Decizia nr. 3559/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 969/2020 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.12.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK. a solicitat anularea hotărârii CNCD nr. 747/23.10.2019. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.12.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării anularea Hotărârii CNCD nr. 747/23.10.2019. Prin încheierea din 22.05.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2019. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 969 din 16 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne și cererea de chemare în judecată conexată formulată de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., ca neîntemeiată. 1.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva acestei sentinței au declarat recurs reclamanții Ministerul Afacerilor Interne și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. 1.3.1. Prin recursul formulat, recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne a invocat, în primul rând, excepția prezumției de lucru judecat arătând că, ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. A arătat că prezumția de lucru judecat nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni litigioase, că nu oprește judecata celei de-a doua acțiunii, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare de care trebuie să se țină seama. În concret, recurentul-reclamant a făcut referire la dosarele civile nr. x/2016 și nr. y/2016, ambele având ca obiect "anularea Ordinului MAI nr. S/78 din 13.07.2015 referitor la procentul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică",dosare în care Tribunalul Harghita prin sentința civilă nr. 1751 din 05.12.2019, respectiv Curtea de Apel Târgu Mureș prin decizia civilă nr. 100 din 25.10.2019 au respins cererile de chemare în judecată formulate de către reclamanți ca nefondate. Totodată, a arătat că aceleași aspecte juridice au fost reținute și prin sentința civilă nr. 332 din 26.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul civil nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 1674 din 28.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Având în vedere că motivele învederate instanței în dosarele civile sus menționate sunt similare cu cele prezentate de către intimații-pârâți din prezenta acțiune, recurentul-reclamant a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. În al doilea rând, recurentul-reclamant a considerat că soluția instanței de fond este nelegală prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A apreciat că cele reținute prin Hotărârea CNCD nr. 747 din 23.10.2019 criticată, raportat la atribuțiile și competențele date de lege acestei entități încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat. Astfel, Consiliul Național pentru Combaterea Diseminării, constatând ca fiind discriminatorie diferențierea realizată de Ministerul Afacerilor Interne în acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică polițiștilor, și-a arogat atribuții de instanță judecătorească, întrucât argumentele din hotărârea criticată duc la concluzia că actul normativ analizat ar fi nelegal. Întrucât Ordinul MAI nr. S/214/2011, cu modificările și completările ulterioare, respectiv Ordinele nr. S/138/2014, nr. S/78/2015 și nr. S/7/2018 sunt acte administrative cu caracter normativ, singura autoritate îndrituită să constate nelegalitatea acestora este instanța judecătorească, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Faptul că instanța de fond a reținut că C.N.C.D. are competența să analizeze legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, este inadmisibil, în opinia recurentului-reclamant. Practic, constatarea, de către Consiliu, a unei pretinse fapte de discriminare în conținutul Ordinului dedus judecății determină abrogarea/modificarea acestuia, întrucât nu se poate admite că un act administrativ poate fi, în același timp, legal si discriminatoriu. Cu alte cuvinte, a accepta varianta de lucru a C.N.C.D., însușită de către instanța de fond, înseamnă a accepta faptul că o instanță de judecată și acest consiliu colegial au aceleași competențe funcționale, de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, ceea ce, în opinia noastră reprezintă o încălcare flagrantă a principiului separației puterilor în stat. Analizând Hotărârea nr. 747 din 23.10.2019 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a apreciat că forma de discriminare avută în vedere de Consiliu nu se poate încadra în situațiile prevăzute la capitolul II din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. În al treilea rând, deși în cuprinsul paginii 14 a sentinței civile recurate, Curtea de Apel București a observat că "în cuprinsul Legii cadru nr. 284/2010, respectiv a Legii cadru nr. 153/2017, legiuitorul nu a prevăzut decât o limită maximă până la care se poate acorda sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, lăsând la latitudinea conducătorului instituției modalitatea concretă de stabilire a procentelor", a reținut că o astfel de diferențiere în modalitatea de acordare a acestui spor pentru categoriile de polițiști încadrați la structuri diferite și cu atribuții