ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1438/2022

HOTĂRÂRE

09.06.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1438/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 9 iunie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la 26 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București și Ministerul Justiției, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, care să cuprindă recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu 16 iulie 2020 și în continuare pe viitor, respectiv raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, prin includerea coeficienților de multiplicare stabiliți în anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcția deținută, diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT, respectiv un coeficient de multiplicare de minim 19,000 prin încadrarea la gradația a 4-a conform art. 10 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 153/2017, prin acordarea sporului de vechime în muncă aferent de 2,5%, începând cu data de 1 septembrie 2016, data împlinirii a 15 ani vechime în muncă și în continuare, pe viitor, până la încadrarea în gradația următoare, aplicarea unui spor de 15% pentru condiții grele, deosebite și periculoase, a unui spor de 5% pentru păstrarea confidențialității și a unui spor de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, toate în cuantum de 45%, obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre drepturile salariale lunare încasate și cele cuvenite și datorate conform mențiunilor de la punctul 1, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății efective, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

În motivarea cererii, se reține că înainte de învestirea Curții de Apel Ploiești cu prezenta acțiune, reclamantul A. a formulat contestație administrativă împotriva ordinului nr. 4622/16.11.2020 emis de Ministerul Justiției, prin care a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, care să cuprindă recalcularea drepturilor sale salariale, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu 16 iulie 2020 și în continuare, care însă nu a fost soluționată favorabil de ministerul pârât, potrivit adresei de răspuns nr. x din 19 ianuarie 2021.

În acest context, se reține că reclamantul A. a învestit Curtea de Apel Ploiești cu un litigiu legat de modalitatea de salarizare a acestuia, finalitatea demersului judiciar fiind lipsirea de efecte a ordinului 4622/16.11.2020 emis de Ministerul Justiției și obligarea aceluiași minister de a emite un alt ordin de salarizare, cum nu a procedat în contestația soluționată prin adresa răspuns nr. x din 19 ianuarie 2021.

Prin sentința nr. 81 din 11 mai 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței invocată de pârâtul Tribunalul București și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul A., în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, constatând că excepția necompetenței teritoriale este întemeiată, în cauză competența de soluționare revine curții de apel în a cărui rază de competență este domiciliul reclamantului, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din legea contenciosului administrativ, precum și dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Legea 153/2017, act normativ ce reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în care se regăsesc și judecătorii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 31 mai 2021 sub nr. x/2021, iar la termenul din 17 noiembrie 2021 instanța a reținut cauza în pronunțare pe excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 1701 din 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere atât calitatea reclamantului de magistrat, cât și calitatea Tribunalului București de parte în dosar, domiciliul reclamantului și sediile pârâților aflate în București, precum și prevederile art. 127 C. proc. civ., context în care a apreciat că se impune admiterea excepției de necompetență materială și teritorială a instanței.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 13 ianuarie 2022 sub nr. x/2021.

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 25 martie 2022 a admis excepția de necompetență materială procesuală a secției a II-a Civile a Tribunalului Prahova și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea secției I Civile a Tribunalului Prahova, reținând că față de obiectul cauzei, de prevederile art. 382 alin. (1) lit. c) din Codul administrativ, precum și în raport cu calitatea reclamantului de magistrat și a prevederilor art. 127 C. proc. civ. se impune admiterea excepției de necompetență materială procesuală a secției a II-a civile a Tribunalului Prahova.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, sub numărul x, la data de 30 martie 2022, iar la termenul de judecată din 21 aprilie 2022, tribunalul, din oficiu, a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Prahova rămânând în pronunțare pe excepția invocată.

Prin sentința civilă nr. 1194 din 21 aprilie 2022, Tribunalului Prahova, secția I civilă a admis excepția de necompetență materială a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect "drepturi salariale ale personalului din justiție", formulată de reclamantul A., în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cauză s-a invocat refuzul nejustificat al ministerului pârât de a emite ordinul de salarizare, astfel că competența materială revine curții de apel, iar din punct de vedere teritorial instanța a constată că reclamantul este o persoană fizică, are obligația potrivit art. 10 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004 să învestească exclusiv instanța de contencios administrativ de la domiciliul său, care este în București și se află în raza de competență a Curții de Apel București.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență între Tribunalul Prahova, secția I civilă și Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 18 mai 2022, pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii formulate de reclamant, Înalta Curte constată că în prezenta cauză obiectul acțiunii deduse judecății este obligarea ministerului pârât, instituție centrală, să emită ordinul de salarizare, prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamantului A., în raport cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, invocându-se refuzul nejustificat al ministerului pârât de a emite ordinul de salarizare.

Din dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, act normativ ce reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în care se regăsesc și judecătorii, rezultă că în materia stabilirii drepturilor salariale a personalului plătit din fonduri publice este competentă după caz, instanța de contencios administrativ sau cea de drept comun, însă în prezenta cauză, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății, finalitatea demersului judiciar promovat de A. fiind lipsirea de efecte a ordinului nr. 4622/16.11.2020 emis de Ministerul Justiției și obligarea aceluiași minister de a emite un alt ordin de salarizare, precum și la calitatea de autoritate publică centrală a Ministerului Justiției, se constată că revine instanței de contencios administrativ competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul A..

Totodată, se constată că în cauză sunt aplicabile și prevederile art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, ce definesc legal contenciosul administrativ, care reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, precum și cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, precizate expres de reclamant, A. invocând refuzul nejustificat al ministerului pârât de a emite ordinul de salarizare, prin care să stabilească drepturile sale salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON.

De asemenea, art. 8 din Legea nr. 554/2004 statuează că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. Totodată, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Așadar, competența instanțelor de contencios administrativ este reglementată de art. 10 din actul normativ special, alin. (1) stabilește competența materială a acestor instanțe, fiind partajată între secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor și cele ale curților de apel, în funcție de două criterii, respectiv cea a rangului autorității emitente a actului administrativ, respectiv centrală sau locală/regională, competența fiind în favoarea tribunalului pentru acte emise de autorități locale, iar pentru cele emise de autorități centrale competența revine curților de apel.

Astfel, în prezenta cauză obiectul acțiunii deduse judecății este obligarea ministerului pârât, instituție centrală, să emită ordinul de salarizare, prin care să stabilească drepturile salariale ale lui A., în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, invocându-se refuzul nejustificat al ministerului pârât de a emite ordinul de salarizare, astfel că competența materială revine curții de apel.

Din punct de vedere teritorial, se constată că reclamantul este o persoană fizică, are obligația potrivit art. 10 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004 să învestească exclusiv instanța de contencios administrativ de la domiciliul său, care este în București și se află în raza de competență a Curții de Apel București.

Din această perspectivă, se constată că reclamantul A., în mod greșit a învestit Curtea de Apel Ploiești cu litigiul de față, prevalându-se de prevederile art. 127 din C. proc. civ., care statuează că în situația în care un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței, la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad, aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, întrucât competența materială de soluționare a prezentei cauze revine curții de apel și nu tribunalului unde își desfășoară activitatea.

Așa fiind, în raport cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.