ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2076/2025

Ședința publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2023, nr. y/2024 și nr. z/2024, reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii CNCD nr. 572 din 01.11.2023.

Prin rezoluțiile din 08.02.2024 și 15.02.2024, stabilite în dosarele nr. x/2024 și y/2024, s-a dispus înaintarea acestor cauze primei instanțe învestite și atașarea la dosarul nr. x/2023 al Curții de Apel București.

1.2. De asemenea, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 04.01.2024, sub nr. x/2024, reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, A., Sindicatul Național al Polițiștilor de Penitenciare, Filiala Penitenciar Bacău, a solicitat anularea Hotărârii nr. 572/01.11.2023, pronunțată în Dosarul nr. x/2022 de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

1.3. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 22.04.2024, a admis excepția de conexitate, invocată de către reclamantul Ministerul Justiției și pârâtul CNCD, dispunând conexarea cauzei înregistrate sub nr. x/2024, la dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a CAF.

Prin sentința civilă nr. 1242 din 4 iulie 2024, Curtea a respins contestațiile formulate de reclamanți, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs reclamanții Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției.

3.1. Recurentul-reclamant Ministerul Justiției a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea Hotărârii CNCD nr. 572/01.11.2023.

Criticile subsumate motivului de casare invocat se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2, art. 18 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, a Deciziei CCR nr. 997/2008, a art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 13 C. proc. civ., cât și a art. 53 alin. (5), art. 59 și art. 79 din Ordinul CNCD nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor.

În situația menținerii soluției recurate, a solicitat înlăturarea din considerentele acesteia a mențiunilor aflate la pagina 15, paragraful final:

"Curtea mai arată că pârâtul a reținut în mod justificat că modificările aduse prin Legea nr. 145/2019 pot produce efecte discriminatorii în sistem - în contextul în care au fost decelate indiciile unui tratament diferențiat în situații comparabile indus de modificările legale cercetate, recomandarea de armonizare a actelor normative apărând astfel ca justificată.", întrucât, pe de o parte, vin în contradicție cu motivarea avută în vedere de către prima instanță pentru a respinge restul criticilor formulate prin acțiune, iar, pe de altă parte, cuprind constatări de natură a-l prejudicia pe reclamant.

O primă critică vizează împrejurarea că, în mod nelegal, prima instanță a apreciat ca fiind corectă soluția CNCD, prin care s-a respins excepția necompetenței, iar Consiliul și-a constatat "neincidența", având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008, însă a emis o recomandare de armonizare a legislației.

Sub acest aspect, a arătat că petentul nu a criticat textul de lege, ci a invocat exercitarea de către persoanele reclamate a unor forme de discriminare împotriva membrilor de sindicat, cu ocazia aplicării legii.

Astfel, în condițiile în care se reclama o eronată și nelegală interpretare a textului de lege, interpretare despre care s-a susținut că nu are suport nici în Legea nr. 145/2019 și nici în O.M.J. nr. 482/C/2020, respectiv o nepermisă adăugire la textul de lege, este evident că petentul-intimat a solicitat CNCD să cenzureze modul de aplicare și interpretare a legii de către persoanele reclamate cu ocazia soluționării cererilor formulate de membrii de sindicat reprezentați, or, câtă vreme această prerogativă revine instanțelor de judecată, excepția necompetenței era întemeiată și se impunea a fi admisă.

În aplicarea efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 997/2008 a Curții Constituționale, Colegiul director își putea constata necompetența, iar nu neincidența, atunci când aprecia că obiectul petiției îl reprezenta constatarea caracterului discriminatoriu al unor dispoziții cuprinse în acte normative cu putere de lege, acesta fiind și stadiul în care se impunea a se opri analiza CNCD.

Or, contrar celor reținute de judecătorul fondului, odată ce își constata necompetența, indiferent în ce temei, Colegiul nu mai putea nici emite vreo recomandare cu acest obiect, recurentul apreciind, astfel, că au fost încălcate dispozițiile art. art. 59 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor.

În ceea ce privește posibilitatea de a formula recomandări, art. 79 din aceeași procedură face referire la recomandări pentru preîntâmpinarea unor situații discriminatorii, eventual în cadrul procesului legislativ, iar nu de o presupusă discriminare existentă deja, faptă care, de altfel, a fost examinată chiar de instanța de judecată, care a nu identificat elementele constitutive a unei fapte care să încalce prevederile O.G. nr. 137/2000.

