ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5690/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 15.01.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată, în calitate de pârât, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

I. anularea în parte a Ordinului nr. 1392 din 20.10.2020 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus stabilirea drepturilor salariale ce se cuvin procurorilor și personalului asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019, care îi vizează pe toți reclamanții;

II. acordarea unei valori de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu luna august 2016, urmarea majorării cu 25 % conform prevederilor art. III din O.U.G. nr. 20/2016;

III.obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să modifice ordinele în sensul celor arătate mai sus, prin reîncadrarea și recalcularea indemnizației brute lunare și a celorlalte drepturi salariale, începând cu 01.08.2016 și până în prezent;

IV.obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferenței dintre venitul astfel calculat și venitul efectiv plătit;

V. obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, precum și indicele de inflație la sumele datorate.

Prin sentința nr. 1535 din 29 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției, a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a anulat Ordinul nr. 1392/20.10.2020 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamanți în care drepturile salariale ale acestora să fie stabilite prin luarea în calcul a unei VRS de 605,225 RON pe perioada 01.12.2016-30.11.2019 și a obligat pârâtul să plătească reclamanților diferența dintre venitul salarial calculat conform celor menționate anterior și venitul salarial efectiv încasat, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărui venit salarial și până la data plății efective.

Împotriva sentinței nr. 1535 din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, pe cale de consecință, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 15.01.2018 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, precum și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului a susținut că prima instanță a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și, contrar celor reținute de aceasta, a apreciat că refuzul exprimat prin adresa din 18.12.2020, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este justificat.

De asemenea, a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 36 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 24 alin. (1) din cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016 și art. 23 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016, nr. 36/2018 și nr. 56/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la hotărârile judecătorești menționate în considerentele sentinței atacate, toate aspectele evidențiate fiind de natură a atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, a considerat că prima instanță a respins în mod greșit excepția prescripției extinctive, ținând cont de faptul că reclamanții au solicitat, în esență, obligarea sa la plata unor diferențe de drepturi salariale, fiind aplicabile cu prioritate dispozițiile art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și cele ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517 din C. civ., cu toate consecințele ce decurg din acestea.

Întrucât reclamanții au solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 01.08.2016, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 15.01.2021, a apreciat că în cauză a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 15.01.2018. În această situație, termenul de prescripție nu a început să curgă de la pronunțarea sentinței civile nr. 1688 din 12.11.2019 a Tribunalului Caraș Severin.

În continuare a citat cadrul normativ incident în speță, redând în cuprinsul cererii de recurs dispozițiile art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 4 alin. (2) și alin. (3), art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3), art. 47 alin. (6) și art. 71 din Legea nr. 500/2002, precum și prevederile art. 1 din O.G. nr. 22/2002, și a arătat că din economia acestor texte de lege rezultă că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, precum și faptul că ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, astfel că în mod greșit a fost obligat ordonatorul principal de credite la emiterea ordinului de salarizare.

A mai susținut că prima instanță a ignorat dispozițiile Ordinului nr. 3206 din 29.11.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărui art. 1 prevede că în perioada 01.12.2016-31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, specialiștii IT și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON. Or, începând cu data de 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din același ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, prima instanță a apreciat că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON trebuie stabilită prin raportare la majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015, însă, această majorare vizează cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu valoarea de referință sectorială, raportat la dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 la care face trimitere art. III din O.U.G. nr. 20/2016 aplicabile personalului de probațiune, pe care le-a redat în cererea de recurs.

Așadar, recalcularea drepturilor salariale ale personalului de probațiune, prin raportare la valoarea de referință sectorială majorată, se realizează prin aplicarea creșterii de 25% la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acesteia la valoarea de referință sectorială. Aceasta întrucât majorarea de 25 % nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință sectorială.

A evocat recurentul considerentele deciziei nr. 286 din 24.06.2020 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2019, precum și ale deciziei nr. 944 din 04.11.2020 a aceleiași instanțe, pronunțată în dosarul nr. x/2020, și a subliniat că toate argumentele expuse infirmă susținerea instanței de fond potrivit căreia: "la nivelul familiei ocupaționale Justiție există, la acest moment, personal care este salarizat corespunzător unei valori de referință sectoriale mai mari".

