ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1328/2025

Ședința publică din data de 11 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la dat de 22.08.2022, sub dosar nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a formulat plângere împotriva răspunsului înregistrat sub nr. x/2022/12.07.2022, comunicat la data de 21.07.2022, dat de pârât cu privire la contestația formulată împotriva Ordinului nr. 2216/C privind stabilirea unor drepturi salariale din 31.05.2022 emis de Ministerul Justiției, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

(1) Anularea parțială a Ordinului Ministerului Justiției nr. 2216/C/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale din 23.05.2022, în privința reclamantei, și obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare, prin care:

(i) să se stabilească drepturile bănești cu valorificarea sporului de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de 5% de confidențialitate și a sporului de 15% pentru condiții vătămătoare sau periculoase;

(ii) să se stabilească drepturile salariale luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), conform sentinței civile nr. 1310/29.04.2021 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțate în dosarul nr. x/2020, definitive prin Decizia nr. 53/13.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă;

(iii) să se stabilească drepturile salariale luând în considerare o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON;

(iv) să se înlăture plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017;

(2) Obligarea pârâtului la plata salariului calculat conform celor de mai sus, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

1.2. Prin încheierea de ședință din data de 02.02.2024, Curtea a dispus introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de pârâtă, în temeiul art. 38 C. proc. civ. raportat la art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022. De asemenea, a respins ca neîntemeiate excepția tardivității formulării acțiunii împotriva ordinelor, ridicată de către pârât, și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate pe calea notelor de ședință .

Prin sentința civilă nr. 1314 din 24 iulie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție; a anulat în parte Ordinul nr. 2216/C/18.05.2022, în sensul că a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, subrogată în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, să emită un nou ordin de salarizare prin care să pună în executare sentința civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, dată în același dosar; a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere vizând emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se stabilească drepturile salariale luând în considerare o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se stabilească drepturile bănești cu valorificarea sporului de 25% pentru risc și suprasolicitare psihică, a sporului de 5% de confidențialitate și a sporului de 15% pentru condiții vătămătoare sau periculoase; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se înlăture plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, subrogată în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, în privința capătului de cerere vizând obligarea acesteia la plata salariului calculat conform celor pretinse; a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, subrogată în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, la plata salariului calculat conform celor pretinse, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, iar în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluția de obligare a sa de a emite un nou ordin de salarizare prin care să pună în executare o hotărâre judecătorească a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții care reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității, consacrat expressis verbis de art. 9 C. proc. civ.

În același sens, a arătat că sunt și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., impunând o anumită conduită judecătorului învestit cu soluționarea pricinii, respectiv de a respecta și a da eficiență dreptului de dispoziție al părților.

În speță, obiectul dedus judecății, astfel cum acesta a fost stabilit de către reclamantă în baza principiului disponibilității, l-a reprezentat acțiunea în anulare a Ordinului Ministrului Justiției nr. 2216/C/18.05.2022, și, urmare a anulării acestui act administrativ, obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de încadrare conform celor solicitate de către intimata-reclamantă, aceasta neînțelegând să se adreseze cu o cerere de punere în executare a unui titlu executoriu.

Or, în opinia recurentei, instanța de fond, trecând peste principiul disponibilității, a schimbat obiectul acțiunii și a acordat altceva decât s-a cerut, pronunțând o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului disponibilității.

Fiind pe tărâmul contenciosului administrativ guvernat de prevederile Legii nr. 554/2004, instanța de fond avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 8 din această lege, ea având calitatea de instanță de executare doar în condițiile art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt set de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, invocând totodată și Decizia nr. 80/11.12.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și Decizia nr. 55/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, evocând dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017, Cap. 1 Secțiunea 1, art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c), Cap. 1 Secțiunea a 3-a și art. 8, Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017, precum și art. 9 din același act normativ, a arătat că pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor nu se mai utilizează coeficientul de multiplicare înmulțit cu valoarea de referință sectorială, ci se aplică pur și simplu grila din Legea nr. 153/2017, fie cea prevăzută în Anexa V a legii, fie cea prevăzută în anexa Ordinului ÎCCJ nr. 959/2023, funcție de data despre care vorbim, însă exclusiv prin raportare la salariul specific funcțiilor ocupate de reclamanți, în niciun caz cel ocupat de procurorul DNA/DIICOT.

Prin urmare, coeficientul de multiplicare obținut ca parte a unui calcul "istoric" de determinare a salariului, alături de valoarea de referință, însă utilitatea lui se oprește în momentul în care, prin calculul realizat, se ajunge la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017.

În sensul celor precizate, recurenta-pârâtă a invocat Decizia nr. 55/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, a arătat că în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) și ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 763 din 22 octombrie 2020 că "potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, paragraful 94). Prin urmare, stabilirea prin lege a unei limite a salariilor de bază plătite angajatorilor din fonduri publice la nivelul prevăzut pentru anul 2022 nu are semnificația încălcării regulilor fundamentale și convenționale invocate."

Mai mult, recurenta a opinat că la soluționarea acestei pricini se impune, cu forță obligatorie, soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 4/11.03.2024 și care a fost ignorată de instanța de judecată, deși hotărârea a fost pronunțată la dată ulterioară. De asemenea, a arătat că prima instanță a ignorat și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 80/2023.

A mai arătat că litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 1310 din 29.04.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, a fost de dreptul muncii și a avut ca obiect constatarea stării de discriminare și plata diferențelor salariale, hotărârea fiind executată de către instanța angajatoare care are atribuții cu privire la operațiunile de recalculare și plată a diferențelor de drepturi salariale, plată care se face conform dispozițiilor legale în vigoare.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai făcut trimitere și la cele statuate prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care s-a reținut că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărârile judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale".

