Decizia nr. 1143/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1612/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au solicitat anularea art. 2 și 4 din Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021, respectiv din Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul acordării drepturilor cuvenite prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără a fi plafonate conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1612 din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției pentru pretențiile anterioare datei de 18.02.2019 și a respins acțiunea, ca prescrisă; A respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1612 din 5 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, respectiv anularea dispozițiilor art. 2 și 4 din Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021, respectiv din Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, ambele ale Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând ca plata efectivă a diferențelor salariale să se efectueze prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, fără a fi plafonate conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului arată că în ceea ce privește soluția de admitere a excepției prescripției acțiunii cu privire la capătul doi din acțiune, respectiv obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale începând cu data de 01.08.2016, sunt incidente toate cele 3 motive de casare invocate. Sub acest aspect, invocă motivarea lapidară a instanței de fond, care echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătorești, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arată că sentința recurată încalcă autoritatea judecătorească stabilită prin decizia civilă nr. 5226/26.10.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, prin care a fost obligată pârâta secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ să reîncadreze și să recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară și a celorlalte drepturi salariale ale reclamanțiilor pe baza unei VRS de 605,225 RON pentru perioada 01.01.2017-31.12.2017 și să plătească reclamanților diferențele bănești rezultate actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. Arată că această deciziei se afla la dosarul de fond și au făcut referire la ea atât în acțiunea noastră introductivă, cât și în concluziile scrise, însă instanța a ignorat-o. În acest sens, invocă dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 5226/2021 a Curții de Apel București, cu privire la admiterea excepției prescriției, pentru pretențiile reclamanților anterioare datei de 18.02.2019. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanța de fond a pronunțat sentința recurată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția dreptului la acțiune, reținând că pârâtul nu a urmărit o recunoaștere a unor drepturi salariale ce li se cuveneau și că au forțat instituțiile reglementate prin art. 2506 și art. 2508 din C. civ. să recunoască, printr-un act scris, drepturi salariale ce li se cuveneau, pentru a asigura întregului personal un cuantum al VRS de 605,225 RON. Precizează că prin art. 1 din Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021 și Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca, începând cu data de 1 august 2016, procurorii militari din cadrul secției Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele militare se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON. Prin adresa nr. x din data de 20.01.2022, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a răspuns contestației formulate de recurenți împotriva Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021, respectiv a Deciziei nr. 2311 din 09.12.2021, comunicându-le faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus salarizarea anumitor categorii de personal din cadrul Ministerului Public prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și, având în vedere jurisprudența unitară în materie a instanțelor judecătorești, precum și dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 care statuează că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru țot personalul salarizat. Din analiza celor 2 înscrisuri rezultă că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut administrativ că începând cu data de 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenților au fost calculate greșit, prin raportare la o valoare sectorială mai mică decât cea corectă, de 605,225 RON, iar această recunoaștere administrativă se întemeiază pe obligația legală de egalizare la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare, conform hotărârilor judecătorești definitive și actelor administrative de salarizare prin care a fost acordată o salarizare prin raportare la o VRS de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016. Precizează că toate temeiurile de drept invocate în Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021 și Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, precum și Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, obligă la egalizarea la nivel maxim a salariilor magistraților și personalului auxiliar de specialitate, conform hotărârilor judecătorești. Obligația legală de a realiza, cu caracter retroactiv, egalizarea la nivel maxim a salariilor personalului din Ministerul Public a devenit efectivă la data de 26.10.2020, când președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus salarizarea personalului ÎCCJ, începând cu data de 01.08.2016, prin acordarea unei VRS de 605.225 RON. Chiar dacă a fost făcută cu întârziere, prin Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021 și Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut administrativ egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale începând cu 01.08.2016, și nu cu o dată ulterioară, în limita termenului de prescripție general, așa cum