diferite, este discriminatorie. Recurentul-reclamant a apreciat că instanța de fond a cercetat superficial motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, precum și probele aflate la dosarul cauzei, întrucât în speță, există o diferențiere între activitățile polițiștilor din cadrul Serviciului Grupări Infracționale Violente din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București (unitate subordonată I.G.P.R.) și a celor din cadrul Direcției de Combatere a Criminalității Organizate. A mai arătat că Direcția de Combatere a Criminalității Organizate are ca principale atribuții combaterea traficului de persoane, combaterea macrocriminalității economico-financiare, combaterea criminalității informatice, combaterea traficului și consumului de droguri, intern și transfrontalier, precum și combaterea falsului de monedă. Pe de altă parte, Serviciul Grupări Infracționale Violente din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București (unitate distinctă de Direcția de Combatere a Criminalității Organizate), are atribuții cu caracter general în ceea ce privește grupările infracționale, violența stradală, alte activități în baza delegării procurorului; aceste aspecte fiind reținute și de către Tribunalul București prin sentința nr. 4900/28.06.2019, definitivă prin Decizia nr. 2272/23.11.2020 a Curții de Apel București. În acest context, a arătat faptul că nu se poate reține că intimații-pârâți ar efectua doar activități repartizate în baza ordonanțelor de delegare emise de procurori din cadrul D.I.I.C.O.T., ci că regula o reprezintă desfășurarea activităților prevăzute în fișa postului, specifice atribuțiilor funcțiilor deținute în cadrul Serviciul Grupări Infracționale Violente, iar excepția o constituie activitățile desfășurate în baza delegării D.I.I.C.O.T. A reiterat faptul că sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă un adaos salarial instituțional, cu caracter permanent, în acordarea acestui drept nefiind stabilite criterii în funcție de timpul efectiv lucrat (pontaje), de numărul sau obiectul activităților, de numărul delegărilor pentru efectuarea activităților de poliție judiciară ori de "publicitatea" infracțiunilor cercetate. De asemenea, a arătat că în timp ce intimații-pârâți din prezenta cauză sunt angajați în cadrul D.G.P.M.B., structură teritorială a Poliției Române (conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române), Direcția de Combatere a Criminalității Organizate este o direcție în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, instituție de nivel central. Prin urmare și dacă raportarea s-ar face la eșalonul ierarhic, se poate observa că între intimații din prezenta cauză și polițiștii față de care aceștia invocă discriminarea, exista o diferențiere clară. În final, a arătat că intimații-pârâți persoane fizice din prezenta cauză au avut calitatea de reclamanți în dosarul civil nr. x/2019, în contradictoriu cu Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. Prin cererea de chemare formulată în dosarul civil sus menționat, aceștia au solicitat obligarea pârâtei la stabilirea și plata diferenței de salariu reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică la valoarea maxima de 20% din salariul de bază începând cu data de 01.02.2016, pentru cei care au dobândit avizul P.I.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. anterior acestei date și de la data dobândirii acelui aviz pentru cei care l-au dobândit ulterior și în continuare pe toată durata subzistenței dreptului și până la încetarea raporturilor de serviciu ale fiecărui reclamant cu instituția pârâtă. Ca și în cazul petiției adresate C.N.C.D., aceștia au considerat că sunt discriminați în ceea ce privește salarizarea lor ca polițiști de poliție judiciară din cadrul structurii Serviciului Grupări Infracționale Violente - comparativ cu salarizarea polițiștilor de poliție judiciară din cadrul structurilor D. C. civ..O./D.G.P.M.B. -B. C. civ..O,. Prin sentința civila nr. 3147 din 25.04.2019 a Tribunalului București, definitivă prin decizia civilă nr. 245 din 05.03.2020 a Curții de Apel București, acțiunea acestora a fost respinsă, motivat de faptul că aceștia nu se regăsesc în categoria pentru care emitentul legislației secundare a recunoscut procentul de 20 % al sporului de risc si suprasolicitare neuropsihică, astfel că recunoașterea pe cale judiciară în prezentul dosar în favoarea reclamanților a sporului în discuție în procentul de 20 % nu are niciun temei de drept. De asemenea, instanța de judecată, a reținut că "emitentul legislației secundare a avut deja în vedere activitatea desfășurată de cele două categorii de destinatari ai sporului în discuție, motiv pentru care, se prezumă, în continuare, că cele două categorii de destinatari ai actului normativ nu își desfășoară activitatea în aceleași condiții". Astfel, este inadmisibil să existe două hotărâri ale aceleiași instanțe de judecată, respectiv Curtea de Apel București, care să susțină într-o cauză ca intimații-pârâți persoane fizice din prezenta cauză nu sunt discriminați față de polițiștii din cadrul D. C. civ..O.