reține că precizează acțiunea în sensul contestării tuturor hotărârilor emise de Ministerul Justiției ca urmare a contestațiilor formulate. De asemenea, au solicitat a se observa că inadmisibilitatea este o sancțiune ce vizează neîndeplinirea procedurii prealabile, însă reclamanții au formulat contestație împotriva ordinelor în discuție, acte vătămătoare, în sensul legii, fiind îndeplinită procedura prealabilă sesizării instanței. În plus, au învederat împrejurarea potrivit căreia răspunsurile primite de la Ministerul Justiției nu sunt intitulate "hotărâri", ci iau forma unor adrese-răspuns în cuprinsul cărora nu este indicată calea de atac prevăzută de lege, producându-le o vătămare a drepturilor procesuale.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17.07.2023, intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond. În esență, a susținut că în mod corect a respins prima instanță acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, dat fiind faptul că aceștia nu au respectat dispozițiile legale speciale prevăzute de art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa V din Legea nr. 153/2017.

În cauză, a formulat întâmpinare și Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând respingerea motivelor de casare invocate, ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs.

Analizând încheierea din 10.01.2023 și sentința recurată în raport de criticile invocate în recurs și de apărările formulate prin întâmpinările depuse în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

Demersul judiciar al recurenților-reclamanți vizează verificarea legalității încheierii de amânare a pronunțării, precum și a sentinței nr. 110 din 25 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2022, prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de aceștia, soluție adoptată în considerarea faptului că au învestit instanța exclusiv cu anularea parțială a OMJ nr. 6245/C din 30.12.2021 și nr. 404/C din 07.02.2022, iar nu și cu anularea hotărârilor prin care s-au soluționat contestațiile formulate împotriva acestor ordine de stabilire a drepturilor salariale.

Încheierea și sentința de fond au fost criticate, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia: "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Subsumat acestui motivului de casare, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a procedat la reținerea acțiunii în pronunțare pe excepția inadmisibilității, fără a dispune introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de intervenient forțat, precum și citarea obligatorie a instituției. În acest context au apreciat că judecata cauzei s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor art. 153, art. 174-179 și art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, pronunțându-se o hotărâre în lipsa cadrului procesual legal stabilit.

Criticile recurenților sunt nefondate și vor fi respinse.

Prin încheierea din 10 ianuarie 2023, Curtea de Apel București a reținut că Ministerul Justiției a formulat cerere de introducere în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 78 C. proc. civ., având în vedere dispozițiile art. 142 din Legea nr. 304/2022, conform cărora Înalta Curte de Casație și Justiție a preluat bugetul de personal al instanțelor de judecată, însă a apreciat că se impune, cu prioritate, soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, întrucât reclamanții nu au contestat decizia de soluționare a contestației.

Deși se confirmă susținerile recurenților în sensul că instanța a reținut solicitarea pârâtului Ministerul Justiției de introducere în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă a pronunțat o soluție de inadmisibilitate a acțiunii în lipsa cadrului procesual legal stabilit, acest aspect nu este de natură a atrage casarea hotărârilor recurate, întrucât instanța a procedat în mod corect la analizarea, cu prioritate, a excepției inadmisibilității, în aplicarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora: "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Or, față de contextul factual al cauzei reținut de prima instanță, respectiv împrejurarea că niciunul dintre reclamanți nu a contestat hotărârile Ministerului Justiției de soluționare a contestațiilor administrative, care erau depuse la dosar, examinarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și introducerea în proces a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, precum și aspectele ce vizau fondul pretențiilor deduse judecății, au devenit inutile în soluționarea litigiului.

Aceasta, deoarece instanța a determinat ordinea de soluționare a excepțiilor în funcție de efectele produse de acestea, în acord cu prevederile alin. (2) al aceluiași articol 248 din C. proc. civ., admiterea excepției inadmisibilității acțiunii făcând de prisos analizarea altor chestiuni.

Prin urmare, nu se poate susține că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 153, art. 174-179 și art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind vorba în prezenta cauză despre vreo neregularitate de ordin procedural care să fie sancționată cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., cum pretind recurenții-reclamanți.

