ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3723/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020 la data de 16 iunie 2020, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției, au solicitat:

Prin sentința nr. 60 din data de 13 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției; a admis în parte contestația formulată reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției, împotriva ordinelor nr. 91/C/15.01.2020, nr. 94/C/15.01.2020, nr. 95/C/15.01.2020, nr. 96/C/15.01.2020; a anulat, în parte, ordinele nr. 91/C/15.01.2020, nr. 94/C/15.01.2020, nr. 95/C/15.01.2020, nr. 96/C/15.01.2020 și a obligat pârâtul Ministerul Justiției să recalculeze indemnizația de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 24.12.2019 și până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanților; a obligat pârâții să plătească reclamanților cu care s-au aflat în relații de muncă, începând cu data de 24.12.2019 până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice diferența de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 605,225 RON și venitul efectiv plătit, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective; a respins în rest acțiunea.

Împotriva sentinței nr. 60 din data de 13 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și reclamanții A., B., C. și D..

3.1. Cererea de recurs formulată de pârâtul Ministerul Justiției

I. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la obligarea la plata sumelor și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la pretențiile referitoare la plata diferențelor salariate, ca operațiune accesorie recalculării drepturilor, instanța de fond a reținut calitatea de ordonator de credite și de emitent al ordinelor de salarizare supuse controlului judecătoresc, respingând în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiție.

Contrar opiniei instanței de fond, recurentul-pârât solicită ca la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește plata diferențelor salariale, să se aibă în vedere Decizia nr. 13/2016 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, deliberând asupra recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că problema de drept care a generat practica neunitară vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 și ale art. 222 din C. civ., cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată, raportat la calitatea sa de ordonator principal de credite, fără vreo altă diferențiere.

Ministerul Justiției nu s-a aflat în niciun raport juridic cu intimații-reclamanți, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata drepturilor bănești acordate.

Întrucât calitatea de ordonator de credite și debitor al plății drepturilor salariale se regăsește la nivelul instanței angajatoare, față de care intimații-reclamanți se află în raporturi de serviciu, în speță nu are relevanță raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare, acesta depășind cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, din dispozitivul sentinței rezultă că obligațiile de plată se referă la "calitatea de angajatori a reclamanților", ceea ce nu este cazul în privința Ministerului Justiției, această instituție nefiind angajator al niciunuia dintre reclamanți.

În concluzie, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în ceea ce privește plata drepturilor bănești și respingerea acestui capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II. Pe fondul cauzei, în ceea ce privește petitul referitor la acordarea valorii de referință sectorială 605,225 RON, solicită să se constate că soluția pronunțată de Curtea de Apel Ploiești este nelegală.

În primul rând, instanța de judecată ar trebui să observe că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap, I, cuprinzând art. 1-12

1

, art. 13 și 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, la acest moment, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor și nici deciziile instanței supreme prin care s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acțiunii.

în același sens, arată că potrivit art. 521 alin. (4) C. proc. civ., care dispune aplicarea în corespunzător a dispozițiilor art. 518, dezlegarea de principiu dată prin hotărârea prealabilă problemelor de drept "își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale" care a generat chestiunea de drept pentru care a fost necesară sesizarea instanței supreme.

Reclamanții fac trimitere la situația consilierilor de probațiune în general și la sentința civilă nr. 1668/12.11.2019, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, prin care Direcția Națională de Probațiune a fost obligată să plătească fiecărui reclamant din respectivul dosar diferența dintre drepturile încasate și cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25 prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016 la zi.

În continuare, solicită să se observe că intimații-reclamanți, judecători, fac trimitere la consilierii de probațiune din cadrul Direcției Naționale de Probațiune care au obținut o hotărâre judecătorească în baza unor dispoziții legale care nu sunt aplicabile decât acestei categorii de personal și în care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.

În orice caz, modalitatea de aplicare a creșterii de 25% propusă de intimații-reclamanți, prin care se obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție".

