ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5176/2023

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantele A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, în temeiul art. 8 și art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004:

1) Emiterea de către pârâtul Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare pentru fiecare, în care indemnizațiile de încadrare să fie stabilite conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare:

- coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) începând cu 12.12.2016 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel cum li s-au recunoscut prin sentința civilă nr. 1935/16.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Dâmbovița, rămasă definitivă prin decizia nr. 1100/13.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Curtea de Apel Ploiești, precum și

- o valoare de referința sectoriala de 605,225, începând cu 20.07.2017 și în continuare, astfel cum li s-a recunoscut prin sentința nr. 1909/10.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Tribunalul Dambovita, definitivă prin decizia nr. 1219/25.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Curtea de Apel Ploiești;

2) Obligarea pârâtului la plata salariului calculat conform celor arătate, sume actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 504 din 11 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în privința capătului de cerere indicat la pct. 2 din acțiune și a respins acest capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis excepția inadmisibilității în privința capătului de cerere indicat la pct. 1 din acțiune și a respins acest capăt de cerere din acțiunea formulată de aceleași reclamante în contradictoriu cu același pârât, ca inadmisibil.

Împotriva sentinței nr. 504 din 11 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2021, au exercitat recurs reclamantele A. și B., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare au susținut, în referire la considerentele reținute de instanța de fond cu privire la primul capăt de cerere respins ca inadmisibil, că, deși a reținut că au formulat o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și a redat definiția refuzului nejustificat prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. i) din lege, a apreciat că refuzul nejustificat înseamnă nerezolvarea cererii, pentru ca ulterior să concluzioneze că această cale aleasă de reclamante nu este deschisă în cazul unui refuz de a pune în executare o hotărâre judecătorească în modalitatea pretinsă sau la modul în care a fost pusă în executare.

Or, au opinat recurentele, în speță nu este vorba despre o punere în executare a unui titlu executoriu ce nu cuprinde dispoziții privind obligarea intimatului la a face ceva, pentru că în situația în care era vorba despre un atare titlu, ar fi avut deschisă calea executării silite.

De asemenea, față de considerentele instanței potrivit cărora invocarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 și a celor cuprinse la art. 8 din Secțiunea a 2-a, Capitolul VIII din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, nu schimbă concluzia privind inadmisibilitatea acțiunii întrucât solicitarea de obligare a pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare se întemeiază pe hotărâri judecătorești ce nu cuprind această obligație, iar ordinele nu pot fi emise și contestate decât în condițiile legii, au arătat că hotărârea judecătorească este cauza acțiunii introductive și nu temeiul acesteia, iar inadmisibilitatea pare fundamentată de către instanță pe o analiză a existenței condițiilor necesare pentru formularea unei cereri de punere în executare, deși până la această analiză considerentele priveau aspecte ce țineau de analiza admisibilității unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susținut, în contextul unor considerente de ordin teroretic referitoare la inadmisibilitate, că în mod neîntemeiat a admis prima instanță o asemenea excepție, în condițiile în care nu există o normă imperativă care să instituie vreo condiție de validitate a căii procedurale pe care au ales-o. Totodată, au arătat că din întreaga motivare a excepției nu reiese decât faptul că instanța a realizat în fapt o analiză pe fond a cererii, prin raportare strictă la obiectul acesteia prin prisma art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care definește sintagma "refuz nejustificat de a soluționa o cerere", ignorând fără temei prevederile tezei I a textului de lege precizat, precum și dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reținând că a fost învestită cu o cerere prin care au reclamat nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești ce nu este act administrativ.

Or, prin cererea introductivă nu au solicitat punerea în executare a vreunei hotărâri judecătorești, ci hotărârea judecătorească este cauza acțiunii formulate, respectiv obligația de a face, ca urmare a vătămării dreptului lor la indemnizații stabilite printr-o hotărâre, drept nepus în plată, iar vătămarea suferită a fost determinată de refuzul nejustificat al intimatului de a soluționa cererea privind emiterea ordinului de încadrare în raport de indemnizațiile ce li se cuvin.