Pe cale de consecință, nu poate fi validat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluția instanței de fond fiind la adăpost de orice critică formulată din această perspectivă.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a interpretat în mod rigid și formalist dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind parcurgerea procedurii prealabile, precum și normele legale ce prevăd conținutul și elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă hotărârea emisă în soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva ordinului de salarizare contestat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Așa cum s-a precizat, prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Iași, la data de 08.03.2023, reclamanții au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea parțială a Ordinelor nr. 6245/C din 30.12.2021 și nr. 404/C din 07.02.2022 emise de Ministerul justiției, prin care le-au fost stabilite drepturile salariale. Așadar, prezenta pricină se poartă între reclamanți, în calitate de actuali și foști judecători, și Ministerul Justiției, care avea atribuții în stabilirea drepturilor lor salariale, fiind incidente în speță dispozițiile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit textului de lege sus-indicat, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, prima instanță a reținut în mod corect că reclamanții A., D., E., B., F., G. și C. au formulat contestație administrativă împotriva Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, contestația fiind soluționată de autoritatea pârâtă conform răspunsului comunicat cu adresa depusă la filele x și următoarele din dosarul înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași.

Totodată, reclamanții A., B. și F. au formulat contestație administrativă împotriva Ordinului nr. 404/C din 07.02.2022 ulterior înregistrării acțiunii în contencios administrativ pe rolul Curții de Apel Iași. Și această contestație administrativă a fost soluționată de Ministerul Justiției, conform răspunsului comunicat cu adresa depusă la filele x și următoarele din dosarul Curții de Apel București.

Așadar, este corectă constatarea instanței de fond în sensul că reclamantele D. și E. nu au formulat contestație împotriva Ordinului nr. 404/2002, iar niciunul dintre reclamanți nu a contestat hotărârile Ministerului Justiției de respingere a contestațiilor formulate.

Cât privește procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, deși aceasta a fost urmată de reclamanții menționați, respectiv au formulat contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la Ministerul Justiției, s-au adresat instanței cu o acțiune în anulare ce vizează exclusiv actele de stabilire a drepturilor salariale, și anume Ordinele MJ nr. 6245/C din 30.12.2021 și nr. 404/C din 07.02.2022, contrar normei imperative cuprinse la alin. (2) al art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, iar neîndeplinirea acesteia atrage sancțiunea inadmisibilității acțiunii.

Împrejurarea că ambele hotărâri de soluționare a contestațiilor administrative au fost emise în timpul judecării cauzei de către instanța de fond, fiind și depuse la dosar de către Ministerul Justiției, nu are relevanță din perspectiva soluției atacate, câtă vreme reclamanții nu au precizat că înțeleg să conteste și să solicite anularea și a actelor prin care au fost soluționate contestațiile formulate împotriva ordinelor de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în virtutea principiului disponibilității părților reglementat la art. 9 din C. proc. civ., conform căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, reclamanții puteau preciza acțiunea formulată, cu atât mai mult cu cât aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a urmări desfășurarea procesului.

Ca atare, reproșul adus instanței de fond de către recurenții-reclamanți, în sensul că nu le-a pus în vedere necesitatea precizării acțiunii, nu este susținut de vreun temei legal care să prevadă o atare obligație în sarcina instanței, normele cuprinse la art. 193 alin. (1) din C. proc. civ. fiind în sensul că "Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată."

În același sens sunt și dispozițiile art. 12 din Legea nr. 554/2004, citate de partea intimată-pârâtă, care prevăd, de asemenea, obligativitatea reclamantului de a anexa cererii de chemare în judecată copia actului administrativ contestat sau răspunsul autorității publice, respectiv copia cererii, certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea publică, precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Așa cum reiese din normele legale citate supra, reclamanții aveau obligația de a depune, odată cu cererea de chemare în judecată, dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

În egală măsură, Înalta Curte reține că din interpretarea dispozițiilor legale incidente în speță rezultă, indubitabil, intenția legiuitorului în ceea ce privește procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiției, iar hotărârea Ministerului Justiției reprezintă actul administrativ emis de acesta, conform alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 153/2017, în cadrul procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 alin. (1) Secțiunea 1, Anexa V, Capitolul VIII privind reglementări specifice personalului din sistemul justiției din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și în aplicarea acestui text de lege.