Astfel, pe de o parte, aceste dispoziții legale nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar pe de altă parte, nici nu există la acest moment în cadrul familiei ocupaționale din justiție, personal care să beneficieze de indemnizația de încadrare calculată și plătită prin raportare la o valoare de referință sectorială de în cuantum de 605,225 RON.

În acest sens, dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevede în mod clar că:

"începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de baza/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016."

Spre deosebire de Legea nr. 293/2015, prin care s-a prevăzut în mod expres faptul că majorarea cu 10% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015 se aplică și cuantumului sporurilor, indemnizațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizația brută, opțiunea legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, cu completările a fost una diferită, în sensul că a făcut o netă distincție între cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare {art. 1 alin. (1)}, pe de o parte, și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2), pe de altă parte.

Ținând cont că atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât și art. III din O.U.G. nr. 20/2016, au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că în niciun caz creșterea de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință sectorială.

Totodată, solicită să se observe că potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017:

"(6) în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, potrivit dispozițiilor legale mai sus citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite, indemnizațiile stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

În ceea ce privește discriminarea constatată de instanța de judecată, pe raționamentul că s-ar menține inechitățile salariate în cadrul aceleiași categorii de personal, se pleacă de la premisa eronată că personalului din familia ocupațională "Justiție" i se aplică valori sectoriale de referință diferite.

Interpretând dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016 reiese că, începând cu august 2016 a fost acordată în favoarea consilierilor de probațiune o creștere de 25% a cuantumul brut al salariilor de bază, raportată la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valoni de referință sectorială aplicabile în cazul consilierilor de probațiune.

Cu atât mai puțin a avut loc o majorare a valorii de referință sectorială aplicabile în familia ocupațională "Justiție", așa cum a fost trasată în Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în vigoare la acel moment, respectiv de către Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, nu sunt aplicabile cele stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeași valoare de referință sectorială aplicată la nivelul instanțelor judecătorești, întrucât nu ne aflăm în prezența unor VRS diferite.

În realitate, dispozițiile legale invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probațiune, cu referire exclusivă la salariile de bază ale acestora, așa că nu poate fi reținută vreo discriminare nici prin raportare la restul temeiurilor de drept invocate.

Fiind vorba de profesiuni distincte, reglementate prin statute diferite, situația intimaților-reclamanți, judecători, nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probațiune, pentru a se putea reține o încălcare a art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Tocmai ținând cont că intimații-reclamanți nu desfășoară aceeași activitate cu cea a consilierilor de probațiune, nu ar putea fi reținută nici încălcarea principiului unei salarizări egale pentru muncă egală, consfințit de art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a drepturilor Omului, Carta socială europeană revizuită, pactul internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale, respectiv art. 5 din Codul muncii.

Întrucât cererea este întemeiată, între altele, și pe dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și are ca obiect acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege, solicită să se constate că prin Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției în mai multe dosare, constatând că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

Pentru a pronunța aceste soluții, Curtea Constituțională a reținut în considerentele acestor decizii că:

"Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în tocul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile an. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."

Aceste aspecte au fost reținute și în cuprinsul Deciziei CCR nr. 838/2009, "Curtea Constituțională a constatat și cu alte ocazii neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare. Este cazul Deciziei nr. 818 din 3 iude 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstituționale, printre altele, dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cate judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 51/2020 Curtea Constituțională a rețint că în pronunțarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 se sprijină pe considerente privind echitatea și principiul egalității în drepturi a cetățenilor, enunțate atât la nivel legal, cât și la nivel constituțional și internațional, instanța supremă apreciind că "pentru toate categoriile de personal aflate în situații identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică unde sunt încadrați" (paragraful 47).

Totodată a reținut și că posibilitatea instanțelor judecătorești de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății contravine principiului separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Cu privire la acordarea pretențiilor solicitate în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, recurentul-pârât solicită să se constate, pe de o parte, că, întrucât este afirmat un drept viitor, care nu s-a născut încă, intimații-reclamanți nu justifică un interes actual, iar pe de altă parte, salarizarea acestuia nu ar putea depăși limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017.