a reținut instanța de fond. Menționează că a invocat incidența dispozițiilor art. 2523 C. civ., potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui. Astfel, în raport de momentul recunoașterii administrative a faptului că începând cu data de 01.08.2016, drepturile salariale au fost calculate greșit, prin raportare la o valoare sectorială mai mică decât cea la care trebuia să se ajungă prin aplicarea legilor de salarizare succesive, valoarea de referință sectorială corectă fiind de 605,225 RON, prescripția a început să curgă, cel mai devreme, de la data de 09.12.2021, astfel încât la data depunerii acțiunii, în anul 2022, erau în drept a solicita plata diferențelor salariale. Arată că nerespectarea prevederilor constituționale, a legislației și jurisprudenței obligatorii, a condus la existența mai multor categorii de magistrați și personal auxiliar, cărora li s-au stabilit, în mod arbitrar, date diferite începând cu care au fost salarizați cu VRS de 605,225 RON, astfel că referitor la acest capăt de cerere sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Or, faptul că sunt discriminați a fost cunoscut, în concret, de la data comunicării Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021 și a Deciziei nr. 2311 din 09.12.2021, astfel încât la data depunerii acțiunii în anul 2022, erau în drept a solicita repararea prejudiciului creat începând cu 01.08.2016. Mai mult, apreciază că termenul de prescripție a fost întrerupt prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului x/2019, în care s-a emis decizia 5226/26.10.2021 a Curții de Apel București. În plus, față de cele susținute, potrivit dispozițiilor art. 2512 alin. (2) C. civ., organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu, motiv pentru care emitentul ordinului și a deciziei contestate nu puteau să invoce din oficiu prescripția cu privire la drepturile lor salariale. Susține că instanța de fond nu a analizat această susținere făcută prin acțiunea introductivă. În ceea ce privește respingerea pe fond a acțiunii, apreciază că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, arată că nu au fost analizate argumentele privind înlăturarea plafonării, instituite prin art. 2 din Ordinul nr. 2310/09.12.2021 și Decizia nr. 2311/09.12.2021, ceea ce echivalează cu lipsa motivării. În acest sens, prin actele anterior arătate, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut administrativ că începând cu data de 01.08.2016, drepturile salariale le-au fost calculate greșit, prin raportare la o valoare sectorială mai mică decât cea la care trebuia să se ajungă prin aplicarea legilor de salarizare succesive, valoarea de referință sectorială corectă fiind de 605,225 RON. Consideră că instanța de fond a procedat la soluționarea cauzei fără a analiza, în fapt, argumentele de nelegalitate referitoare la art. 2, care reglementează modul de punere în aplicare a Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021 și Deciziei nr. 2311 din 09.12.2021, reținând în mod greșit că: plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu ar putea fi depășit nici prin hotărâri judecătorești și nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi, astfel că dacă, începând cu 1 ianuarie 2018, drepturile salariale sunt mai mari decât cele stabilite pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, întrucât textul nu distinge cu privire la motivul pentru care indemnizațiile de încadrare pot ajunge mai mari. Precizează că recunoașterea administrativă a dreptului la o salarizare prin raportare la o VRS de 605,225 RON, făcută prin art. 1 din actele administrative menționate anterior, s-a dispus cu efect retroactiv, începând cu data de 01.08.2016, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, și a avut la bază obligația legală a procurorului general al PICCJ de a realiza egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare, conform hotărârilor judecătorești definitive și actelor administrative de salarizare, prin care s-a acordat o salarizare prin raportare la o VRS de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016. Mai arată că plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii și/sau prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite, începând cu 01.01.2018, nu și drepturile salariale recunoscute sau stabilite anterior intrării ei în vigoare. Susțin că potrivit jurisprudenței CEDO și a Curții Constituționale, drepturile salariale sunt drepturi patrimoniale câștigate, ce nu pot fi diminuate. În același context, invocă Decizia nr. 7/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că instanța de contencios constituțional a constatat că excluderea majorărilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice afectează art. 124 și art. 126 din Constituție, precum și principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un oct normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituție, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile emise de puterea judecătorească. De asemenea, invocă cu titlu de jurisprudență, sentința civilă nr. 2434 din 27.