Totodată, a subliniat că reclamanții nu pot beneficia de majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, întrucât nu fac parte din categoria personalului de probațiune, iar acordarea majorării în discuție doar unei categorii profesionale reprezintă opțiunea legiuitorului și nu o formă de discriminare, sub acest aspect subliniind că prin Deciziile nr. 818-821 din 03.07.2008, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 537 din 16.07.2008, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate invocate de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În final a susținut că statuările Curții Constituționale din Deciziile nr. 289 din 07.06.2005 și nr. 693 din 17.10.2006 și ale Curții Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea pronunțată în Cauza Kechko c. Ucrainei și din Hotărârea pronunțată în Cauza Wieczorek c. Poloniei, sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

În plus, având în vedere conținutul dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, și art. 3

1

alin. (1

3

) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, rezultă că la data publicării Deciziei CCR nr. 794/2016 nivelul maxim al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și drepturile acordate de prima instanță.

Deși intimaților-reclamanți le-a fost comunicată cererea de recurs și au fost legal citați pentru termenul din 10 noiembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, aceștia nu au depus întâmpinare și nu s-au prezentat la termenul stabilit pentru soluționarea recursului.

Analizând sentința recurată în raport de criticile recurentului, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat și îl va respinge pentru următoarele motive:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Intimații-reclamanți, în calitate de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea parțială a Ordinului nr. 1392/20.10.2020 prin care le-au fost stabilite drepturile salariale aferente funcției de procuror, începând cu data de 01.12.2016, precum și obligarea pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la acordarea unei valori de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu luna august 2016, urmarea majorării cu 25 % conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv obligarea pârâtului să modifice ordinele conform celor solicitate, prin reîncadrarea și recalcularea indemnizației brute lunare și a celorlalte drepturi salariale, începând cu 01.08.2016 și până în prezent, și la plata diferenței dintre venitul astfel calculat și venitul efectiv plătit, inclusiv dobânda legală penalizatoare,calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, precum și indicele de inflație la sumele datorate.

Soluționând cauza, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, a admis acțiunea reclamanților, a dispus anularea Ordinului nr. 1392/20.10.2020 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamanți în care drepturile salariale ale acestora să fie stabilite prin luarea în calcul a unei VRS de 605,225 RON pe perioada 01.12.2016-30.11.2019 și, totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamanților diferența dintre venitul salarial calculat conform celor menționate anterior și venitul salarial efectiv încasat, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărui venit salarial și până la data plății efective.

În esență, criticile recurentului-pârât vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în materia stabilirii drepturilor salariale reprezentate de art. 36 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 24 alin. (1) din cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016 și art. 23 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, precum și încălcarea considerentelor Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016, nr. 36/2018 și nr. 56/2018, precum și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

În plus, recurentul-pârât a criticat sentința de fond și pentru greșita interpretare și aplicare a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și, contrar celor reținute de prima instanță, a apreciat că refuzul exprimat prin adresa din 18.12.2020, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este justificat.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, care vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și a celor cuprinse la art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517 din C. civ., Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate.

Prin intermediul demersului judiciar ce face obiectul cauzei pendinte intimații-reclamanți au solicitat, în esență, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să le fie recalculate indemnizațiile brute lunare și a celorlalte drepturi salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, față de împrejurarea că începând cu anul 2002 indemnizațiile magistraților se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, iar prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 s-a prevăzut că la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON se adaugă o majorare de 25%.

Potrivit regulii generale prevăzute în art. 2523 din C. civ., aplicabil în speță, prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Prin Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 legiuitorul a prevăzut o soluție legislativă menită să asigure egalizarea indemnizațiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familia ocupațională "Justiție",indiferent de instituția sau autoritatea publică angajatoare, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sau prin acte administrative, întemeiate pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, astfel că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții au fost reîncadrați și salarizați pe baza mai multor valori de referință sectorială, stabilite ca fiind maximul în plată.