În ceea ce privește plata pe viitor a diferențelor salariate, una dintre condițiile de fond ale exercițiului acțiunii civile o constituie acordarea unui drept, iar una dintre condițiile pe care dreptul afirmat trebuie să le îndeplinească este ca el să fie actual sau viitor, dar cert.

Având în vedere faptul că salariul presupune prestații periodice succesive, că dreptul la fiecare prestație succesivă se naște distinct și numai în măsura prestării activității, solicită să se constate că pentru fiecare prestație lunară în parte trebuie verificat în ce măsură dreptul este născut, actual.

În raport de aceste argumente, solicitarea privind plata și pentru viitor a drepturilor solicitate nu poate fi primită, fiind prematură, dreptul putând fi invocat pentru fiecare prestație în parte numai după prestarea activității și ajungerea la scadență, instanța neputându-se pronunța asupra unor drepturi eventuale.

Totodată, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017:

"(6) în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salarii le de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, potrivit dispozițiilor legale mai sus citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

În concluzie, în raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată pe capătul de cerere privind emiterea Ordinelor de reîncadrare pe numele intimaților-reclamanți și a recalculării îndemnizațiilor de încadrare a acestora, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, în privința obligării la plata diferențelor salariale și respingerea acestui capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

3.2. Cererea de recurs formulată de reclamanți

I. Prin motivele de recurs formulate, reclamanții au arătat că instanța a reținut, în esență, faptul că dispozițiile art. 86 din legea nr. 303/2004 se referă la vechimea în magistratură, care nu se confundă cu vechimea în funcție, fără a arăta, însă, motivele de fapt și de drept care au determinat această concluzie, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanța de fond a reținut incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 care, la paragraful 29, precizează următoarele:

"29. Cu privire la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, Curtea reține că, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situația juridică a personalului bugetar de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii este identică, atunci și tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizația de încadrare - trebuie să fie același, ne fiind permis, spre exemplu, ca magistrați de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii, să aibă indemnizații de încadrare diferite."

Astfel, a folosit argumentul Curții Constituționale pentru a admite primul capăt de cerere privitor la inechitatea aplicării valorii de referințe sectoriale 605,225 Iei doar anumitor angajați din familia ocupațională justiție, însă, nu a mai făcut aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 în ce privește recunoașterea vechimii în funcția de magistrat, în condițiile în care s-a arătat, susținut de practică judiciară (sentința civilă nr. 3411 din 12.09.2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2005, definitivă prin decizia civilă nr. 2270/R/22.06.2006 pronunțată în cauza 4621/2005 a Curții de Apel București, secția a VII pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin decizia nr. 2597/R/21 09 2006 a aceleiași instanțe), că magistraților asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, aflați în aceeași familie ocupațională Justiție, le este recunoscută vechimea asimilată vechimii continue în magistratură, dobândită anterior numirii în funcția de magistrat asistent, potrivit art. 86 din legea nr. 303/2004, drept vechime în funcție valorificată în ce privește drepturile salariale.

II. În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., consideră că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, art. 8 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 cu aplicarea pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. 5 la lege.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexai V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice:, Judecătorii, procurorii și magistrații asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la 6 indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi. Potrivit pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V Ia legea-cadru:

"Prin vechime în funcție, în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție". Totodată, prin prisma art. 86 din Legea nr. 303/2004, între altele, constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul sau procurorul a îndeplinit funcția de avocat, consilier juridic ori grefier cu studii superioare.

