ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4081/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 iunie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat:

- anularea ordinelor de salarizare nr. 691, 693, 780, 869,1027, 1035, 1039, 1112, 1114 și 1138/2019 ale procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și emiterea altor ordine privind salarizarea, prin raportare Ia o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 8,5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, în loc de 4,5%, începând cu data de 09.04.2015, respectiv prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015, care să cuprindă și majorările de 8,5% din O.G.13/2008 și de 10% din Legea nr. 293/2010 și, în continuare, începând cu 01.01.2018, majorarea de 25%, prevăzută de Legea nr. 153/2017, care să se aplice față de nivelul acordat în decembrie 2017, recalculat prin acordarea VRS de 484,18 RON;

- reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, prin includerea procentului de 8.5% prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 13/2008,.precum a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484.18 RON;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda (egală penalizatoare, calculată de Ia data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acțiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferențiat până la 1 decembrie 2015, după 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

Prin sentința civilă nr. 326 din 29 mai 2020, Curtea de Apel București:

- a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți;

- a anulat parțial Ordinele nr. 691, 693, 780, 869, 1027, 1035, 1039, 1112, 1114 și 1138 din 2019, emise de pârât, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamantei, ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege;

- a obligat pârâtul să emită pentru reclamanți ordinele de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizației cu aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 30.11.2016, în raport de valoarea de referință sectorială inițială de 440,16 RON, ulterior majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015;

- a obligat pârâtul la plata către reclamanți a diferențelor salariale, actualizate cu rata inflației și cu dobânda legală începând cu data de 24.06.2016 la zi;

- a respins în rest cererea, ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței și, rejudecând:

- admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 28.06.2016 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă;

- admiterea excepției lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect;

- respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică se susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției extinctive sens în care susține că reclamanții au solicitat plata drepturilor începând cu data de 09.04.2015, iar acțiunea a fost introdusă la data de 28.06.2019, astfel că pentru pretențiile anterioare datei de 28.06.2016 reiterează prescripția dreptului material la acțiune.

Sub un al doilea aspect, invocă excepția lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, arătând că în baza art. 1 din Ordinul nr. 3206/29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017 procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, specialiștii IT și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, iar începând cu 01.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din același ordin, în măsura în care nu intervin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În continuare, arată că începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare, sens în care invocă dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, din care reiese că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției sunt cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, la care se adaugă sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege, iar principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. În acest sens invocă prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010.

Susține că instanța de fond a ignorat dispozițiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 se interpretează în sensul că nu se aplică și magistraților.

Consideră că în mod greșit prima instanță a acordat reclamanților valoarea de referință sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007, deoarece reclamanții nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică.

Arată că în considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ținând seama și de resursele financiare disponibile, iar C.E.D.O. a reținut în jurisprudența sa, că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

Mai arată că prin Deciziile nr. 818 - 821 din 03.07.2008, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, invocă prevederile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, cu precizarea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007. Mai invocă dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2 din O.G. nr. 13/2008, apreciind că reclamanții solicită creșteri salariale de care a beneficiat doar personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, în cursul anului 2008, cu referire la drepturi salariale recalculate, începând cu 09.04.2015.

Precizează că prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, pentru perioada 09.04.2015 -30.11.2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015 - 31.07.2016, 01.08.2016 - 30.09.2016 și 01.10.2016 - 31.12.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, avându-se în vedere salarizarea la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Susține că, ulterior, prin Ordinul nr. 906 din 24.05.2018 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anexele 1-15 ale Ordinului nr. 247 din 30.01.2018 au fost înlocuite cu noi anexe, iar prin Ordinul nr. 907 din 24.05.2018 au fost stabilite drepturile salariale începând cu 01.05.2018. arată că toate ordinele anterior menționate, nefiind anulate de instanța de contencios administrativ, își produc pe deplin efectele juridice.

De asemenea, invocă Decizia nr. 794 din 15.12.2016 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituționale, arătând că după publicarea acestei decizii, ordonatorii de credite din sistemul justiției au procedat la recalcularea indemnizațiilor brute lunare și a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, începând cu 09.04.2015.

Menționează că de la data de 09.04.2015 s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupațională "Justiție", prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, iar începând cu 01.12.2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 897/2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ulterior, prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 s-a stabilit că în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, specialiștii IT și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON; începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Totodată, susține că în mod greșit instanța de fond a dispus actualizarea diferențelor de drepturi salariale în funcție de rata inflației și acordarea dobânzii legale penalizatoare, în condițiile în care reclamanții nu au contestat Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care își produce în continuare efectele juridice. Prin ordinul anterior menționat se prevede că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestuia urmează să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Precizează că dobânda este o sancțiune civilă constând în daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată; daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației; noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret și variabil probat de partea care îl pretinde în condițiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condițiile acordării acestui tip de despăgubiri țin de răspunderea civilă contractuală, iar pentru a fi în prezența răspunderii civile contractuale trebuie ca între cel chemat să răspundă și cel care răspunde să existe un contract, motiv pentru care apreciază că în speță este vorba de o răspundere civilă delictuală.

