ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4807/2024

Ședința publică din data de 25 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. N., O. P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA. BB. CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP. și QQQ., în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Curții De Apel Timișoara și Curtea de Apel Timișoara au solicitat anularea Hotărârii nr. 3/04.02. 2022 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Timișoara, recalcularea și acordarea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 770 din 5 mai 2023, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanții arată că au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Curții De Apel Timișoara.

Prin Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialitate al Înaltei Curți de Casație și Justiție, să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

La nivelul familiei ocupațională "Justiție" există la acest moment personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016. Prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de cele menționate mai sus, precum și de situația personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (căreia i se aplică Ordinul nr. 224/29.10.2020), a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor aflate în raza teritorială a Curții de Apel Constanța și a Curții de Apel Tg. Mureș precum și de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul acestor instanțe judecătorești, rezultă că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională Justiția - 605,225 RON, de la aceeași dată - 01.08.2016 și pentru aceeași perioadă.

Potrivit Deciziei nr. 8/08 februarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2020, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 337 din 02 aprilie 2021 s-a reținut faptul că:

"705. Dispozițiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017sunt aplicabile în situația în care există salariați în cadrul autorităților/instituțiilor publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situații nivelul salariului de bază/indemnizației de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituții sau autorități publice subordonate. Noțiunea de funcție similară, prevăzută de alin. (1) al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeași lege, după cum urmează: "funcția similară reprezintă o funcție de același fel din cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, care Implică aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă".

Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat că toate considerentele expuse de Curtea Constituțională nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 se verifică și în privința textelor de lege menționate anterior. S-a arătat, de asemenea, că a accepta o interpretare contrară ar însemna să fie golit de conținut raționamentul avut în vedere în decizia mai sus citată și să fie negat rolul Curții Constituționale de așezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală.

Astfel, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

Trebuie menționat că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială - care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reținut ÎCCJ în decizia mai sus menționată. în aceste condiții devin pe deplin valabile concluziile ÎCCJ, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariate în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.

S-a reținut de către Curtea de Apel Timișoara, în motivarea Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel Timișoara nr. 3/04.02.20022 prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 219/RU din 22.12.2021 emisă de către Președintele Curții de Apel Timișoara faptul că "în justificarea recunoașterii drepturilor salariale pentru perioada celor trei ani anteriori emiterii deciziei, apreciem ca fiind relevante o serie de prevederi legale cuprinse în Codul Muncii. Așadar, potrivit art. 171 alin. (1) din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate", iar potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din același act normativ "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: (...) "c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator".

Cu privire la reținerea incidenței termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul muncii, recurenții consideră că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripția dreptului la acțiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situația în care se aflăm aceștia de a se adresa ordonatorului de credite care stabilește și plătește salariile.

Chiar dacă ar exista posibilitatea invocării termenului general de prescripție, instituția prescripției sancționează pasivitatea debitorului, însă reclamanții arată că nu au stat în pasivitate, neavând practic posibilitatea de a li se admite o astfel de cerere având în vedere că nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. 111 din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probațiune, nu au beneficiat de recalcularea și plata indemnizației de încadrare cu luarea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, stabilindu-se dreptul reclamanților de a beneficia de VRS 605 începând cu data de 08.08.2016.

În cazul consilierilor de probațiune, nu a fost recunoscut acest drept de către angajator, deci acest drept nu a fost recunoscut și stabilit prin acte administrative ale ordonatorilor de credite anterior pronunțării primei hotărâri, situație în care Curtea de Apel Timișoara avea obligația de a cerceta dacă reclamanții au respectat termenul de prescripție (prin ipoteză acesta începând să curgă de la data de 01.08.2016), ci acest drept a fost recunoscut doar prin intermediul cererilor de chemare în judecată formulată de reclamanții consilieri de probațiune, motiv pentru care nu se poate reține incidența termenului general de prescripție si aplicarea VRS 605,225 RON cu respectarea acestui termen.