Cât privește calitatea procesuală, au susținut că atribuția stabilirii indemnizațiilor de încadrare și a celorlalte drepturi ale judecătorilor revine Ministrului Justiției potrivit art. 8 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea nr. 153/2017, citat în cuprinsul cererii de recurs, și că Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, iar conducătorul autorității (Ministrul Justiției) are atribuții privind emiterea ordinelor de reîncadrare salarială.

De asemenea, față de refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, și de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, au opinat că împrejurarea că în cele două sentințe nu există dispoziție de obligare a intimatului la emiterea ordinelor nu înseamnă că nu au dreptul să solicite emiterea unor astfel de ordine.

Limitarea ce ar rezulta din declararea ca inadmisibilă a acțiunii nu este compatibilă nici cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, interpretat în jurisprudența CEDO, conform motivelor expuse în pagina 6 a cererii de recurs. Astfel, au arătat că sunt în discuție efecte în planul dreptului administrativ ale hotărârilor judecătorești, în sensul materializării drepturilor substanțiale ce le-au fost recunoscute prin hotărâri, în actele administrative emise de Ministerul Justiției, astfel încât indemnizația de încadrare să corespundă în prezent cuantumului corect calculat prin luarea în considerare a elementelor salariale rezultate din hotărâri.

Totodată, pornind de la cele stabilite prin Decizia CCR nr. 794/15.12.2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1

1

)-(4

1

) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, au susținut că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială și că prin hotărârile judecătorești enunțate s-au dezlegat chestiuni litigioase esențiale, privitoare la raporturile lor de muncă, al căror efect pozitiv trebuie să se reflecte și în actele administrative emise de conducărorul principal de credite în ceea ce privește efectele viitoare.

În fine, raportat la art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, citat în recurs, au susținut că petitul 2 al cererii introductive privind obligarea intimatului la plata drepturilor salariale este o solicitare prin care urmăresc repararea prejudiciului cauzat prin refuzul acestuia de a emite ordinul indicat la petitul 1 și reprezintă o despăgubire pentru daunele materiale constând în lipsa reîncadrării cu indemnizația recalculată.

Prin urmare, au considerat că nu se poate reține că intimatul nu ar avea calitate procesuală pasivă cu privire la petitul 2 și nici că ar fi o situație similară celei invocate în decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, în susținerea acestei afirmații făcând trimitere la prevederile H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și la cele ale art. 5 și art. 131 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care, în principal a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv scoaterea sa din cauză, față de prevederile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca temeinică și legală.

Recurentele-reclamante au depus note de ședință prin care au solicitat citarea intimatei Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că potrivit art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, aceasta se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției.

La termenul de dezbateri din 09.11.2023, instanța de control judiciar a constatat că, în speță, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției a fost preluată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea subrogației legale reglementate de Legea nr. 304/2022, sens în care a luat act de această subrogare de drept intervenită în cauză și a constatat că Ministerul Justiției nu mai are calitate procesuală pasivă în prezentul dosar.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința de fond atacată în raport de criticile recurentelor, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., de apărările formulate prin întâmpinarea depusă la dosar, și de dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul promovat în cauză este nefondat și îl va respinge pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Față de obiectul acțiunii deduse judecății în prezenta cauză, astfel cum a fost consemnat la pct. I.1. din decizie, Curtea de Apel București a respins capătul de cerere indicat la pct. 2 din acțiune, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar capătul de cerere indicat la pct. 1 din acțiune l-a respins ca inadmisibil.