În materia salarizării, lege generală este evident legea-cadru, în raport de care Legea nr. 303/2004 nu poate reprezenta decât lege specială și nu invers cum a stabilit instanța de fond. În aceste condiții, sintagma vechime în muncă din art. 8 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la legea nr. 153/2017 are în vedere vechimea în orice activitate salarizată, desfășurată anterior exercitării activității juridice (ex. lucrător comercial, inginer, muncitor necalificat, medic, fochist etc.), iar vechimea în funcție reprezintă vechime în specialitate juridică astfel cum este definită de pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V la legea-cadru - "vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție", personalul asimilat fiind determinat prin aplicarea legii speciale în materie - Legea 303/2004, respectiv potrivit art. 86 - avocat, consilier juridic ori grefier cu studii superioare.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecând, admiterea în tot a cererii deduse judecății.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți prin care a solicitat în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil și în subsidiar, ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat anularea ordinelor nr. 91/C/15.01.2020, nr. 94/C/15.01.2020, nr. 95/C/15.01.2020, nr. 96/C/15.01.2020 și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 24.12.2019 și până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanților; plata diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 605,225 RON și venitul efectiv plătit, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

Prima instanță a admis, în parte, contestația formulată, a anulat, în parte, ordinele nr. 91/C/15.01.2020, nr. 94/C/15.01.2020, nr. 95/C/15.01.2020, nr. 96/C/15.01.2020 și a obligat pârâtul Ministerul Justiției să recalculeze indemnizația de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 24.12.2019 și până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanților; a obligat pârâții să plătească reclamanților cu care s-au aflat în relații de muncă, începând cu data de 24.12.2019 până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice diferența de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 605,225 RON și venitul efectiv plătit, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective; a respins în rest acțiunea.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

6.1. Astfel, cu privire la recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la obligarea la plata sumelor și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, Înalta Curte constată că această excepție a fost invocată și în fața primei instanțe care, în mod corect a reținut că această parte este emitentul ordinelor de salarizare supuse controlului judecătoresc și are calitate procesuală pasivă, dat fiind calitatea acestuia de ordonator de credite, însă cu privire la plata efectivă a drepturilor salariale aferente perioadei cuprinsă între data de 24.12.2019 și până la încetarea condițiilor de acordare obligația de plată a fost stabilită în sarcina entităților cu care reclamanții s-au aflat în relații de muncă.

Cu privire la fondul cauzei, în ceea ce privește petitul referitor la acordarea valorii de referință sectorială 605,225 RON, recurentul-pârât a solicitat să se constate că soluția pronunțată de Curtea de Apel Ploiești este nelegală având în vedere că în cauza dedusă judecății nu sunt aplicabile dispozițiile Curții Constituționale stabilite prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, întrucât în realitate, dispozițiile legale invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probațiune și fiind vorba de profesiuni distincte, reglementate prin statute diferite, situația intimaților-reclamanți, judecători, nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probațiune, pentru a se putea reține o încălcare a art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Aceste critici nu pot fi primite și vor fi respinse, ca nefondate, având în vedere că în mod corect a reținut prima instanță că statul însuși, prin emiterea Legii nr. 71/2015 și ulterior, a O.U.G. nr. 20/2016, a recunoscut explicit existența unei situații discriminatorii și, în special, prin nota de fundamentare a O.U.G. nr. 20/2016.

Astfel, O.U.G. nr. 20/2016 a fost emisă tocmai pentru a corecta aceste inechități recunoscute explicit, motiv pentru care decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se opune unei interpretări în sensul că uniformizarea aplicării unui element al indemnizației pentru întreaga categorie profesională (VRS) nu ar trebui să se aplice și cu privire la majorarea nou-introdusă prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 coroborat cu art. art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015.

În mod corect s-a reținut că valoarea de referință sectorială aplicabilă familiei ocupaționale "Justiție" este o constantă ce ar trebui să fie unică pentru magistrați, personalul auxiliar al instanțelor judecătorești și pentru consilierii de probațiune, nefiind acceptabilă modificarea acesteia doar pentru o categorie profesională, prin însuși actul normativ care a avut drept scop eliminarea inechităților rezultate tocmai prin astfel de majorări acordate în mod discriminatoriu de-a lungul timpului, aspect stabilit tot prin hotărâri judecătorești definitive - și irevocabile, anterior Legii nr. 134/2010 (precum O.G. nr. 13/2008).