Așadar, salariul de bază/indemnizația de încadrare trebuia calculat(ă) la nivelul maxim aflat în plată în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", nivel maxim ce a fost stabilit, de exemplu pentru personalul de probațiune, prin sentința nr. 1668/12.11.2019 a Tribunalului Caraș-Severin, definitivă prin decizia Curții de Apel Timișoara, respectiv prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la care s-a adăugat, începând cu luna august 2016, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Cu alte cuvinte, începând cu data menționată anterior, cuantumul valorii de referință sectorială în funcție de care se calculează salariul de bază al intimaților-reclamanți s-a majorat cu 25%, respectiv de la 484,18 RON la 605,225 RON (484,18 RON + 121,045 RON = 605,225 RON).

Întrucât la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" exista personal salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială mai mare, în cuantum de 605,225 RON, termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă, în situația intimaților-reclamanți, de la data cunoașterii de către aceștia a dreptului la calcularea drepturilor salariale prin aplicarea acestei din urmă valori de referință sectorială existentă la nivelul familiei ocupaționale, atât pentru personalul de probațiune, cât și pentru alți magistrați, și nu de la data nașterii dreptului de creanță al părților reclamante, cum în mod greșit susține recurentul-pârât.

Pe cale de consecință, față de data introducerii cererii de chemare în judecată din 15.01.2021, dreptul material la acțiune al intimaților-reclamanți privind obligarea pârâtului la recalcularea drepturilor salariale prin luarea în calcul a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019, nu este prescris, iar instanța de fond a pronunțat o soluție legală, cu aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie.

În referire la critica privind greșita interpretare și aplicare a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la refuzul emiterii unui nou ordin de salarizare, comunicat reclamanților cu adresa din 18 decembrie 2020, Înalta Curte reține, în primul rând, că o atare critică este dedusă judecății direct instanței de recurs, neconstituind o apărare a părții care să constituie obiect de analiză al primei instanțe. Or, în contextul în care un astfel de motiv de nelegalitate a sentinței atacate este invocat în fața instanței de recurs, fără ca prima instanță să fi fost învestită cu analizarea acestei susțineri, instanța de control judiciar apreciază că din această perspectivă devin aplicabile dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe pentru acest motiv.

Distinct însă de acest aspect, Înalta Curte constată că, anterior formulării acțiunii, reclamanții au formulat contestație împotriva Ordinului nr. 1392/20.10.2020, solicitând pârâtului emiterea unui nou ordin de salarizare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială mai mare, de 605,225 RON, existentă la nivelul familiei ocupaționale "Justiție".

Prin adresa din 18 decembrie 2020, pârâtul a respins contestația reclamanților, comunicând acestora refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă." Totodată, art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeași lege definește refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

În fine, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În concluzie, atât prin formă, cât și prin conținut, adresa respectivă are natura unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, care exprimă voința explicită a autorității publice emitente a actului contestat, de a nu da curs cererii formulate de reclamanți în temeiul reglementărilor legale în vigoare la data înregistrării cererii acestora.

Având de analizat dacă refuzul pârâtului a fost sau nu justificat, respectiv dacă sunt întrunite în speță condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte are în vedere faptul că din definiția legală oferită actului administrativ de art. 2 alin. (1) lit. c) din legea amintită, rezultă condițiile sale de validitate subsumate principiului legalității, condiții subordonate, în esență, obligației ca acest act să fie emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Astfel, actul administrativ trebuie să fie emis în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament și cu toate actele normative având forță juridică superioară acestuia, de autoritatea competentă și în limitele competenței sale, în forma și cu procedura prevăzute de lege.

Or, așa cum se va arăta în continuare în cadrul analizei criticilor formulate cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, refuzul pârâtului de emitere a unui nou ordin de salarizare a intimaților-reclamanți, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, este nejustificat, fiind emis cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare și a caracterului obligatoriu al deciziilor emise de Curtea Constituțională a României și de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mijloacelor procedurale prevăzute de legiuitor pentru unificarea practicii judecătorești.

În acest punct este important a se aminti că legislația în privința salarizării personalului din sistemul justiției a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată inițial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) și prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015 și prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014.

Prin acest din urmă act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții. Ulterior, prin Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 25 noiembrie 2015, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizațiilor, inclusiv pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție".

