ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2938/2024

Ședința publică din data de 29 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 martie 2020, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea rezoluției din data de 25 martie 2020, emisă de pârâtă în dosarul nr. x.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1297 din 9 decembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

1.3. Prin decizia nr. 4838 din 20 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1297 din 9 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, la data de 6 ianuarie 2022, sub dosar nr. x/2020.

1.5. Prin încheierea din 09 martie 2022, instanța de fond a admis cererea reclamantului și a dispus, în baza art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză a procurorilor vizați de plângerea formulată la Inspecția Judiciară, respectiv B., C. și D.. Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de introducere în cauză a procurorului E., șeful secției de Urmărire Penală de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, reținând că rezoluțiile contestate nu îl vizează pe acesta.

Prin sentința civilă nr. 581 din 23 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 581 din 23 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant susține că, prin accesarea dosarului electronic, a observat că lipsesc o serie de acte, printre care sentința pronunțată în primul ciclu procesual, casată în recurs de Înalta Curte și înscrisurile trimise pe e-mail la dosar la data de 08.03.2022, ceea ce înseamnă că sentința atacată prin recursul de față este viciată.

Recurentul-reclamant susține că instanța de fond a fost în eroare prin argumentele expuse, întrucât reclamantul nu a solicitat Curții sau Inspecției Judiciare să cenzureze ori să înlăture motivele unei hotărâri judecătorești, sesizarea adresată Inspecției Judiciare fiind formulată față de procurori. Totodată, reclamantul nu a formulat o cerere de recuzare a procurorului și nu a avut apărător în dosarul nr. x.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, recurentul-reclamant susține că în dosarele penale s-a solicitat în mod repetat soluționarea cu celeritate a plângerilor, inclusiv după sesizarea Inspecției Judiciare, dar cercetările s-au amânat până a decedat făptuitorul F.. Mai arată că în sesizarea adresată Inspecției Judiciare au fost semnalate mai multe aspecte, anume că în dosarul nr. x/2018 s-a solicitat expertiză topografică, care s-a făcut abia în al doilea ciclu, în iulie 2020, după ce în primul ciclu agentul de Poliție i-a cerut să achite expertiza, iar reclamantul a refuzat. De asemenea, a depus mai multe cereri de audiere cu înregistrare pentru a evita intimidarea soției sale în cadrul audierilor din dosarele nr. x/2018, nr. y/2018 și nr. 279/P/2019, dar a fost refuzat, pe motiv că soția nu este parte, deși aceasta era persoana vătămată.

Cât privește cauzele neimputabile, dosarul nr. x/2018 a stat în nelucrare, nefiind făcută audierea părții vătămate, iar ulterior a fost clasat a doua oară, tot fără audierea persoanei vătămate G., deși se solicitase această audiere. Prim-procurorul B. este cel care a instrumentat și dosarul nr. x/2014, în care a ignorat cererea avocatului de extindere a cercetărilor. Totodată, în dosarul nr. x/2018, deși a fost citată, soția reclamantului nu a mai fost audiată, după ce a solicitat audierea cu înregistrare.

Referitor la durata procedurilor, susține recurentul-reclamant că dosarul nr. x/2018 a stat în nelucrare și s-a clasat, dosarul nr. x/2018 a început în septembrie 2018 și s-a terminat în februarie 2021, prin intervenirea decesului făptuitorului și, în loc să fie finalizat, la acest dosar au fost reunite în mod repetat alte dosare, precum și două reclamații contravenționale depuse la Poliție, deși făptuitorul avea deja o condamnare penală pentru atac asupra H..

Recurentul-reclamant contestă cele reținute de instanța de fond cu privire la împrejurarea că acesta ar fi relatat parțial modul de efectuare a urmăririi penale de către procurori, sens în care reiterează și subliniază soluțiile de clasare date în dosarele penale pe motivul prescrierii faptelor și intervenirii decesului făptuitorului, apreciind că aceste soluții s-au datorat procurorilor de caz, care nu și-au îndeplinit corespunzător atribuțiile.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a invocat excepția tardivității și excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepțiile tardivității și nulității recursului, invocate prin întâmpinare de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, au fost respinse ca neîntemeiate la termenul din data de 24 aprilie 2024, pentru motivele cuprinse în încheierea de ședință ce face parte din prezenta decizie.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ale cărui dispoziții se încadrează criticile înfățișate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la pretinsele vicii de nelegalitate ale sentinței recurate, din perspectiva caracterului incomplet al dosarului electronic, Înalta Curte reține că acesta din urmă reprezintă o aplicație informatică prin intermediul căreia persoanele interesate pot vizualiza și descărca documentele încărcate în format electronic în baza de date a instanței.