Consideră că dobânda moratorie nu poate fi prezumată, fiind un sistem de reparație atașat răspunderii contractuale, întrucât vizează doar obligațiile bănești contractuale și, cum între reclamanți și pârât nu este încheiată nicio convenție care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condițiilor existenței acestui tip de răspundere.

Astfel, arată că art. 1 din O.G nr. 13/2011 se aplică întârzierii în executarea oricărei creanțe bănești (dobânda penalizatoare), iar pe de altă parte, se aplică ori de câte ori o creanță bănească este producătoare de dobândă, oricare ar fi caracteristicile creanței sau motivul pentru care aceasta generează dobânda (dobânda remuneratorie). În acest sens, invocă și dispozițiile art. 197 pct. 11 din Legea nr. 71/2011 și arată că începând cu data intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 101, care prevede că dispozițiile art. 1535 și 1538 - 1543 din C. civ. sunt aplicabile dobânzii penalizatoare. Or, termenul de dobândă este definit în două moduri, ca dobândă remuneratorie sau ca dobândă penalizatoare, însă ambele au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate între părți.

Apreciază că deși art. 1535 alin. (1) C. civ. prevede că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii fără să dovedească un prejudiciu, condiția o constituie existența unui contract, motiv pentru care susține că aceste dispoziții nu sunt aplicabile, așa încât în cauză se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data emiterii ordinelor/deciziilor de acordare a drepturilor salariale, iar nu dobânda legală penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 3/2019.

Intimații-reclamanți A. ș.a. nu au formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanții, procurori și personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin acțiunea formulată au solicitat în esență:

- anularea ordinelor de salarizare nr. 691, 693, 780, 869,1027, 1035, 1039, 1112, 1114 și 1138/2019 ale procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și emiterea altor ordine privind salarizarea, prin raportare Ia o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 8,5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, în loc de 4,5%, începând cu data de 09.04.2015, respectiv prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015, care să cuprindă și majorările de 8,5% din O.G.13/2008 și de 10% din Legea nr. 293/2010 și, în continuare, începând cu 01.01.2018, majorarea de 25%, prevăzută de Legea nr. 153/2017, care să se aplice față de nivelul acordat în decembrie 2017, recalculat prin acordarea VRS de 484,18 RON;

- reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, prin includerea procentului de 8.5% prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 13/2008,.precum a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484.18 RON;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda (egală penalizatoare, calculată de Ia data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acțiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferențiat până la 1 decembrie 2015, după 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâtul înțelegând să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 28.06.2016, Înalta Curte constată că, prin recursul formulat, recurentul-pârât a arătat doar că reiterează excepția prescripției, fără a formula și critici de nelegalitate față de modul cum a motivat judecătorul fondului soluția de respingere a acestei excepții, astfel încât, în lipsa unor critici concrete sub acest aspect, nu se poate proceda în recurs la o reanalizare a excepției.

În ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 când a fost emis Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 3206/2019, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute și recalculate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a stabili drepturile salariale în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii există atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea Ordinului nr. 3206/29.11.2019 constituie o împrejurare ce vizează interesul procesual al susținerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, va fi respins, ca nefondat, motivul de recurs referitor la lipsa de obiect a acțiunii.

În ceea ce privește criticile invocate pe fondul recursului, examinând cererea de recurs formulată de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o redare fidelă a întâmpinării depuse la fond în dosarul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la filele x, aspectele invocate făcând obiectul analizei primei instanțe, prin cererea de recurs nefiind adus niciun argument suplimentar în privința acestor aspecte care să se circumscrie motivelor de nelegalitate apte să conducă la casarea hotărârii recurate.

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind verificarea aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat faptul că intimații-reclamanți nu au contestat Ordinul nr. 3206/29.11.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care își produce în continuare efectele juridice, acest act prevăzând că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestui ordin urmează să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Critica este nefondată, în condițiile în care dispoziția din respectivul ordin vizează modalitatea de executare a obligațiilor salariale restante rezultate din aplicarea ordinului, în timp ce instanța l-a obligat la plata diferențelor de drepturi salariale pe care instanța le-a recunoscut reclamanților nu numai în raport cu Ordinul nr. 3206/29.11.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci și în raport cu celelalte aspecte reținute prin sentința recurată.

De altfel, prin O.U.G. nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției s-a stabilit plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018, precum și plata dobânzilor și actualizarea cu rata inflației.

Cu privire la critica recurentului-pârât referitoare la cererea reclamanților de actualizare cu dobânda legală a drepturilor salariale solicitate, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală, aceasta impunându-se în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanți prin plata, pentru perioada de timp indicată în cererea de chemare în judecată, a unor drepturi salariale într-un cuantum inferior celui cuvenit.

În privința dobânzilor este relevantă Decizia nr. 2/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, prin care s-a statuat că:

"În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii s-a reținut că "pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

Așadar, prin această decizie, aplicabilă în cauză, s-a stabilit posibilitatea de acordare a dobânzii legale, decizia de mai sus fiind pronunțată în aplicarea dispozițiilor 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., ce a fost invocat chiar de către recurentul-pârât în susținerea criticii formulate.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 326 din 29 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2022.