Referitor la posibilitatea exprimării unor opinii în ceea ce privește competența CNCD cu privire la armonizarea legislației cu principiul nediscriminării, contrar celor reținute de instanța de fond, a arătat că recomandarea generică a armonizării legislației este inserată în mod nelegal în hotărârea comunicată părților reclamate, în condițiile în care, pe de o parte, petiția cu care CNCD a fost sesizat nu viza o discriminare prin lege, iar, pe de altă parte, nici Ministerul Justiției și nici celelalte părți nu ar putea modifica sau completa textele de lege criticate de acest organism, întrucât ar încălca sfera de competență a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a țării.

Contrar celor reținute de prima instanță, în sensul că nu a fost constatată de către CNCD existența unei fapte de discriminare și nu a fost aplicată o sancțiune pentru a se analiza, din perspectiva art. 20 raportat la art. 2 al O.G. nr. 137/2000, fapta de discriminare definită la art. 2 alin. (1), recurentul-reclamant a susținut că, fără a reține în mod formal o faptă de discriminare imputată părților reclamate, Consiliul a reținut totuși existența unei situații discriminatoriii în care s-ar afla polițiștii de penitenciare în numele cărora a fost formulată petiția, identificând drept sursă a acestei situații lipsa unor norme tranzitorii în lege.

Sub acest aspect, a subliniat, încă o dată, că nu poate fi reținută discriminarea celor care au achiziționat locuințe anterior intrării în vigoare a Legii nr. 145/2019, cele două categorii de persoane aflându-se în situații juridice diferite.

Astfel, considerentele primei instanțe, prin care apreciază că este justificată recomandarea de armonizare a legislației, vin în contradicție cu motivarea avută în vedere pentru a respinge criticile formulate prin acțiunea Ministerului Justiției, întrucât, anterior, instanța apreciase că nu are competența de a cenzura punctul de vedere emis de CNCD și respinsese criticile privind conținutul recomandării formulate de reclamanți care se circumscriu fondului unei fapte de discriminare, cu motivarea că o astfel de faptă nu a fost reținută.

De asemenea, a apreciat că, prin inserarea în cadrul hotărârii a acestor considerente, sunt depășite limitele puterii judecătorești.

Recurentul-reclamant a criticat și faptul că prima instanță a considerat că nu a fost dovedită o vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale reclamanților, susținând că, prin conținutul său, punctul de vedere al CNCD are potențialul a vătăma interesele reclamanților, iar prin exprimarea unor astfel de "puncte de vedere" se creează premisele încurajării unui fenomen litigios împotriva MJ si ANP, prin utilizarea opiniilor CNCD.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat faptul că, în mod greșit, prima instanță a respins puterea lucrului judecat, invocată prin raportare la dosarul nr. x/2021, având în vedere că, în condițiile în care în fața CNCD au fost aduse aceleași argumente ca în litigiul purtat în instanță, iar obiectul se suprapunea, soluția definitivă deja pronunțată se impunea cu putere de lucru judecat.

O ultimă critică vizează respingerea argumentelor reclamantului referitoare la nerespectarea de către CNCD a contradictorialității dezbaterilor și a dreptului la apărare.

În opinia recurentului-reclamant, Colegiul director avea obligația de a pune apărarea invocată de Ministerul Justiției în discuția tuturor părților, inclusiv prin acordarea unui nou termen, și de a se pronunța ulterior asupra ei, arătând și motivele pentru care o respinge și, prin urmare, nu pot fi primite considerentele judecătorului fondului privind posibilitatea Ministerului Justiției de a-și susține poziția direct în fața instanței de judecată, întrucât rolul instanței de contencios administrativ este de a verifica actul criticat prin prisma legalității, nu de a-i suplini eventualele lipsuri.

3.2. Recurenta-reclamantă Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată și anularea Hotărârii CNCD nr. 572/01.11.2023.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă susține critici similare cu cele expuse de recurentul-reclamant Ministerul Justiției.

4.1. Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca neîntemeiate.