-B. C. civ..O., iar în altă să se aprecieze că aceștia sunt discriminați, încălcând în mod flagrant dispozițiile unui act normativ aflat în vigoare. A făcut referire și la deciziile nr. 818, 819, 820, 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, concluzionând că instanței de judecată îi este interzis ca, odată identificată legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Singurul cadru în care ar putea fi analizată eventuala discriminare creată între cele două categorii de polițiști, ar fi acela în care actul administrativ cu caracter normativ prin care au fost edictate normele de aplicare a art. 13 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010 ar fi supus controlului judecătoresc al instanței de contencios administrativ competente. În încheiere, a invocat o serie de dosare, cu titlu de practică judiciară, având ca obiect acordarea drepturilor salariale în discuție (Sentința civilă nr. 3147/25.04.2019 pronunțată de Tribunalul București în dosarul civil nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 245/05.03.2020 pronunțată de Curtea de Apel București; Sentința civilă nr. 4900/28.06.2019 pronunțată de Tribunalul București în dosarul civil nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2272/23.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București; sentința civilă nr. 645/08.08.2017pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul civil nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3229/28.112017 pronunțată de Curtea de Apel Galați; etc.). La data de 11.04.2022, recurentul-pârât a formulat note scrise în susținerea excepției prezumției de lucru judecat, invocată prin cererea de recurs, ca motiv de ordine publică, la care a anexat Decizia nr. 4643/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, precum și decizia civilă nr. 4914/2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017. 1.3.1. Recursul formulat de reclamanta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului și, în rejudecare, anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 747/23.10.2019. A învederat faptul că C.N.C.D. a încălcat procedura de soluționare a petiției în cauză, prin confuzia pe care o face între Ministerul Afacerilor Interne și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. În acest sens, a redat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, precum și dispozițiile art. 5, art. 7 și art. 12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române arătând că aceste prevederi relevă faptul că Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliției Române și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București sunt trei instituții distincte, cu personalitate juridică, aflate în raporturi de subordonare, după cum urmează: Inspectoratul General al Poliției Române se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne iar Direcția Generală de Poliție a Municipiului București se află în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române. A subliniat că petiția este formulată în contradictoriu cu Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și nu cu Ministerul Afacerilor Interne. Cu toate acestea, în cuprinsul hotărârii C.N.C.D. sunt menționați, ca reclamați, D.G.P.M.B. și M.A.I. iar la susținerile M.A.I. se face vorbire, de fapt, de susținerile D.G.P.M.B. În continuare, a arătat faptul că în dispozitivul hotărârii, C.N.C.D. a recomandat D.G.P.M.B.. în calitate de reclamat, "să emită un ordin cu caracter nesecret care stabilește criterii nediscriminatorii pentru acordarea sporului de risc și suprasolicitare", în condițiile în care directorul general al D.G.P.M.B. nu are competența legală de a emite ordine, această competență revenind exclusiv ministrului afacerilor interne, aspect relevat de art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne. Tot în legătură cu acest aspect, a precizat că C.N.C.D. nu are competența de a stabili dacă un act normativ este necesar a fi clasificat sau nu, acest atribut revenind exclusiv conducătorului unității emitente, aspect relevat de art. 7 din Standardul Național din 13 iunie 2002 de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobat prin H.G.. nr. 585/2002. În ceea ce privește excepția de necompetență a C.N.C.D., a precizat că, în conformitate cu dispozițiile art. 77 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative "ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului. în formula introductivă a acestor acte normative vor fi cuprinse toate temeiurile juridice prevăzute la art. 42 alin. (4)." Totodată, a învederat faptul că nu au fost menționate susținerile D.G.P.M.B. în cuprinsul hotărârii C.N.C.D. așa cum preved dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000. Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a invocat art. 5 al Capitolului VIII din Anexa VI a Legii-cadru nr. 284/2010 și art. 13 al Capitolului II din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010. La data de 13.07.2015 a fost emis Ordinul M.A.I. nr. S/78/2015 prin care s-a prevăzut, începând cu data de 01.08.2015, un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 20% pentru ofițerii și agenții de poliție din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române-Direcția de Combatere a Criminalității Organizate care desfășoară activități de poliție judiciară, respectiv 5% pentru ofițerii și agenții de poliție din celelalte unități/structuri care desfășoară activități de poliție judiciară, în această ultimă categorie intrând și petenții. La data de 01.07.2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017 din al cărei conținut se indică art. 5 al Capitolului VIII din Anexa 5, respectiv art. 13 al Capitolului II din Anexa 6 a Legii-cadru nr. 153/2017. La data de 31.01.2018 a fost emis Ordinul M.A.I. nr. S/7/2018 care prevede un spor de 10% pentru categoriile de polițiști din care fac parte și petenții care au sesizat C.N.C.D. în prezentul dosar. Atât în cuprinsul art. 5 al Capitolului VIII din Anexa VI a Legii-cadru nr. 284/2010, cât și în cel al art. 5 al Capitolului VIII din Anexa 5 a Legii-cadru nr. 153/2017, legiuitorul folosește sintagma "până la" prin raportare la procentul maxim de 25% al sporului în cauză. Prin urmare, nu este vorba de un procent unic de 25% ce se acordă tuturor categoriilor de personal menționate în prevederile legale respective. Legiuitorul a lăsat la latitudinea ordonatorului principal de credite stabilirea cuantumului concret al sporului ce se acordă, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, respectiv Ministerului Muncii și Justiției Sociale. Prin adresa nr. x/2019, Serviciul Resurse Umane a transmis Serviciului Juridic situația acordării, în cazul celor 37 de polițiști, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, aferent intervalelor 01.08.2015 - 01.02.2018 și 01.02.2018 - prezent, situație ce relevă respectarea Ordinului M.A.I. nr. S/78/2015 și a Ordinului M.A.I. nr. S/7/2018. Totodată, cele două ordine cu caracter normativ, menționate anterior, prevăd mărimea concretă a procentului sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, diferită în raport cu fiecare categorie de personal menționată în cuprinsul acestuia, având la bază criteriile de evaluare din legislația unitară care reglementează salarizarea personalului bugetar convenite cu partenerii sociali: nivelul studiilor și competențe; eșalonul ierarhic; importanța socială a muncii; complexitatea și diversitatea activităților; responsabilitatea și impactul deciziilor; expunere la factori de risc; incompatibilități și conflicte de interese; dificultatea activităților specifice; sfera de relații - interacțiunea cu factorii externi; condiții de acceptare pe post. Prin urmare, contrar celor reținute, diferențierea de salarizare nu are caracter arbitrar, fiind determinată pe baza unor criterii obiective, fără a fi discriminatorie. Situația polițiștilor din alte structuri ale M.A.I. nu este identică cu cea a polițiștilor care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Combatere a Criminalității Organizate și care instrumentează dosare penale complexe având ca obiect infracțiuni cu un grad de pericol social ridicat, ceea ce atrage o responsabilitate crescută în sarcina acestor polițiști și o presiune psihologică mult mai mare pe care aceștia o resimt, astfel că existența unor procente diferite în care se acordă sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică nu este de natură să aducă atingere dreptului la salariu egal pentru muncă egala, legiuitorul putând adopta soluții diferite în ceea ce privește salarizarea polițiștilor. Ordinul M.A.I. nr. S/78/2015 și Ordinul M.A.I. nr. S/7/2018 sunt acte administrative cu caracter normativ, clasificate "secret de serviciu", ce au fost emise de Ministerul Afacerilor Interne, astfel că nu puteau fi prezentate C.N.C.D. de către Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. Nu în ultimul rând, a menționat că până în prezent nu a fost constatată nelegalitatea celor două ordine M.A.I. printr-o hotărâre definitivă pronunțată de o instanță de contencios administrativ. Ca practică judiciară a invocat decizia nr. 2467/26.04.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 și Decizia nr. 711/04.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/2016. 1.

Apărările formulate în cauză În cauză, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intimații-pârâți persoane fizice nu au formulat întâmpinări. 1.

Procedura de soluționare a recursurilor În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Preliminar, Înalta Curte reține că aspectele învederate prin memoriile de recurs vizează, în esență, aceleași critici de nelegalitate, motiv pentru care va analiza împreună recursurile declarate de recurenții-reclamanți Ministerul Afacerilor Interne și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, ca urmare a faptului că aceștia au și același interes procesual. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanții sunt fondate, pentru considerentele arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamanții Ministerul Afacerilor Interne și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București au investit instanța de contencios administrativ cu acțiune în anulare a Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 747/23.10.2019. Prin petiția adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, intimați-pârâți în prezenta cauză, încadrați ca ofițeri de poliție judiciară în cadrul D.G.P.M.B. - Serviciul Grupări Infracționale Violente au invocat existența unei situații discriminatorii din perspectiva acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în comparație cu alți ofițeri de poliție judiciară încadrați în alte structuri, respectiv în cadrul Direcției de Combatere a Criminalității Organizate. Prin hotărârea nr. 747/23.10.2019 contestată în cauză, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a dispus următoarele: - a respins excepția de necompetență materială în sensul că doar instanțele de judecată au atribuții privind interpretarea și aplicarea normelor juridice, conform art. 28 - 32 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor; - a constatat că acordarea unui spor de risc și suprasolicitare petenților de doar 10% reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000; - a aplicat sancțiunea avertismentului față de reclamanți; - a recomandat reclamaților să inițieze, respectiv să emită un ordin cu caracter nesecret care stabilește criterii nediscriminatorii pentru acordarea sporului de risc și suprasolicitare. Prima instanță, prin sentința atacată, a respins acțiunea reclamanților reținând, în principiu, că a introduce diferențieri în cadrul activității de poliție judiciară prin prisma structurii polițienești în care funcționează un ofițer/agent are consecința unei discriminări, câtă vreme în discuție sunt activități profesionale desfășurate în condiții similare de muncă, cu interacțiunea unor factori de risc similari, dificultate similară a activităților specifice, responsabilitate similară, respectiv importanță socială similară a muncii; din probele administrate în cauză a reieșit că reclamanții, ofițeri/agenți de poliție judiciară în cadrul Serviciului Grupări Infracționale Violente - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, dețin calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare, fiind delegați să efectueze și activități de poliție în cauze de crimă organizată; reclamanții nu au produs probe în sensul de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului nediscriminării și al egalității de tratament, respectiv privind acordarea diferențiată a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pe baza altor motive care nu au avut la bază încălcarea principiului nediscriminării și al tratamentului egal. Instanța de control judiciar, analizând cu prioritate motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne, referitor la incidența în cauză a puterii de lucru judecat îl găsește fondat. În acest sens, amintește Înalta Curte că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaște două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acțiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză. Pe de altă parte, există și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă. Cu alte cuvinte, este necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării competenței res judicata a puterii de lucru judecat. Înalta Curte constată că în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, prin sentința nr. 100/25.10.2019, rămasă definitivă, s-a respins cererea de anulare în parte a Ordinului MAI nr. S/78 din 13.07.2015, referitor, printre altele, la procentul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și obligarea intimatei la emiterea unui nou ordin care să stabilească acordarea unui spor unic de 20% pentru toți ofițerii și agenții de poliție care desfășoară activități de poliție judiciară, indiferent dacă aceștia își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Combatere a Criminalității Organizate sau în alte unități/structuri. În motivare s-a reținut că, prin actul administrativ atacat diferențierea în acordarea sporului s-a făcut prin raportare la structura în care își desfășoară activitatea personalul și la aspectele care derivă implicit din aceasta - complexitatea, natura cauzelor, condițiile specifice de desfășurare a activității. Nefiind făcute diferențieri între personalul din cadrul aceleiași structuri, deci care se află în situații similare, nu se poate reține o aplicare discriminatorie a dispozițiilor legale. De asemenea, în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, prin sentința nr. 332/26.10.2016, definitivă prin decizia nr. 1674/28.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins acțiunea având ca obiect anularea în parte a Ordinului MAI nr. S/78 din 13.07.2015 în sensul obligării autorității publice în calitate de ordonator ca în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (2) anexa nr. VII din Legea nr. 284/2010 să emită un act administrativ care să nu aibă elemente discreționare în ceea ce privește acordarea sporului pentru toți polițiștii care au calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare indiferent de tipul unității în care desfășoară activități. S-a reținut că, susținerea reclamantului potrivit căreia stabilirea altui procent în raport cu personalul din cadrul altei instituții ce desfășoară activități similare este discriminatorie, nu poate fi reținută având în vedere că fiecare structură, unitate are alte competențe, alte atribuții. Stabilirea procentului pentru toate celelalte unități, prin ordin s-a făcut în raport de complexitate și condiții specifice fiecărei structuri. Discriminarea