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiției nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

6.2. Cu privire la motivele de recurs formulate de către reclamanți prin care se susține că instanța de fond a reținut, în esență, faptul că dispozițiile art. 86 din Legea nr. 303/2004 se referă la vechimea în magistratură, care nu se confundă cu vechimea în funcție, fără a arăta, însă, motivele de fapt și de drept care au determinat această concluzie, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Textul menționat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din modul de formulare al criticilor din perspectiva cazului de casare prevăzut de articolul sus-menționat rezultă că recurenții-reclamanți invocă lipsa motivelor de fapt și de drept care au determinat concluzia instanței de fond cu privire la cele două noțiuni "vechimea în magistratură" și "vechimea în funcție".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, precum și faptul că în considerentele hotărârii se regăsesc în detaliu dispozițiile legale prin prisma cărora judecătorul fondului a făcut această delimitare.

Potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 "Constituie vechime în magistratură, aplicabilă și persoanelor prevăzute la art. 82 alin. (1) și (2), perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcțiile de judecător, procuror, judecător la Curtea Constituțională, judecător financiar, procuror financiar, consilier de conturi în secția jurisdicțională a Curții de Conturi, auditor de justiție, personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), magistrat-asistent, grefier cu studii superioare juridice, avocat, notar, asistent judiciar, consilier juridic, personal de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administrației Prezidențiale, Guvernului, Curții Constituționale, Avocatului Poporului, Curții de Conturi sau al Consiliului Legislativ, cadru didactic din învățământul juridic superior acreditat."

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexai V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice:

"Judecătorii, procurorii și magistrații asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi". Potrivit pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V la legea-cadru:

"Prin vechime în funcție, în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție".

Așa fiind, recurenții-reclamanți în calitate de judecători în cadrul Judecătoriei Brăila au solicitat anularea ordinelor de încadrare și prin raportare la vechimea în funcție motivat de faptul că indemnizațiile de încadrare brute lunare au fost calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, iar vechimea în funcție a fost calculată având în vedere "vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție" considerându-se că "vechimea în funcția de avocat, grefier cu studii superioare sau consilier juridic" nu constituie vechime în raport cu care se stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin ordinele de încadrare în mod corect s-a stabilit o indemnizație în încadrare brută corespunzătoare unei vechimi în funcție între 0-3 ani atât timp cât dispozițiile art. 86 din Legea nr. 303/2004 se referă la vechimea în magistratură, care nu se confundă cu vechimea în funcție.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți consideră că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, art. 8 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 cu aplicarea pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. 5 la lege, având în vedere că sintagma vechime în muncă din art. 8 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la legea nr. 153/2017 are în vedere vechimea în orice activitate salarizată, desfășurată anterior exercitării activității juridice (ex. lucrător comercial, inginer, muncitor necalificat, medic, fochist etc.), iar vechimea în funcție reprezintă vechime în specialitate juridică astfel cum este definită de pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V la legea-cadru - "vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție", personalul asimilat fiind determinat prin aplicarea legii speciale în materie - Legea 303/2004, respectiv potrivit art. 86 - avocat, consilier juridic ori grefier cu studii superioare.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți deși recunosc faptul că vechimea în funcție reprezintă vechime în specialitate juridică astfel cum este definită de pct. 1 al Notei la Capitolul I (lit. A) al Anexei nr. V la legea-cadru - "vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție", susțin în mod nefondat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 86 din Legea nr. 303/2004, atât timp cât acestea se referă la vechimea în magistratură.

Concluzionând, Înalta Curte constată că, în cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material, și pe cale de consecință, va respinge recursul, ca nefondat.

În considerarea argumentelor expuse, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinței atacate, precum și faptul că argumentele expuse atât de recurentul-pârât, cât și de recurenții-reclamanți în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, nefiind identificate motive de casare, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției împotriva sentinței nr. 60 din 13 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge, recursul declarat de recurenții-reclamanți D., B., C. și A. împotriva aceleiași sentinței, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2022.