4.2. Recurenta-reclamantă Administrația Națională a Penitenciarului a depus întâmpinare la recursul Ministerului Justiției, solicitând admiterea căii de atac, precum și răspuns la întâmpinarea formulată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Reclamanții Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției au învestit instanța de contencios administrativ cu cereri de chemare în judecată, prin care au solicitat anularea Hotărârii nr. 572/01.11.2023 a Colegiului Director din cadrul Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, dată în dosarul nr. x/2022.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea contestațiilor, recurenții-reclamanți criticând sentința fondului din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat.

Concret, recurenții-reclamanți au apreciat că sentința atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, art. 18 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, a Deciziei CCR nr. 997/2008, a art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 13 C. proc. civ., cât și a art. 53 alin. (5), art. 59 și art. 79 din Ordinul CNCD nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor.

În urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt, instanța de control judiciar apreciază că soluția judecătorului fondului este corectă, în cauză nefiind incident motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că petentul Sindicatul Național al Polițiștilor de Penitenciare, Filiala Penitenciar Bacău, s-a adresat Consiliului considerând că persoanele reclamate, Penitenciarul Bacău, Directorul Penitenciarului Bacău, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției, au exercitat forme de discriminare împotriva membrilor de sindicat, în sensul că autoritățile în cauză au refuzat acorde sprijinul/compensația lunară a chiriei cuvenite fiecărui membru de sindicat, pentru achitarea ratei/unei fracțiuni din rată aferente creditului destinat achiziționării/construirii unei locuințe, conform contractelor de credit ipotecare/imobiliare, aflate în derulare, solicitare întemeiată pe prevederile legale din domeniu care reglementează condițiile de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite plițiștilor, înainte de modificarea acestor prevederi legale.

Prin Hotărârea nr. 572/01.11.2023, intimatul-pârât CNCD a dispus respingerea excepției de necompetență a CNCD privind interpretarea și aplicarea legii, invocate de părțile reclamate, și a constatat neincidența Consiliului, apreciind că nu este competent să se pronunțe cu privire la fapta de discriminare, întrucât s-ar afecta norma juridică cu caracter de lege, astfel cum s-a reținut prin Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008, conform căreia, prevederile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă CNCD ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu și chiar să substituie acest text cu dispoziții cuprinse în alte acte normative.

În raport cu constatarea necompetenței sale cu privire la fapta de discriminare, intimatul-pârât a emis un punct de vedere prin care a constatat, în esență, că modificările aduse prin Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare au efecte discriminatorii în sistem, prin lipsa unor norme tranzitorii care să reglementeze și cazul polițiștilor de penitenciare care se află în situații comparabile, și nu din perspectiva unor interpretări diferențiate ale legii.

Referitor la criticile privind necompetența Consiliului, Înalta Curte reține că intimatul-pârât CNCD a dispus respingerea excepției necompetenței și emiterea unui punct de vedere, în considerarea atribuțiilor sale legale, prevăzute de art. 18 din O.U.G. nr. 137/2000.

Din interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că există două atribuții distincte în care intimatul CNCD poate acționa pentru asigurarea egalității în drepturi și a nediscriminării:

- situația reglementată de art. 18 alin. (1) din ordonanță, în care pârâtul are posibilitatea de a face demersuri în sensul armonizării dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, cu mențiunea că exercitarea acestei atribuții nu presupune constatarea unor fapte de discriminare care constituie contravenții și sancționarea acestora;

- situația reglementată de art. 20 alin. (1), în care pârâtul poate fi sesizat de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării și sancționării faptelor de discriminare, astfel cum sunt acestea definite de actul normativ.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că diferența esențială dintre cele două forme în care pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile legale, constă în faptul că, în situația prevăzută de art. 18 din O.G. nr. 137/2000, pârâtul poate emite puncte de vedere prin care își exprimă opinia, în calitate de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în legătură cu dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative, care contravin principiului nediscriminării, putând emite în acest sens recomandări, cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, și fără a putea aplica sancțiuni contravenționale, în timp ce, în situația prevăzută de art. 20 din actul normativ, pârâtul constată fapte de discriminare care constituie contravenții și aplică în mod corespunzător sancțiunile prevăzute de lege, cu respectarea Deciziei CCR nr. 997/2008.

Astfel, excepția de necompetență a CNCD privind interpretarea și aplicarea legii, invocată de părțile reclamate, a fost respinsă cu motivarea că nu este vorba despre fapte decurgând din interpretarea și aplicarea legii, ci despre aspecte care sunt cuprinse chiar în prevederile Legii nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, respectiv dispozițiile art. 111, precum și în Ordinul OMJ nr. 482/C/2020.