Or, aplicația informatică amintită nu înlocuiește dosarul în format fizic, prevederile art. 15 alin. (5) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară statuând că dosarele cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești se întocmesc și se arhivează în format hârtie. Așadar, eventualele omisiuni care ar exista în aplicația informatică a dosarului electronic, indiferent de cauza acestora, nu produc efecte juridice asupra legalității actelor de procedură aflate în dosarul în format hârtie, relevante fiind documentele în format letric (suport hârtie) întocmite sau depuse în cadrul dosarelor fizice.

Verificând pretinsele omisiuni sesizate de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că în dosarul în format hârtie se regăsesc atât sentința civilă nr. 1297 din 9 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în primul ciclu procesual, cât și înscrisurile pe care reclamantul le-a depus la dosar, în rejudecare, la data de 8 martie 2022 . Împrejurarea că aceste înscrisuri nu s-ar regăsi în aplicația electronică nu reprezintă un motiv de nelegalitate a sentinței atacate prin recursul de față, în condițiile în care pe de-o parte aceste înscrisuri se regăsesc în dosarul fizic, iar pe de altă parte recurentul-reclamant nu a indicat niciun text de lege care să prevadă sancțiunea nulității sentinței pronunțate în cauză pentru pretinse omisiuni ale unor înregistrări în aplicația dosarului electronic.

În consecință, aceste critici de nelegalitate sunt nefondate.

Referitor la pretinsa eroare a instanței cu privire la obiectul solicitărilor adresate de reclamant atât instanței, cât și Inspecției Judiciare, Înalta Curte reține că paragraful din considerente citat în memoriul de recurs cuprinde un argument de ordin teoretic, referitor la limitele în care poate acționa Inspecția Judiciară în activitatea pe care o desfășoară conform legii, nefiind, prin urmare, strict aplicabil situației reclamantului. Pe de altă parte, referitor la trimiterile instanței de fond la existența unei cereri de recuzare formulate de apărătorul reclamantului, prin conținutul său și privit în ansamblul celorlalte considerente, considerentele în discuție au un caracter subsidiar, neconstituindu-se într-un considerent decizoriu sau decisiv.

A mai contestat recurentul-reclamant prin memoriul de recurs și reținerea instanței de fond în sensul că acesta ar fi relatat parțial, în sesizarea adresată Inspecției Judiciare, modul de efectuare a urmăririi penale de către procurori, susținând că, dimpotrivă, a expus toate elementele din care rezultă neîndeplinirea atribuțiilor de către procurori în instrumentarea plângerilor penale pe care le-a formulat. Instanța de recurs constată că acest aspect nu a reprezentat un argument al primei instanțe în sprijinul soluției de respingere a acțiunii, fiind expus doar în prezentarea situației de fapt analizată în cauză, iar caracterul parțial al aspectelor relatate de recurentul-reclamant nu a fost reținut nici ca motiv de respingere a sesizării și a plângerii adresate inspectorului șef. Verificările realizate de Inspecția judiciară s-au raportat la toate criticile petentului, fiind solicitate și verificate informații cu privire la modul de soluționare a plângerilor penale la care petentul a făcut referire în sesizare, iar nu doar prin raportare la informațiile furnizate de recurentul-reclamant în sesizare.

În continuare, Înalta Curte observă că, în esență, recurentul-reclamant a criticat sentința instanței de fond sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 99 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora constituie abatere disciplinară nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor. În acest sens, prin recurs s-au expus argumente referitoare la încălcarea de către procurorii vizați de sesizare a dispozițiilor legale referitoare la soluționarea cu celeritate a plângerilor penale înregistrate sub nr. x/2018 și y/2018 și la caracterul imputabil al acestor fapte.

Se mai observă că recurentul-reclamant nu a formulat critici referitoare la modalitatea de interpretare și aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, nici prin indicarea expresă a acestor texte de lege, nici prin raportare la conținutul lor, la situația dedusă judecății și la considerentele primei instanțe.

Așadar, Înalta Curte este învestită doar cu analiza de legalitate a soluției instanței de fond prin prisma art. 99 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 304/2004.

