ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3793/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05 august 2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au formulat contestație împotriva Ordinului 124/C/01.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordin care a fost adus la cunoștință la data de 27 februarie 2019, și împotriva căruia s-a formulat contestație la data de 18 martie 2019, contestație respinsă, prin care au solicitat: anularea în parte a Ordinului 124/C/01.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și emiterea unui nou ordin de salarizare, în care să fie acordate sporuri potrivit noii legi de salarizare, după cum urmează: sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%; sporul pentru păstrarea confidențialității, în cuantum de 5%; respectiv, recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015).

Prin precizarea depusă la dosar, reclamanții au arătat că înțeleg să conteste și solicită anularea și a dispoziției Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins contestația din data de 18 martie 2019.

Prin sentința civilă nr. 675 din 29 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următorele:

- a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- a anulat parțial Ordinul nr. 124/C/01.02.2019, emis de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în partea ce privește drepturile salariale ale reclamanților;

- a obligat pârâtul să emită pentru reclamanți ordine de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data de 30 noiembrie 2016, în raport de valoarea de referință sectorială inițială de 440,16 RON, ulterior majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015;

- a respins în rest cererea, raportat la valoarea de referință sectorială de 484,169 RON, ca rămasă fără obiect și ca neîntemeiată în ceea ce privește modul de calcul al sporurilor;

Împotriva sentinței civile nr. 675 din 29 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 05 august 2016 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă și respingerea în tot a acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 05 august 2016, în raport de prevederile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517 C. civ., întrucât reclamanții au solicitat plata drepturilor începând cu 09 aprilie 2015, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la 05 august 2019.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a învederat că din analiza dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, coroborate cu cele ale art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, rezultă că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege, iar principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01 ianuarie 2011.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că instanța de fond a ignorat dispozițiile Deciziei nr. 25 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 916 din 22 decembrie 2011, prin care s-a statuat că "Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 ...se interpretează în sensul că nu se aplică și magistraților" și că în mod greșit a acordat reclamanților valoarea de referință sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007, întrucât reclamanții nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, iar acordarea majorărilor în discuție numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opțiunea legiuitorului, și nu o formă de discriminare.

Recurentul-pârât a susținut și că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007 și că reclamanții solicită creșteri salariale de care a beneficiat doar personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, în cursul anului 2008, în referire însă la drepturi salariale recalculate, începând cu 09 aprilie 2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiției.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a enumerat un istoric al ordinelor privind salarizarea emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de dispozițiile legale incidente și de dispozițiile Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituționale.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Ordinul nr. 124 din 01 februarie 2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul parchetelor, respectiv s-au stabilit drepturile salariale cu începere din data de 01 ianuarie 2019 pe baza unei VRS mai mic de 484,18 RON.

Contestația administrativă împotriva ordinului de mai sus a fost respinsă ca neîntemeiată prin Adresa nr. x/13.05.2019.

Prin Ordinul nr. 3206 din 29 noiembrie 2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost stabilite drepturile salariale începând cu 01 decembrie 2016 raportat la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

Reclamanții, procurori în cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg-Jiu, au dedus cenzurii instanței de contencios administrativ legalitatea unui ordin emis de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând anularea Ordinului nr. 124/C/01.02.2019, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%; sporul pentru păstrarea confidențialității, în cuantum de 5%; respectiv, recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015).

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâtul înțelegând să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat, în esență, excepția dreptului material la actiune pentru pretentiile anterioare datei de 05 august 2016, solicitând respingerea actiunii ca neîntemeiată, făcând trimitere la Ordinul nr. 3206/2019 prin care s-au calculat drepturile salariale la o valoare de referință sectorială de 484 RON, în perioada 01 decembrie 2016-31 decembrie 2017, precum și la Decizia nr. 25/2011 a ÎCCJ - RIL, cu privire la interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 10/2007, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, Înalta Curte constată că în mod corect a respins instanța de fond excepția prescripției dreptului material la actiune pentru pretentiile anterioare datei de 05 august 2016.

Astfel, instanța de recurs are în vedere că reclamanții au respectat termenul de decădere pentru atacarea ordinului, iar în privința conținutului, se observă că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut existența unor obligații, însă câtimea acestora și, implicit, a drepturilor corespunzătoare ale reclamanților, ar fi fost greșit stabilită, potrivit susținerilor reclamanților.

În condițiile în care prin Ordinul nr. 897 din 22 mai 2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, pentru perioada 09 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01 decembrie 2015 - 31 iulie 2016, 01 august 2016 - 30 septembrie 2016 și 01 octombrie 2016 - 31 decembrie 2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, în mod judicios a reținut judecătorul fondului că pârâtul a efectuat un act de recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, caz de întrerupere a cursului prescripției prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ., problema câtimii dreptului devenind una de fond, adică de temeinicie a acțiunii în contencios administrativ.

Pe fondul recursului, instanța de control judiciar constată că în mod corect a constatat prima instanță că diferendul născut din emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale a reclamanților privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare".

Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în sensul că nu poate fi reținută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătorești în cauză, "stabilirea" indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situații punctuale și personale, astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede și în anul 2018 și 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că pârâtul a aplicat dispozițiile legale antereferite, însă valoarea concretă și corectă a VRS trebuie să fie cea de 440,15 RON (405 + 4% + 4,5%), respectiv 484,18 RON (440,15 + 10%), întrucât dispozițiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"art. 1 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și pentru personalul din serviciile de probațiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c și 3c la Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese, așadar, că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor. Totodată, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actelor normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamantii au depus la dosar practică judiciară cu privire la care s-a arătat că au existat valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentului-pârât privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, în ceea ce privește stabilirea valorii de referință sectorială, nu pot fi primite.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind data cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 675 din 29 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.