Totuși, Colegiul director a reținut că va analiza dacă aspectele sesizate sunt incidente prevederilor O.G. nr. 137/2000, având în vedere limitele competenței Consiliului față de Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008.

Neavând competență să adopte o hotărâre asupra fondului sesizării privind existența unei fapte discriminatorii în conduita subiectelor de drept reclamate, intimatul-pârât CNCD, la punctul 3 al hotărârii, a emis un punct de vedere de specialitate, prin care se recomandă o armonizare a actelor normative, în sensul ca acestea să nu mai contravină principiului discriminării.

Prin Decizia CCR nr. 997/2008, s-a stabilit că CNCD nu poate ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor texte normative cu putere de lege, pe care le consideră discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Atribuția legală a CNCD de a face demersuri în temeiul art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu privire la situațiile ce decurg din existența unor acte normative care contravin principiului nediscriminării prevederi legale nu a fost însă înlăturată de Decizia Curții Constituționale.

Dimpotrivă, CNCD poate constata existența unor prevederi de lege cu potențial discriminatoriu și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării, în acest sens fiind și dispozițiile art. 79 din Ordinul Președintelui CNCD 144/2008: "Colegiul director, prin hotărârea adoptată, poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării."

Prin urmare, alegațiile recurenților-reclamanți, în sensul că odată ce și-a constatat necompetența, Colegiul nu mai putea emite o recomandare cu obiectul petiției, nu pot fi primite.

Recurenții-reclamanți au mai criticat hotărârea fondului și din perspectiva faptului că prima instanță, a apreciat ca fiind justificată recomandarea de armonizare a legislației, deși a reținut că nu s-a constatat existența unei fapte de discriminare, considerentele judecătorului fondului fiind în contradicție cu motivarea avută în vedere pentru a respinge criticile formulate prin acțiune, prin inserarea în cadrul hotărârii a acestor considerente fiind depășite limitele puterii judecătorești.

Sub acest aspect, Înalta constată că, în speță, CNCD a acționat în exercitarea competenței edictate de art. 18 din O.G. nr. 137/2000, situație în care, spre deosebire de activitatea de constatare și sancționare a contravențiilor, pârâtul CNCD are posibilitatea de emite puncte de vedere sau de a-și exprima opinia în calitate de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării în legătură cu dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, putând emite recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie.

Or, având în vedere că intimatul-pârât nu a procedat la soluționarea sesizării prin care se reclama o faptă de discriminare, ci a avut în vedere incidența Deciziei CCR nr. 997/2008, în mod corect judecătorul fondului a considerat că nu pot fi primite argumentele reclamantului care se circumscriu fondului unei fapte de discriminare.

Totodată, Înalta Curte reține că prima instanță, deși s-a arătat de acord cu punctul de vedere exprimat de Consiliu, a subliniat că acesta reprezintă o recomandare, fără forță juridică obligatorie, iar reclamantul Ministerul Justiției, ca decident ce are posibilitatea de a depune inițiative legislative, menite să modifice legea în discuție, poate analiza dacă își însușește sau nu recomandarea Consiliului, fiind la latitudinea sa promovarea ori nepromovarea unui proiect în vederea modificării legii.

Prin urmare, numai dispozițiile emise în temeiul dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000 sunt cenzurabile de către instanțele de contencios administrativ, și nu punctele de vedere/recomandările adresate diverselor autorități, distincte de o astfel de hotărâre și care nu pot produce consecințe juridice prin ele însele.

Totodată, împrejurarea că prima instanță a apreciat ca fiind justificată recomandarea de armonizare a legislației nu poate conduce la concluzia că au fost depășite limitele puterii judecătorești.

Critica recurenților-reclamanți în sensul că prima instanță, în mod eronat, a considerat că nu a fost dovedită vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamanților este, de asemenea, nefondată.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că problema de drept aflată în dispută judiciară privește dreptul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a emite un punct de vedere, și nu cenzurarea conținutului acestui punct de vedere, având în vedere că intimatul-pârât nu a stabilit printr-un act administrativ existența sau inexistența unei fapte de discriminare, ci a exprimat o opinie cu privire la o situație pretins discriminatorie.

