ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3033/2024

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2021 la data de 13.12.2021 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au chemat în judecată Ministerul Justiției pentru ca în contradictoriu cu acesta, să se dispună: I. emiterea ordinelor de încadrare prin raportare la coeficienți de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, corespunzător funcției exercitate de fiecare reclamant, pentru perioada 12.11.2009 - 01.01.2022. II.emiterea ordinelor de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu 28.02.2017.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1005/19.05.2022, Curtea de Apel București, secția IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârât, ca neîntemeiate. Pe fond, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1005 din data de 19 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX- a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele D., H., A., E., I., B., F., J., C. și G., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prima critică vizează interpretarea eronată a instanței de fond cu privire la natura drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate anterior datei de 31.12.2009. Reclamantele susțin că aceste hotărâri, între care se numără sentința civilă nr. 786/30.05.2008 a Tribunalului Iași, decizia civilă nr. 705/12.06.2009 a Curții de Apel Iași și încheierea de lămurire din 28.05.2020, au consacrat dreptul la plata unei despăgubiri reprezentând diferența dintre salariile calculate prin aplicarea coeficienților de multiplicare aferenți funcțiilor din cadrul DNA și DIICOT și cele efectiv încasate. Aceste hotărâri, întemeiate pe principiul nediscriminării, au valoare de titlu executoriu și trebuie reflectate în acte administrative de încadrare, întrucât dreptul recunoscut este unul permanent, lunar, și nu o simplă despăgubire ocazională. A doua critică se referă la aplicabilitatea Deciziei nr. 23/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, care statuează că drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești nu pot fi înlăturate decât printr-o intervenție legislativă expresă, iar nu prin interpretări restrictive. Reclamantele susțin că, în lipsa unei astfel de intervenții, drepturile recunoscute anterior rămân în vigoare și trebuie incluse în indemnizația brută de încadrare, conform principiului ubi eadem ratio, ibi idem jus. În continuare, se invocă Legea nr. 71/2015 de aprobare a O.U.G. nr. 83/2014, care prevede alinierea indemnizațiilor lunare ale magistraților la nivelul maxim prevăzut pentru aceeași funcție exercitată în aceleași condiții. Reclamantele arată că Ministerul Justiției, în calitate de autoritate competentă, are obligația legală de a analiza nivelul maxim de salarizare și de a emite ordine de încadrare care să reflecte acest nivel, începând cu data de 09.04.2015. În susținerea acestei obligații, sunt invocate hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare (de exemplu, sentința civilă nr. 24/18.01.2021 a Tribunalului Mureș și sentința civilă nr. 147/20.07.2020 a Curții de Apel Craiova), care au recunoscut dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare prin aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la lit. A) pct. 6-13 din anexa la O.U.G. nr. 27/2006. O altă critică vizează interpretarea greșită a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, în sensul că aceasta nu exclude aplicabilitatea drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești irevocabile, ci dimpotrivă, recunoaște caracterul executoriu al acestora și necesitatea eliminării discriminărilor salariale între magistrați aflați în situații identice. Reclamantele mai susțin că instanța de fond a omis să analizeze caracterul efectiv, proporțional și disuasiv al măsurilor dispuse în vederea înlăturării discriminării, astfel cum este consacrat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. În acest sens, se arată că simpla plată a unor despăgubiri bănești nu este suficientă, fiind necesară și emiterea unor ordine administrative de încadrare care să reflecte drepturile recunoscute, pentru a asigura eficiența titlurilor executorii. În fine, se invocă succesiunea actelor normative în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, începând cu Legea nr. 330/2009, continuând cu Legea-cadru nr. 284/2010, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și culminând cu Legea-cadru nr. 153/2017. Se arată că toate aceste acte au menținut în plată indemnizațiile de încadrare stabilite anterior, fără a înlătura expres drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești. De asemenea, se subliniază că noul sistem de salarizare instituit prin Legea nr. 153/2017 a devenit aplicabil începând cu 01.01.2023, astfel că până la această dată se impunea menținerea în plată a indemnizațiilor calculate potrivit coeficienților recunoscuți prin hotărâri judecătorești. În concluzie, reclamantele solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și obligarea Ministerului Justiției la emiterea ordinelor de încadrare corespunzătoare, pentru întreaga perioadă 01.01.2010-01.01.2022, în conformitate cu hotărârile judecătorești irevocabile și cu dispozițiile legale incidente, între care se regăsesc Legea nr. 330/2009, O.U.G. nr. 27/2006, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, Legea nr. 153/2017, precum și deciziile Î.C.C.J. nr. 23/2015, nr. 7/2019, nr. 8/2021 și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. La data de 09 mai 2025, intimatul Ministerul Justiției a formulat recurs incident și a solicitat, în temeiul art. 491 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, în temeiul art. 142 alin. (6) și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Se arată că, începând cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023 (Legea nr. 368/2022), Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției privind salarizarea judecătorilor, inclusiv în cele de natură procesuală. În consecință, Ministerul Justiției nu mai justifică, la acest moment, calitatea procesuală pasivă în cauză. Totodată, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 2500, art. 2517 și art. 2524 C. civ., coroborate cu art. 171 alin. (1) din Codul muncii, arătându-se că drepturile salariale pretinse pentru perioada anterioară datei de 13.12.2018 sunt prescrise, raportat la data introducerii acțiunii (13.12.2021).