Or, a învederat că, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu titlu obligatoriu, a reținut că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, al valorii de referință sectorială, ca reper "unic de referință în sectorul în care este incident" spre deosebire de celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă. Ca atare, el nu are o aplicabilitate generală, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari a legii.

Deși cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. în termenul legal, aceasta nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 471

1

alin. (3) C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) și art. 494 din același act normativ.

Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de părți, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, astfel cum au fost reținute de către prima instanță, prin Ordinul nr. 2216/C/18.05.2022 emis de Ministerul Justiției, s-a stabilit în favoarea reclamantei A., judecător în cadrul Tribunalului București, cu grad profesional de curte de apel, începând cu data de 01.04.2022, următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare brută lunară de 20.762 RON; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 2872 RON; un cuantum al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 2.684 RON.

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei analize, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a contestat ordinul antereferit, precum și răspunsul Ministerului la contestația sa, sub mai multe aspecte, respectiv: coeficientul de multiplicare 19,000; valoarea de referință sectorială; sporurile pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate și pentru condiții vătămătoare sau periculoase; plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

În ceea ce privește coeficientul de multiplicare 19,000, reclamanta a invocat sentința civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, dată în același dosar, prin care au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București la recalcularea indemnizației de încadrare pentru reclamanta A., conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 17.12.2017 și în continuare, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, stabilindu-se în sarcina Curții de Apel București obligația de plată a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, începând cu data de 17.12.2017 și în continuare, până la data plății efective.

Prin sentința criticată, printre altele, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, subrogată în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerului Justiției, la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să pună în executare sentința civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, dată în același dosar.

Soluția primei instanțe de admitere în parte a fost criticată de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Deși formal recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. în cererea sa de recurs, criticile concret invocate nu aduc nicio referire la nemotivarea sau motivarea contradictorie a sentinței, astfel că prezentul recurs va fi analizat exclusiv din perspectiva motivelor de casare prev. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

5.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate nulități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat ipotezei prevăzute de la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și art. 9 din același cod, prin raportare la soluția de obligare a pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite un nou ordin de salarizare prin care să pună în executare hotărârea judecătorească invocată de intimata-reclamantă, în condițiile în care partea reclamantă nu a înțeles să se adreseze și cu o cerere de punere în executare a acestui titlu executoriu.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune, așadar, încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, consacrat expressis verbis de art. 9 C. proc. civ., care implică că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului demersului judiciar promovat de intimata-reclamantă.

În speță, așa cum s-a mai arătat, intimata-reclamantă contestă Ordinul privind stabilirea unor drepturi salariale nr. 2216/C/18.05.2022 emis de Ministerul Justiției și răspunsul administrativ nr. 2/50591/2022/12.07.2022, solicitând anularea răspunsului administrativ, revocarea parțială a Ordinului anterior menționat și emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizației prin raportare, printre altele, la un coeficient de multiplicare 19,000 și în raport de hotărârea judecătorească invocată în susținerea cererii de chemare în judecată.

Față de scopul promovării cererii de chemare în judecată, instanța de recurs apreciază că, prin modalitatea de soluționare a cauzei, nu se poate considera că instanța de fond ar fi încălcat principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, din moment ce s-a pronunțat, în mod implicit, cu privire la solicitarea cu care a fost învestită, respectiv cu cererea de revocare parțială a Ordinului Ministerului Justiției nr. 2216/C/18.05.2022 și emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizației prin raportare la o hotărâre judecătorească.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, judecătorul fondului a pronunțat sentința recurată cu respectarea prevederilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., acesta pronunțându-se potrivit obiectului și în limitele stabilite de către partea reclamantă, cât timp verificarea legalității unui act administrativ în temeiul controlului de contencios administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 are ca finalitate una din soluțiile prevăzute de art. 18 din aceeași lege, respectiv: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ; să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. Evident, în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ, soluție la care instanța este îndrituită potrivit legii, se are în vedere emiterea astfel cum este acesta considerat legal și temeinic ca urmare a admiterii acțiunii în contencios administrativ.

Pe cale de consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

5.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează fondul cauzei, incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată fondate criticile aduse de recurenta-pârâtă soluției de anulare în parte a Ordinului nr. 2216/C/18.05.2022, în sensul obligării pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție, subrogată în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, să emită în favoarea intimatei-reclamante un nou ordin de salarizare prin care să pună în executare sentința civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

În acest sens, Înalta Curte constată că este pe deplin și integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.

Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

Conform considerentelor acestei decizii:

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată," (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reținut că:

"Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări."

În ceea ce privește sentința civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, dată în același dosar, invocată de către intimata-reclamantă în susținerea capătului de cerere privind calcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin hotărârea judecătorească menționată, nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligația de a emite noi ordine de salarizare.

Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârii judecătorești definitive de mai sus, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte, contrar celor reținute de judecătorul fondului, constată că, prin hotărârea invocată, drepturile câștigate de reclamantă au avut caracterul unor despăgubiri, și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare fiind indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, așa cum a reținut instanța de fond, nici înainte și nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menționate în sensul dorit de intimata-reclamantă, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamantă în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică).

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea/modificarea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va constata că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârea judecătorească invocată de intimata-reclamantă impune obligarea recurentei-pârâte la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, va admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va respinge în tot acțiunea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată; va menține în rest sentința recurată (cu privire la soluția dată asupra excepției și celorlalte capete de cerere).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1314 din 24 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Respinge în tot acțiunea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 martie 2025.