Reclamanții consideră că, anterior pronunțării primei hotărâri prin care este recunoscut altor salariații din cadrul familiei ocupaționale Justiție dreptul de a beneficia de plata indemnizației cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, nu au avut absolut nicio posibilitate reală și efectivă de a li se admite o astfel de cerere. Or, accesul la justiție doar pentru a le fi respinsă o astfel de cerere, încalcă dispozițiile art. 6 CEDO.

În opinia reclamanților, nu se poate reține motivarea primei instanțe atunci când reține faptul că "în conformitate cu prevederile art. 171 Codul muncii, aplicabil în materia drepturilor salariale, termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 22.12.2021, prin urmare, în aplicarea acestor prevederi legale s-a acordat reclamanților un salariu de bază brut lunar calculat prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 22.12.2018,", aceasta deoarece aceste prevederi reglementează prescripția dreptului material la acțiune, adică a dreptului de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată instanței de judecată, nicidecum situația emiterii unei decizii administrative.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimata Curtea de Apel Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte reține că principala critică formulată prin cererea de recurs privește data de la care au fost acordate respectivele drepturi, recurenții cerând ca această dată să fie cea de 01.08.2016 și nu 22.12.2018, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 219/22.12.2021.

În susținerea poziției lor procesuale, recurenții enumera o serie de acte administrative prin care a fost acordată diferitelor categorii de personal din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" o salarizare calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, solicitând să le fie aplicat același tratament juridic cu privire la data de la care sunt acordate drepturile salariale prevăzute prin Decizia nr. 219/28.12.2021.

Cu privire la aceste acte invocate de către recurenții-reclamanți, prima instanță, în mod temeinic a reținut că acestea nu sunt relevante, întrucât nu vizează raporturile cu reclamanții.

Mai susțin recurenții reclamanți că prevederile legale care reglementează instituția prescripției extinctive, sting prin intervenția acesteia doar dreptul material la acțiune, nu și dreptul subiectiv, care continuă să existe astfel încât acordarea să poate fi aplicată începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la această susținere a reclamanților prima instanță a reținut, în mod temeinic că "decizia de salarizare a avut în vedere, în mod corect, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale, conform art. 171 din Codul muncii.

Recurenții susțin că instituția prescripției sancționează pasivitatea debitorului, iar întrucât nu se poate considera că ei au stat în pasivitate, această instituție nu le este aplicabilă.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o prezentare temeinică și în conformitate cu prevederile legale a instituției prescripției, arătând care sunt temeiurile pentru care nu se poate susține că prin actul administrativ emis s-au recunoscut aceleași drepturi salariale recurenților și pentru perioada anterioară celei pentru care a fost emisă Decizia nr. 219/22.12.2021.

Prin urmare, în mod corect, s-au stabilit drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare, cu respectarea atât a titlurilor executorii, cât și a termenului de prescripție extinctivă.

Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a constatat că recurenții reclamanți nu au făcut dovada că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.216.

Recurenților- reclamanți li s-a acordat un salariu de bază brut lunar calculat prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 22.12.2018, respectiv în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești, în cazul personalului care are hotărâri judecătorești executorii, precum reclamanții.

Prin urmare, pentru situația în care pârâta a fost obligată, prin hotărâri judecătorești, la plata unei diferențe de drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, este incident art. 3 din decizie, recalcularea și plata drepturilor urmând a se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești, care au autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește alte acte administrative, emise de alte autorități, cum ar fi decizia președintelui Curții de Apel Constanța și Târgu Mureș, Înalta Curte reține că acestea nu sunt relevante în cauză, întrucât nu vizează raporturile cu reclamanții.

Prin urmare, în mod corect, s-au stabilit drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare, cu respectarea atât a titlurilor executorii, cât și a termenului de prescripție extinctivă.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre . legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții – reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM. și NNN. împotriva sentinței nr. 770 din 5 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.