poate fi eventual analizată în raport cu personalul din aceeași unitate nu cu personalul din alte structuri, alte unități. Ori în cauză nu s-a evidențiat o situație diferită de personalul din aceeași unitate. Așadar, prin două hotărâri definitive, s-a stabilit că prin Ordinul MAI. nr. S/78/2015 (care completează Ordinul MAI nr. S/214/2011) prin care s-a dispus începând din 01.08.2015 acordarea/plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică polițiștilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne care desfășoară activități de poliție judiciară în procent de 5% din salariul de bază pentru lucrătorii de poliție judiciară din structurile de investigații criminale și în procent de 20% din salariul de bază pentru lucrătorii, nu se instituie o situație discriminatorie. Reține instanța de control judiciar că aspectul privind inexistența unei situații de discriminare, din perspectiva acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, între lucrătorii de poliție judiciară din structurile de investigație criminală și lucrătorii de poliție judiciară din structurile de crimă organizată se impune cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, deoarece vizează aceeași modalitate de interpretare a dispozițiilor legale aplicabile speței, chiar dacă este vorba de un ordin ulterior al MAI. În concret, este vorba de Ordinul M.A.I. nr. S/7/2018 care prevede un spor de 10% pentru categoriile de polițiști din care fac parte pârâții - petenți care au sesizat C.N.C.D. în prezentul dosar. Așadar, efectul noii reglementări adoptate de ministrul afacerilor interne este de majorare a sporului litigios, fără însă a interveni egalizarea sa cu cel acordat lucrătorilor de poliție judiciară din structurile de crimă organizată. În aceste condiții, prezumția simplă de existență a unei fapte de discriminare la adresa intimaților-pârâți din prezenta cauză, concretizată prin acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de doar 10% pentru lucrătorii din cadrul structurilor de investigații criminale și nu de 20% așa cum primesc lucrătorii de poliție judiciară din cadrul structurilor de crimă organizată și reținută de CNCD la emiterea Hotărârii nr. 747 din 23.10.2019, a fost răsturnată prin hotărârile definitive de mai sus, prin care s-a stabilit că diferențierea în acordarea sporului este justificată obiectiv de un scop legitim, respectiv, structura în care își desfășoară activitatea personalul și aspectele care derivă implicit din aceasta, respectiv, complexitatea, natura cauzelor, condițiile specifice de desfășurare a activității. Cât privește criticile potrivit cărora, prin hotărârea emisă, CNCD nu și-a respectat atribuțiile și competențele date de lege, încălcând principiul constituțional al separației puterilor în stat, Înalta Curte le va respinge ca nefondate. Astfel, în Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituțională a reținut că, în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării … Rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării putând fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existența unor discriminări în conținutul unor acte normative și la formularea de recomandări sau sesizarea autorităților competente pentru a modifica respectivele texte de lege, se observă totuși, așa cum s-a reținut și mai sus, că, în practică, art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a generat efecte neconstituționale, prin care s-a încălcat principiul separației puterilor în stat, la aceasta contribuind chiar formularea echivocă a dispozițiilor cuprinse în secțiunea a VI-a din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu și chiar să substituie acest text cu dispoziții cuprinse în alte acte normative. În speță, CNCD s-a încadrat în limitele atribuțiilor sale, constatând la pct. 3 discriminarea și formulând recomandări la pct. 4. Așadar, CNCD nu s-a substituit instanțelor de judecată, contrar susținerilor recurentului MAI. De asemenea, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia, CNCD și-a arogat atribuții de instanță judecătorească, pe motiv că argumentele din hotărârea criticată duc la concluzia că actul normativ analizat ar fi nelegal, întrucât, din considerentele deciziei nu rezultă acest aspect iar recurentul nu a prezentat în concret la ce anume se referă afirmația sa. Nici susținerile recurentului-pârât potrivit cărora a accepta varianta de lucru a CNCD, însușită de către instanța de fond, înseamnă a accepta faptul că o instanță de judecată și acest consiliu colegial au aceleași competențe funcționale, de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, nu pot fi primite câtă vreme Curtea de apel a reținut expres faptul că procedura de față nu implică realizarea unui control de legalitate asupra actelor administrative unilaterale cu caracter normativ emise de Ministerul Afacerilor Interne specific acțiunii de contencios administrativ în anulare, ci o analiză din perspectiva incidenței discriminării potrivit O.G. nr. 137/2000. 2.4. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamanții Ministerul Afacerilor Interne și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată și va anula Hotărârea CNCD nr. 747/23.10.2019.