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Totodată, mai susțin că plafonarea drepturilor lot salariale prin aplicarea art. 2 din Ordinul nr. 2310/09.12.2021 și Decizia nr. 2311/09.12.2021 este nelegală și de natură să le diminueze, în mod neconstituțional, drepturile salariale cuvenite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fiind dispusă cu nerespectarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, precum și a Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016, 36/2018 și 7/2019. Recurenții-reclamanți precizează că nu au fost analizate argumentele lor privind existența stării de discriminare și au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale în materia discriminării, iar nerespectarea prevederilor constituționale, a legislației și jurisprudenței obligatorii privind egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare, a condus la stabilirea, în mod arbitrar, a unor date diferite începând cu care au fost salarizați cu VRS de 605,225. În ceea ce îi privește, arată că discriminarea a rezultat din faptul că emiterea actelor administrative privind egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare s-a făcut cu întârziere, chiar dacă s-ar raporta doar la adresa nr. x/09.04.2021 a președintelui CSM menționată în preambulul ordinului și deciziei, iar efectele acestora au fost lipsite de substanță, atât prin aplicarea nelegală a plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cât și prin prevederea referitoare la faptul că recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestor două acte administrative se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, "calculat în raport de data emiterii", ceea ce încalcă Decizia nr. 794/2016 și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, invocă cu titlu de jurisprudență, sentința civilă nr. 1621 din 10.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, prin care s-au anulat în parte actele administrative atacate cu privire la mențiunile referitoare la calculul termenului de prescripție, constatând că reclamantul are un drept de creanță salarială născut la data de 01.08.2016. prin raportare la o valoare de referință sectorială în sumă de 605,225 RON, sens în care a obligat pârâtul să efectueze plata în aceleași condiții cu cele ale deținătorilor de hotărâri judecătorești definitive care se află în aceeași categorie salarială cu reclamantul. Susțin că în considerentele Deciziei nr. 794/2016, Curtea Constituțională a făcut distincție între hotărârile judecătorești care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, chiar dacă au efecte inter partes, și cele prin care se recunosc anumite drepturi în baza unor situații particulare (par. 26, 27 din decizie). De asemenea, Curtea Constituțională a reținut în mod constant în jurisprudența sa că principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (par. 29), iar în par. 30 a stabilit că diferențele în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare (indiferent dacă acestea se referă la drepturi viitoare sau din trecut) constituie tratament juridic diferit, care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă și contravin art. 16 din Constituție. Consideră că în speță sunt incidente și dispozițiile art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, în afara cazului în care acestea sunt justificate obiectiv de un scop legitim, precum și dispozițiile art. 5 alin. (4) din Codul muncii, conform cărora constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe. În același sens, invocă art. 26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la interzicerea discriminării, jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene (Cauza 14/1983 Van Caison and Kamonin/Land Nordrehein - Westfolen), hotărârea pronunțată în cauza Driha contra României din 21.02.2008 (încălcarea articolului 14 din Convenție, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție), Decizia CCR nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia CCR nr. 794/2016. Arată că instanța a interpretat în mod greșit Decizia CCR nr. 794 din 2016 și Decizia ÎCCJ nr. 36 din 2018, precum și legislația în materia salarizării magistraților, menționate în cererea de chemare în judecată. Consideră că este relevant faptul că, potrivit considerentelor din par. 21 al deciziei, atât O.U.G. nr. 20/2016, cât și art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, au urmărit egalizarea salariilor la nivelul maxim, astfel încât să se elimine diferențele existente, iar potrivit par. 37, Curtea a constatat faptul că instituțiile și autoritățile publice (inclusiv instanțele de judecată și parchetele) urmează să aplice în mod direct prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 și art. 126, în privința stabilirii "nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz al salariului de bază/indemnizației de încadrare". Astfel, cum s-a stabilit prin Decizia nr. 36 din 04.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar de specialitate, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Înalta Curte a constatat că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor începând cu data de 9 aprilie 2015. prin introducerea art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 56 din 17.09.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța supremă a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în ceea ce privește acordarea aceleiași VRS pentru toți angajații din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" de la data punerii acesteia în plată pentru salariați făcând parte din aceeași familie ocupațională, reținând că practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție. În acest sens, arată că potrivit Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Prin urmare, susțin că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție avea obligația de a respecta cele stabilite de Curte în considerentele Deciziei nr. 794/2016 și de a aplica în mod direct dispozițiile constituționale, astfel încât plata drepturilor salariale restante calculate prin raportare la VRS de 605,225 RON să se facă începând cu data de 01.08.2016.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, respectiv admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 18.02.2019 și în rest respingerea acțiunii ca neîntemeiate. Arată că recurenții-reclamanți au solicitat înlăturarea de la aplicare a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însă în lipsa unei modificări legislative sau a unei invalidări a legii de către Curtea Constituțională, dispoziția legală citată este pe deplin aplicabilă.