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului principal ca neîntemeiat, iar în subsidiar, admiterea recursului incident, constatarea subrogării Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului Justiției, admiterea excepțiilor invocate și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a arătat că se subrogă în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției ce decurg din prezenta cauză. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin notele scrise depuse la data de 16 mai 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de recurent-pârât, arată că, potrivit art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, s-a subrogat Ministerului Justiției în prezentul litigiu, asumând toate drepturile și obligațiile acestuia, inclusiv actele de procedură deja formulate. Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de recurent-pârât, formulează apărări prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamanți ca neîntemeiat și admiterea recursului Ministerului Justiției, cu consecința casării parțiale a hotărârii atacate și rejudecării cauzei în sensul respingerii acțiunii.

Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor exercitate în cauză Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de părți, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanți și recursul incident formulat de pârâtă sunt nefondate. Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care recurentele - reclamante au solicitat în cadrul acțiunii precizate, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, să se dispună emiterea ordinului de încadrare prin raportare la coeficienți de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, corespunzător funcției exercitate de fiecare reclamant, pentru perioada 12.11.2009-01.01.2022. În susținerea cererii, recurentele - reclamante au invocat că "dreptul la calcularea și plata indemnizației de încadrare prin aplicarea la valoarea de referință sectorială a coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la O.U.G. nr. 27/2006" le-a fost recunoscut, irevocabil, prin hotărâri judecătorești pronunțate în anii 2007- 2008 și lămurite în anul 2020, respectiv sentința civilă nr. 786/30.05.2008 a Tribunalul Iași (irevocabilă prin decizia civilă nr. 705/12.06.2009 a Curții de Apel Iași), lămurită prin încheierea nr. 301/19.08.2009 a Tribunalului Iași, dar și prin încheierea din data de 28.05.2020 a Tribunalului Iași (irevocabilă prin decizia civilă nr. 19/23.07.2020 a Curții de Apel Iași), menționând că aceste hotărâri judecătorești sunt opozabile Ministerului Justiției, care a figurat în proces în calitate de pârât. Prin sentința recurată, prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată. Recurentele-pârâte au formulat critici de nelegalitate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sunt apreciate de instanța de control judiciar ca fiind nefondate. În acest sens, se reține că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024. Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte". S-a reținut astfel că "respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială." (considerentul nr. 94). În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este, așadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială. Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată," (considerentul nr. 72). În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reținut că: "Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări." În ceea ce privește susținerile reclamantelor legate de autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată, Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin hotărârea judecătorească invocată, nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligația de a emite noi ordine de salarizare. Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive de mai sus, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte constată că, prin această hotărâre menționată, drepturile câștigate de reclamante au avut caracterul unor despăgubiri, și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare fiind indicate în funcție de situația particulară a fiecăreia dintre reclamante. Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menționate în sensul dorit de reclamante, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamantă în cauză. Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va constata că instanța de fond, cu aplicarea corectă a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, a reținut că hotărârile judecătorești invocate de recurentele -reclamante nu impun obligarea recurentei-pârâte la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000. În ceea ce privește recursul incident formulat de Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța reține, cu titlu prealabil, că prin rezoluția de regularizare a cererii de recurs s-a dispus, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, citarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a transmiterii calității procesuale pasive de la Ministerul Justiției către aceasta. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 31.12.2018, raportat la data introducerii acțiunii (13.12.2021), Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică. Astfel, prin concluziile scrise depuse la data de 08.03.2022, reclamanții au precizat că nu mai solicită obligarea la emiterea ordinului de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu 28.02.2017. În privința primului capăt de cerere, referitor la obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare prin raportare la coeficienții de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, nu se ridică problema prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că reclamanții își întemeiază pretențiile pe existența unor hotărâri judecătorești definitive prin care le-au fost recunoscute aceste drepturi, iar pârâtul refuză să le emită ordinele de încadrare corespunzătoare. Pentru considerentele expuse, care fac de prisos examinarea celorlalte critici formulate de recurenți, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de reclamante și recursul incident declarat de părâtă, ca nefondate.