Astfel, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare, trebuie identificate acele acțiuni sau inacțiuni ale procurorului, neconforme cu îndatoririle profesionale, din care să rezulte dezinteresul repetat și culpabil al acestuia în soluționarea cu celeritate a cauzelor repartizate. Nu este suficientă doar relevarea nerespectării dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor, ci aceasta trebuie să se producă în mod repetat.

Raportat la aceste rețineri, Înalta Curte observă că, în recurs, reclamantul-recurent a reiterat parte din susținerile din cererea de chemare în judecată și celelalte acte procesuale depuse în cauză, deși acestea au fost înlăturate în mod argumentat de instanța de fond, iar recurentul-reclamant nu a dezvoltat argumente punctuale în combaterea considerentelor primei instanțe.

Cât privește durata procedurilor, din perspectiva pretinsei încălcări a obligației de soluționare cu celeritate, Înalta Curte constată că prima instanță a avut în vedere parcursul cercetărilor din dosarele penale nr. x/2018 și nr. y/2018 (la acest din urmă dosar fiind reunite și dosarele penale nr. x/2019, nr. y/2018, nr. z/2019, nr. w/2019), durata de soluționare a acestora, dar și volumul de activitate al procurorilor de caz, constatând că durata soluționării plângerilor se încadrează într-un termen rezonabil și că nu se poate reține, în aceste condiții, abaterea reglementată de art. 99 lit. h) din Legea nr. 304/2004.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește dosarul nr. x/2018, acesta a fost înregistrat la data de 14.06.2018 prin depunerea plângerii de către părțile vătămate și s-a finalizat prin rămânerea definitivă a ordonanței de clasare din 06.09.2019, care nu a fost atacată de nicio parte interesată. Așadar, cauza a fost soluționată într-un termen de aproximativ un an și 3 luni, perioadă apreciată a avea un caracter rezonabil în raport și de volumul de activitate al procurorului de caz, astfel cum este relevat de datele statistice din cuprinsul rezoluției de clasare a Inspecției Judiciare.

Deși recurentul-reclamant afirmă că a insistat asupra soluționării cu celeritate a dosarului nr. x/2018, depunând cereri în acest sens, Înalta Curte nu identifică perioade de timp nerezonabile în care cauza să fi rămas în nelucrare din motive nejustificate.

Nici împrejurarea că soluția de clasare a cauzei s-a datorat intervenirii prescripției nu poate fi considerată în principiu ca fiind relevantă sub aspectul încălcării obligației de soluționare cu celeritate a cauzei, atâta vreme cât ritmicitatea întocmirii actelor de cercetare penală este una adecvată, astfel că nu se poate conchide că intervenirea prescripției s-ar fi datorat rămânerii cauzei în nelucrare, aceasta și în raport de împrejurarea că părțile vătămate au sesizat pretinsa faptă infracțională la 4 ani de la data săvârșirii ei.

În ceea ce privește termenul de soluționare a dosarului penal nr. x/2018, Înalta Curte reține că acesta a fost înregistrat la data de 03.10.2018, prin depunerea plângerii de către partea vătămată, și s-a finalizat prin rămânerea definitivă a ordonanței de clasare din 02.02.2021 (nefiind depuse dovezi privind contestarea acestei ordonanțe de vreo parte interesată), primul act de cercetare penală fiind emis în 11.10.2018 (ordonanța de începere a urmăririi penale).

Așadar, soluționarea dosarului s-a făcut într-un termen de aproximativ doi ani și jumătate, timp în care la acest dosar s-au reunit încă patru plângeri penale formulate de soții Aruștei, prin care sesizau săvârșirea aceleiași fapte de către F. și, totodată, s-au efectuat acte de cercetare, precum audieri, cercetare la fața locului, întocmirea unui raport de expertiză tehnică.

Astfel fiind, nu se poate conchide că durata soluționării plângerilor penale reunite în dosarul nr. x/2018 ar avea un caracter excesiv, în raport de situația de fapt relevată, probatoriul ce trebuia administrat, respectiv volumul de activitate al procurorului de caz, astfel cum a fost comunicat prin referatul nr. x/2019 din 16.01.2020 al procurorului șef secție Urmărire Penală din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, adresat Inspecției Judiciare.

Nici afirmația părții recurente în sensul că cercetările s-ar fi temporizat până la decesul făptuitorului nu poate fi primită, neexistând minime indicii în acest sens.