Prin O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 s-a prevăzut că în anul 2016 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prin care a fost introdus art. 31, în temeiul căruia, avându-se în vedere diferențele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar pentru persoanele care își desfășurau activitatea în aceleași condiții, a fost stabilită obligația egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

În fine, prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 31 august 2016, a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în sensul înlocuirii principiului egalizării indemnizațiilor în raport de nivelul maxim existent, cu regula conform căreia acest nivel se va stabili fără a se ține seama de drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Textele legale care prevăd regula amintită au făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 794/2016 din data de 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale statuându-se în sensul constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare. În esență, instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile legale în discuție contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, astfel că, pentru respectarea acestuia, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie aceleași pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Or, concluzia instanței de fond nu contrazice aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, care evidențiază principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

De asemenea, concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 36/2018, și anume:

"(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

În esență, prin decizia amintită s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

În acest context normativ și ținând cont de faptul că, atât în cazul magistraților, prin numeroasele hotărâri pronunțate la nivelul mai multor instanțe judecătorești la nivel național, cât și în cazul personalului de probațiune printr-o hotărâre pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, rămasă definitivă la Curtea de Apel Timișoara, s-a stabilit deja o salarizare prin raportare la valoarea de referință sectorială solicitată de reclamanții din cauza pendinte, în mod just a apreciat instanța de fond că se impune recalcularea indemnizației de încadrare a acestora pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019.

Aceasta deoarece, în temeiul art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, așa cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, începând cu data de 01.07.2016 și până la 31.07.2016, intimaților-reclamanți li se cuvine acordarea unei valori de referință sectorială de 484,18 RON. Conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Prin urmare, rezultă cu puterea evidenței că, începând cu data de 01.08.2016, la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON se adaugă majorarea de 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015, calculată prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază, rezultând o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Or, dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu au fost declarate neconstituționale, ci s-a stabilit că interpretarea potrivit căreia aceste prevederi nu includ și situațiile în care au fost acordate drepturi prin hotărâri judecătorești, este neconstituțională. Altfel spus, prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu și-au încetat efectele la 45 zile de la data publicării Deciziei CCR nr. 794/2016.

Pe de altă parte, la data de 01.07.2016 erau în vigoare prevederile menționate care stabileau că drepturile salariale trebuie acordate cu luarea în considerare a nivelului maxim al acestora prin raportare la ordonatorul principal de credite, în a cărui subordine se află instituția în care își desfășoară activitatea reclamanții.

Potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în vigoare în acest moment, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. Rezultă că, în ceea ce privește procurorii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este cel care are competența de a emite ordine privind stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi.

Este adevărat că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 3206/29.11.2019 pentru perioada 01.12.2016-31.12.2017, însă prin acest act a fost stabilită o altă salarizare, drepturile intimaților-reclamanți fiind calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, inferioară celei de 605,225 RON, stabilită prin hotărâri judecătorești definitive. Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentului conform căreia a fost ignorat Ordinul nr. 3206/29.11.2019.

Cum la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" trebuie luate în considerare hotărârile judecătorești care au fost pronunțate în legătură cu întreg personalul salarizat în cadrul ordonatorilor secundari și terțiari de credite menționați anterior, rezultă că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică începând cu 09.04.2015 pentru tot personalul din sistemul justiției. Or, faptul că reclamanții beneficiază de o majorare salarială acordată doar celor din sistemul de probațiune nu schimbă rațiunile pentru care la 09.04.2015 valoarea de referință sectorială trebuia să fie unică, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor hotărâri judecătorești.

Un argument suplimentar în acest sens constă în faptul că, în toate legile-cadru de salarizare, drepturile salariale ale personalului de probațiune sunt reglementate în cadrul anexelor privind familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție", personalul de probațiune făcând parte, prin urmare, din această familie ocupațională.

Pe cale de consecință, întrucât au fost deja pronunțate hotărâri judecătorești definitive care au recunoscut atât dreptul personalului de probațiune, cât și dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017, pârâtul avea obligația de a proceda la emiterea ordinului de salarizare în sensul solicitat de intimații-reclamanți, refuzul acestuia comunicat cu adresa din 18.12.2020 fiind, prin urmare, nejustificat.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar inițiat de pârât, cu consecința păstrării ca legale a sentinței atacate sub toate aspectele, inclusiv cele care nu au făcut obiectul recursului de față.

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 1535 din 29 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.