Reclamantele au contestat sentința de fond și au formulat critici atât sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în privința capătului de cerere indicat la pct. 2 din acțiune, cât și asupra excepției inadmisibilității acțiunii în privința capătului de cerere indicat la pct. 1, clamând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit primului motiv de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, recurentele-reclamante au susținut incidența tezei a II-a a textului de lege precizat, și anume existența în considerentele sentinței atacate a unor motive contradictorii cu privire la primul capăt de cerere respins ca inadmisibil, conform argumentelor expuse în prima parte a cererii de recurs redate la pct. I.3.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, totodată, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susținerile părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate nu este contradictorie, ci, dimpotrivă, este clară, concisă și concretă, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurentelor-reclamante referitoare la argumentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției adoptate, pretins a fi contradictorii, nu reflectă decât dezacordul exprimat în privința acestor argumente, respectiv propria viziune în ceea ce privește argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției adoptate de către prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța de control judiciar constată că argumentele reținute de prima instanță în pagina 6 a sentinței pronunțate, validează raționamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluției pronunțate, nefiind contradictorii.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, soluția primei instanțe criticate de reclamante în prima parte a recursului respectând pe deplin exigențele legii referitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești. Ca atare, primul motiv de recurs este nefondat și va fi respins în consecință.

Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul legal invocat se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În referire la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale a pârâtului în privința capătului de cerere indicat la pct. 2 din acțiune, părțile recurente au dezvoltat critici de nelegalitate sub aspectul încălcării de către prima instanță a cadrului normativ ce reglementează atribuțiile pârâtului în domeniul stabilirii indemnizațiilor de încadrare și a celorlalte drepturi ale judecătorilor, respectiv în materia plății acestora.

În plus, au susținut că petitul 2 al acțiunii privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale este o solicitare prin care urmăresc repararea prejudiciului cauzat prin refuzul acestuia de a emite ordinul indicat la petitul 1 al acțiunii și reprezintă o despăgubire pentru daunele materiale constând în lipsa reîncadrării cu indemnizația recalculată.

Contrar alegațiilor recurentelor și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă chemată în judecată nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește plata drepturilor salariale rezultate în urma aplicării elementelor indicate, soluția pronunțată asupra acestei excepții fiind legală.

Articolul 36 din C. proc. civ. prevede următoarele: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Așadar, una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, la speță, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios.

Apreciaza instanța de control judiciar că nu se poate reține că Înalta Curte de Casație și Justiție ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, din moment ce, potrivit normelor legale aplicabile, nu este parte în raportul juridic dedus judecății prin petitul 2 al acțiunii formulate de reclamante, ce vizează plata diferențelor bănești de natură salarială solicitate.

Este adevărat că în conformitate cu art. 142 alin. (2) și alin. (6) din Legea nr. 304/2022, legiuitorul a stabilit, în ceea ce privește judecătorii, că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Președintele acesteia, care este ordonator principal de credite în virtutea subrogației legale reglementate de legea menționată, preluând poziția procesuală a Ministerului Justiției, are competența de a emite ordine privind stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi ale judecătorilor.

Însă, chiar dacă bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, în ceea ce privește calculul și plata drepturilor salariale de natura celor solicitate în cadrul petitului 2 al acțiunii formulate de reclamantele din prezenta cauză, atribuțiile aparțin tribunalelor și curților de apel, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În consecință, în mod corect a admis prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului în privința capătului de cerere indicat la pct. 2 din acțiune și a respins acest petit ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, soluție ce va fi menținută ca legală de către instanța de control judiciar.

Pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare, Înalta Curte constată că în mod corect a admis instanța de fond și excepția inadmisibilității acțiunii față de prevederile legale incidente în speță, legal interpretate și aplicate raportat la situația de fapt stabilită.

Astfel cum rezultă din dispozitivul celor două hotărâri judecătorești evocate în sprijinul solicitării cuprinse la pct. 1 al acțiunii introductive, Tribunalul București și Curtea de Apel București au fost obligați la recalcularea indemnizațiilor de încadrare cuvenite reclamantelor, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,00, stabilit anterior în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, la lit. a) pct. 14, respectiv prin valorificarea unei valori de referință sectorială calculată prin aplicarea majorării de 25% prevăzută de art. III din aceeași ordonanță, precum și la plata diferențelor salariale rezultate, actualizate cu rata inflației și a dobânzii legale penalizatoare.

Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 și, ulterior, cele ale art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 prevăd posibilitatea contestării actului emis în aplicarea legii cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, reglementând o procedură specială în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum și de la cele din materia contenciosului administrativ.

Prin cererile adresate autorității pârâte, reclamantele au solicitat emiterea de noi ordine de salarizare prin care indemnizațiile lor de încadrare să fie stabilite în conformitate cu cele statuate în sentințele civile precizate, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița și rămase definitive la Curtea de Apel Ploiești, ținând cont de faptul că instanțele respective nu au stabilit în sarcina pârâtului și această obligație.

Cu alte cuvinte, prin intermediul demersului judiciar de față recurentele-reclamante au solicitat obligarea pârâtului să emită noi ordine de salarizare, prin punerea în executare a sentințelor civile indicate, respectiv la plata diferențelor salariale rezultate, și nu analizarea valabilității unui act emis în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, respectiv art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, în soluționarea contestației formulate împotriva ordinului de stabilire a drepturilor salariale.

Or, de competența instanței de contencios administrativ este analiza legalității deciziei adoptate de autoritatea pârâtă, prin care s-a soluționat contestația formulată împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, iar în condițiile în care solicitarea reclamantelor vizează pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligat pârâtul la emiterea de noi ordine de salarizare în sensul reîncadrării și stabilirii unor noi indemnizații în temeiul unor sentințe în care nu s-a stabilit această obligație, ci doar aceea a plății diferențelor salariale, acțiunea părților reclamante reprezintă un demers inadmisibil, cum în mod corect a reținut prima instanță.

Față de cele arătate, răspunsul comunicat de autoritatea pârâtă prin intermediul adresei nr. 2/72670,72669/2021 nu poate fi considerat un răspuns nejustificat de soluționare a unei cereri, în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cum pretind recurentele. Aspectele legate de obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de salarizare ca efect al punerii în executare a hotărârilor judecătorești invocate nu pot fi analizate din perspectiva existenței unui refuz nejustificat de a soluționa o cerere, întrucât vizează, în realitate, un refuz de a pune în executare hotărârile judecătorești respective în modalitatea pretinsă de solicitante, iar susținerile potrivit cărora nu au solicitat punerea în executare a acelor hotărâri judecătorești, acestea reprezentând chiar cauza cererii de chemare în judecată, nu schimbă concluzia referitoare la inadmisibilitatea demersului reclamantelor.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii potrivit căreia faptul că în cele două sentințe nu există dispoziție de obligare a intimatului la emiterea ordinelor, nu le poate lipsi pe recurente de dreptul de a solicita emiterea unor noi ordine, o astfel de limitare rezultată din declararea ca inadmisibilă a acțiunii nefiind compatibilă cu exigențele articolului 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența CEDO.

Faptul că legea aplicabilă stabilește condiții speciale pentru promovarea unei acțiuni în contencios administrativ sub aspectul obiectului acesteia, nu poate fi interpretat ca o limitare a accesului părții la justiție sau ca o negare a dreptului la un proces echitabil, prin prisma art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurentele-reclamante, întrucât legiuitorul este cel care stabilește procedura de judecată, inclusiv condițiile și termenele în care părțile pot formula acțiunile în justiție, tocmai prin prisma caracterului special al acesteia, nefiind permisă punerea în discuție a unei hotărâri definitive pentru alte motive decât cele formulate cu respectarea termenului prevăzut de lege sau cu nerespectarea cerințelor legale imperative.

Astfel cum s-a reținut și de către Curtea Europeană a Dreptului Omului în jurisprudența în materie, accesul la justiție nu este un drept absolut, ci se pretează la limitări, admisibile, cum sunt și condițiile formulării unei acțiuni în fața instanței de contencios administrativ, ținând cont de faptul că prin chiar natura sa necesită o reglementare din partea statului, iar statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, adică au o libertate în alegerea mijloacelor proprii să permită sistemului lor judiciar să răspundă exigențelor articolului 6 din Convenție.

Prin urmare, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

Față de motivele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamante și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței nr. 504 din 11 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.