În ceea ce privește dosarul nr. x/2019, Înalta Curte reține că acesta s-a aflat în instrumentarea intimatului-pârât C., care a dispus, la o lună de la înregistrare, reunirea lui la dosarul nr. x/2018, astfel că toate actele de cercetare penală vizând plângerea ce făcea obiectul dosarului nr. x/2019 au fost efectuate sub supravegherea procurorului de caz din dosarul nr. x/2018. De altfel, modul de instrumentare al acestui dosar nu a fost criticată de recurentul-reclamant distinct de dosarul nr. x/2019 nici în sesizarea și plângerea adresate Inspecției Judiciare, nici prin acțiunea judiciară și nici în recurs; dimpotrivă, recurentul-reclamant a susținut prin numeroase acte procesuale, inclusiv în finalul recursului, că nu a înțeles să formuleze sesizarea împotriva intimatului-pârât C..

Înalta Curte mai reține că, deși dosarul nr. x/2018 și dosarul nr. x/2018 s-au finalizat inițial prin soluții de clasare, ulterior definitiv desființate, cu consecința reluării cercetărilor, această împrejurare invocată de recurentul-reclamant nu sprijină în mod absolut ideea unei abateri disciplinare ce ar putea fi reținută în sarcina procurorilor de caz. Fără a exclude faptul că pronunțarea unor prime soluții de clasare a cauzelor a condus la prelungirea duratei de soluționare a plângerilor penale, această împrejurare nu conduce automat la concluzia încălcării obligației de soluționare a cauzei cu celeritate, în sensul indicat de art. 99 lit. h) din Legea nr. 304/2004, ceea ce interesează fiind termenul de efectuare a lucrărilor, iar nu soluțiile dispuse, care nu pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ în această procedură judiciară.

Câtă vreme cercetările au fost efectuate cu o ritmicitate rezonabilă și adecvată complexității cauzei, iar durata totală a soluționării plângerii nu a suportat temporizări nejustificate, imputabile procurorilor de caz, dispunerea unor soluții care au fost ulterior desființate nu prezintă relevanță asupra abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 304/2004.

Înalta Curte are în vedere și că verificările administrative ale Inspecției Judiciare nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural, instanța de contencios administrativ fiind învestită cu analiza de legalitate a rezoluțiilor Inspecției Judiciare, iar nu cu controlul judiciar al modului de instrumentare a dosarelor penale formate ca urmare a plângerilor depuse de recurentul-reclamant. După cum în mod corect a reținut și instanța de fond, administrarea si aprecierea probelor este atributul exclusiv al procurorului de caz, conform art. 100 si art. 103 din C. proc. pen., soluțiile adoptate putând fi cenzurate doar de instanța judecătorească învestită în condițiile C. proc. pen., iar nu de instanța de contencios administrativ care verifică legalitatea unei rezoluții de clasare emise de Inspecția Judiciară potrivit Legii nr. 317/2004.

De altfel, la aprecierea duratei de soluționare trebuie avute în vedere aspecte precum complexitatea cauzei, necesitatea respectării drepturilor părților, dar și volumul de activitate al procurorului desemnat cu soluționarea cauzei respective.

Or, din referatul nr. x/2019 din 16.01.2020 al procurorului șef secție Urmărire Penală din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, adresat Inspecției Judiciare, a rezultat un volum de activitate ridicat al celor trei procurori împotriva cărora s-a formulat inițial sesizarea. Cu titlu exemplificativ, intimata-pârâtă D. a avut de soluționat în anul 2019 un număr de 528 dosare, a supravegheat cercetarea penală în 521 și a soluționat un număr total de 406 dosare, iar intimatul-pârât B. a avut de soluționat un număr de 389 dosare, a supravegheat cercetarea penală în 385 și a soluționat un număr total de 351 dosare, îndeplinind și atribuțiile funcției de prim-procuror. De asemenea, procurorii amintiți au participat și la ședințe de judecată vizând cauze penale și civile, rulând un număr aproximativ între 200 și 500 de astfel de cauze.

În consecință, Înalta Curte constată că nu reiese în sarcina procurorilor amintiți vreo nerespectare repetată și imputabilă a dispozițiilor legale cu privire la soluționarea cu celeritate a cauzelor, în perioada analizată, astfel că în mod corect Inspecția Judiciară a reținut că nu există indicii ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004. Prin urmare, sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Față de cele arătate în precedent, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din Codul ded procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 581 din 23 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.