Cum, în prezenta cauză, recurenții-reclamanți nu au învestit instanța de contencios administrativ competentă cu verificarea legalității hotărârilor prin care au fost soluționate contestațiile administrative, ci au solicitat exclusiv anularea ordinelor Ministrului Justiției de stabilire a drepturilor salariale, nu se poate susține cu suficient temei că prima instanță a pronunțat sentința cu interpretarea și aplicarea greșită a cadrului legislativ incident, alegațiile părților nefiind apte să sprijine motivul de nelegalitate invocat.

Nu se poate reține nici faptul că prima instanță ar fi încălcat normele de drept ce reglementează conținutul și elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă hotărârea emisă în soluționarea plângerii prealabile formulate împotriva ordinului de salarizare contestat. Mai exact, recurenții au arătat că răspunsurile primite de la Ministerul Justiției nu sunt intitulate "hotărâri", ci au forma unor adrese-răspuns, iar în cuprinsul acestora nu sunt indicate toate elementele obligatorii prevăzute de lege, inclusiv calea de atac.

Înalta Curte constată că răspunsurile comunicate de Ministerul Justiției cu adresele depuse la dosarul cauzei, îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate acte administrative supuse controlului de legalitate în fața instanței de contencios administrativ, câtă vreme în analizarea naturii acestora esențiale sunt efectele juridice pe care le produc în privința destinatarilor, iar nu forma sau denumirea.

Art. 7 alin. (1) Secțiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V, privind reglementări specifice personalului din sistemul justiției din Legea-cadru nr. 153/2017, reglementează, așa cum s-a precizat, o procedură administrativă specială obligatorie în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

Procedura menționată se finalizează prin actul emis în temeiul art. 7 alin. (1) Secțiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017, ce poate fi contestat "în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice".

Hotărârile emise în soluționarea contestațiilor administrative pot fi atacate, astfel cum se prevede la alin. (2) al art. 7, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 și, ca atare, regularitatea demersurilor procesuale efectuate de recurenții-reclamanți nu poate fi apreciată prin prisma condițiilor prevăzute de art. 1, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul negativ la solicitarea de anulare a ordinului de stabilire a drepturilor salariale, chiar și în ipoteza în care acesta ar fi unul inform, nu echivalează cu lipsa emiterii hotărârii în soluționarea contestației administrative, acesta reprezentând chiar soluția dată plângerii prealabile de către emitentul actului administrativ contestat. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale, Ministerul Justiției avea posibilitatea, din punct de vedere procedural, să admită contestațiile formulate de reclamanți sau să le respingă, cum, de altfel, a și procedat în prezenta cauză, reținând că solicitarea acestora nu poate fi soluționată favorabil.

De asemenea, nu se poate susține că inexistența din cuprinsul actului a mențiunii privind calea de atac, ar fi produs părților reclamante o vătămare a drepturilor procesuale, câtă vreme acestea au formulat contestații împotriva ordinelor de salarizare, iar în discuție nu este această chestiune sau nerespectarea termenului de exercitare a contestației, ci nerespectarea normelor speciale prevăzute de art. 7 alin. (1) și alin. (2), Cap. VIII din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, în sensul necontestării hotărârilor Ministerului Justiției emise în soluționarea contestațiilor administrative.

Prin urmare, adresele-răspuns emise de Ministerul Justiției în aplicarea procedurii administrative speciale îndeplinesc cerințele legii pentru a fi considerate hotărâri emise în procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale și, pentru respectarea procedurii legale, reclamanții aveau obligația de a formula plângere împotriva acestora, în fața instanței de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel, în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, nu exclusiv împotriva actelor de stabilire a drepturilor salariale.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge și aceste susțineri ale recurenților-reclamanți și va constata că soluția instanței de fond nu este susceptibilă de reformare din perspectiva criticilor ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în cauză, demersul părților recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., care să determine reformarea soluției primei instanțe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți și va menține încheierea și sentința de fond atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E. și F. împotriva încheierii din 10 ianuarie 2023 și a sentinței nr. 110 din 25 ianuarie 2023 ale Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.