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care s-a dispus suspendarea judecării cauzei pentru lipsa părților, judecata fiind reluată la termenul din data de 28 februarie 2024, ca urmare a cererii de repunere pe rol formulate de către recurenții-reclamanți.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care au solicitat anularea art. 2 și 4 din Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021, respectiv din Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul acordării drepturilor cuvenite prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără a fi plafonate conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Prima instanță a admis excepția prescripției pentru pretențiile anterioare datei de 18.02.2019 și a respins acțiunea, ca prescrisă pentru acea perioadă, iar pe fond, a respins cererea formulată de reclamanți, ca nefondată. Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, având în vedere că instanța de fond nu a expus argumentele logico-juridice ce au fundamentat soluția pronunțată, respectiv nu a arătat argumentele pentru care a apreciat că se impune admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 18.02.2019 și respingerea în rest a acțiunii, ca nefondate. Astfel, sub un prim aspect, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată nu a fost motivată în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 18.02.2019, respectiv nu au fost arătate argumentele pentru care instanța de fond a apreciat că se impunea respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrise pentru un anumit interval de timp. Totodată, instanța de fond nu a analizat susținerile reclamanților referitoare la decizia nr. 5226/2021 a Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțate în dosarul nr. x/2019, hotărâre definitivă, care îi vizează pe reclamanții din prezentul dosar și prin care s-a admis apelul reclamanților; s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să reîncadreze și să recalculeze indemnizația de încadrare brută lunară și a celorlaltor drepturi salariale ale reclamanților pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON pentru perioada 01.01.2017-31.12.2017 și să plătească reclamanților diferențele bănești astfel rezultate, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, păstrând în rest celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. Hotărârea arătată mai sus a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, la care fost atașată soluția pronunțată, reclamanții invocând autoritatea de lucru judecat sub acest aspect. De asemenea, instanța de fond nu a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale recurenților-reclamanți prin aplicarea unei valori de referință sectoriale de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. În ceea ce privește plafonul instituit prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte constată că nici această pretenție dedusă judecății nu a fost motivată corespunzător. Deși în primul paragraf al pag. 4 din hotărârea recurată se face referire la acest plafon, instanța de fond a reținut că plafonul nu ar putea fi depășit nici prin hotărâri judecătorești și nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi, argument care nu este de natură să răspunsă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu prezintă raționamentul logico-juridic care stă la baza acestei concluzii și, prin urmare, nu se poate considera că hotărârea este motivată sub acest aspect. Pe de altă parte, instanța de fond nu a motivat nici aspectele privind discriminarea în raport cu persoanele din cadrul aceluiași minister, ce dețin funcții similare și care îndeplinesc condiții similare de vechime, grad și funcție. Astfel fiind, Înalta Curte constată că sentința atacată nu răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, respectiv a exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". În consecință, Înalta Curte constată că prin sentința atacată nu s-a arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, respectiv argumentele pentru care instanța de fond a reținut că pretențiile reclamanților sunt prescrise pentru perioada anterioară datei de 18.02.2019, argumentele pentru care a reținut că plafonul nu poate fi depășit, iar alte aspecte cum ar fi incidența sau nu în speță a deciziei nr. 5226/2021 a Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, discriminarea invocată de reclamanți și fondul pretențiilor deduse judecății, în ceea ce privește stabilirea drepturilor lor salariale prin aplicarea unei valori de referință sectoriale de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, nu au fost deloc analizate. Instanța de recurs consideră că în acest mod a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judecătoresc de către instanța ierarhic superioară, constituind o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul. Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamanți, urmând să analizeze în concret toate aspectele deduse judecății în prezenta cauză, astfel cum reies din prezenta decizie. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi analizat la acest moment de către instanța de recurs, având în vedere că ipoteza reglementată vizează încălcarea efectivă de către instanța de fond a autorității de lucru judecat a unei alte hotărâri, or, în speță, deși reclamanții au invocat hotărârea în raport de care apreciază că se poate reține autoritatea de lucru judecat, acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanței de fond, astfel că argumentul de față se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii judecătorești, pe care Înalta Curte l-a reținut a fi fondat. În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurent, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei. De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. împotriva sentinței nr. 1612 din 5 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.