Din analiza prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) și art. 8 alin. (1) Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, reiese că anularea unui act administrativ de către instanța de contencios administrativ, se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: să existe un cel puțin un viciu de legalitate de fond sau de formă a actului administrativ atacat și viciul de legalitate constatat să producă o vătămare a unui drept sau a unui interes legitim al reclamantului.

Contrar alegațiilor recurenților, prin raportare la criticile formulate, rezultă că punctul de vedere emis nu este apt, prin natura lui, să producă vreo vătămare reclamanților Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției, întrucât, astfel cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, nu este coercitiv și nu se adresează acestora, ci reprezintă o opinie cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, prin recomandarea de armonizare a actelor normative nefiind dovedită cerința vătămării drepturilor și intereselor legitime ale reclamanților, astfel încât să se dispună anularea hotărârii prin care a fost exprimată.

Mai mult, fiind un punct de vedere, a cărui esență este tocmai aceea de a fi personal și subiectiv, instanța de contencios administrativ nu l-ar putea cenzura și nu ar putea constata că punctul de vedere astfel exprimat nu este legal și/sau temeinic.

Concluzionând, Înalta Curte reține că intimatul-pârâtul CNCD are competența legală de a emite punctul de vedere ce este expus la finalul Hotărârii nr. 572/01.11.2023. Acesta nu produce consecințe juridice, ci reprezintă doar o opinie față de o situație normativă, în virtutea art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește critica vizând respingerea de către prima instanță a efectului puterii lucrului judecat, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a fi respinsă, apreciind că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut că nu este incidentă puterea de lucru judecat în ceea ce privește emiterea punctului de vedere, prin raportare la obiectul dosarului nr. x/2021, întrucât, prin acesta, nu s-a stabilit existența sau inexistența unei fapte de discriminare, ci s-a exprimat, în procedura administrativă, o opinie referitoare la situația invocată.

O ultimă critică, invocată de recurentul Ministerul Justiției, se referă la procedura derulată în fața Consiliului și confirmată de soluția primei instanțe, în ceea ce privește nerespectarea de către CNCD a contradictorialității dezbaterilor și a dreptului la apărare.

Recurentul-reclamant a susținut că Colegiul director avea obligația de a pune apărarea invocată de Ministerul Justiției în discuția tuturor părților, inclusiv prin acordarea unui nou termen, neputând fi primite considerentele judecătorului fondului privind posibilitatea acestei părți de a-și susține poziția direct în fața instanței de judecată.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 și art. 15 alin. (1) din Ordinul CNCD nr. 144/2000, citarea obligatorie a părților, contradictorialitatea și asigurarea dreptului la apărare fac parte din procedura contestării existenței discriminării, înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirii situației anterioare discriminării.

În speță, Consiliul nu s-a pronunțat pe fondul sesizării, ci cu privire la excepția de necompetență, în raport de statuările Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008, eventuala discriminare având izvorul într-un act normativ, respectiv Legea nr. 145/2019, iar exprimarea unui punct de vedere sub forma unei recomandări în temeiul art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 nu reprezintă o ipoteză a procedurii ce trebuie urmată în temeiul dispozițiilor art. 20 din același act normativ.

Pe de altă parte, după cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, eventuala încălcare de către CNCD a Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, aprobată prin Ordinul nr. 144/11.04.2008, emis de Președintele CNCD și publicat în M. Of. nr. 144/2008, nu este de natură să atragă în mod necondiționat nulitatea actului emis de C.N.D.C, ci doar în condițiile în care persoanei interesate i s-a cauzat o vătămare în drepturile acestuia, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ-jurisdicțional, pentru a cărui adoptare a fost reglementată procedura de citare anterioară a părților, vătămare care nu a fost probată de către recurentul-reclamant, acesta exercitându-și în concret dreptul la apărare.

De altfel, pretinsa vătămare care a fost cauzată reclamantului prin neacordarea unui nou termen de audiere și necomunicarea apărărilor sale celorlalte părți din procedură, a fost înlăturată prin faptul că, în fața instanței de judecată, acesta a avut posibilitatea de a-și susține poziția cu privire la temeinicia si legalitatea actului emis de CNCD, fiind respectate, astfel, principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

În consecință, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței recurate și că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile și va menține sentința de fond sub toate aspectele criticate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanții Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1242 din 4 iulie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.