ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1664/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 06.07.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați și Înalta Curte de Casație și Justiție au solicitat instanței să dispună: I. anularea Ordinului nr. 5282/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiției, II. emiterea de către Ministerul de Justiție a unor noi ordine de salarizare reclamanților privind acordarea indemnizațiilor de încadrare recalculate, la nivel maxim, începând cu data de 09.04.2015 și în continuare conform prevederilor legale prin luarea în considerare a: a) vechimii în magistratură conform art. 86 din Legea nr. 303/2004, b) nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, cu includerea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătorești care trebuie să fie aceleași pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor legale aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale-Justiție, c) coeficienților de multiplicare ce se acordă procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 6-13, aplicabil factorilor de conducere sau de execuție, după caz), d) valorii de referință sectoriale la nivel maxim. III. obligarea pârâților Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați la plata diferențelor salariale rezultate, actualizate cu indicele de creștere a prețurilor de consum și cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 09.04.2015 și până la plata efectivă a debitelor principale. La data de 09.12.2020, reclamanții au depus o cerere prin care au completat și au precizat acțiunea introdusă, astfel: A. solicită a se avea în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.07.2016. B. solicită: - recunoașterea stării de discriminare din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Tg. Mureș, personal care beneficiază de sporuri în procent de 45%, ce depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017; - uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție numărul 23/2016, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017 și emiterea de ordine de salarizare prin care să beneficieze de sporuri în procent de 45% ce depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017; - repararea prejudiciului produs prin acțiunea pârâților până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care li s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare, precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău și Curtea de Apel București; - obligarea pârâților la plata și la alocarea sumelor reprezentând aceste diferențe începând cu data de 01.01.2018; - actualizarea sumelor stabilite cu indicele de inflație și aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor solicitate.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 979/2024 din data de 07 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. Deopotrivă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând cererea, ca prescrisă, pentru perioada anterioară datei de 06.02.2017. A admis excepția rămânerii parțiale fără obiect, respingând capătul de cerere privind salarizarea reclamanților prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, ca fiind rămas fără obiect, începând cu data de 30.12.2021. A admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâților Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați la plata diferențelor salariale rezultate, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și prin raportare la coeficienții de multiplicare ce se acordă procurorilor DNA și DIICOT stabiliți în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 6-13, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, și în ceea ce privește capetele de cerere de la lit. B) din cererea completatoare și a respins capetele de cerere privind obligarea pârâților Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați la plata diferențelor salariale rezultate, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și prin raportare la coeficienții de multiplicare ce se acordă procurorilor DNA și DIICOT stabiliți în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 6-13, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, și în ceea ce privește capetele de cerere de la lit. B) din cererea completatoare, pentru autoritate de lucru judecat. A admis în parte cererea formulată de reclamanți,în ceea ce privește restul pretențiilor și a anulat în parte Ordinul nr. 5282/C/20.12.2019, emis de Ministerul Justiției, în ceea ce îi privește pe reclamanți, obligând pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită noi ordine de stabilire a indemnizației de încadrare a reclamanților prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, pentru perioada 06.02.2017-29.12.2021, respingând cererea, în rest, ca neîntemeiată. Totodară, a respins cererile de sesizare a Curții Constituționale a României ca inadmisibile.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri - Sentința Civilă nr. 979/2024 din data de 07 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal - a promovat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție și, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admitere recursului, casarea în parte a sentinței atacate și în rejudecare să se dispună respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta - pârâtă a susținut că, în ceea ce privește soluția pronunțată de către instanța de fond cu privire la anularea ordinului atacat și obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON pentru o perioadă anterioară datei de 30.12.2021, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 431 și urm. C. proc. civ. Astfel susțin recurenta că, în litigiul invocat de instanța de fond cu privire la situația intimaților - reclamanți, pretențiile acestora privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 nu au fost admise în contradictoriu cu Ministerul Justiției (ordonatorul principal de credite în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat Î.C.C.J. conform dispozițiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022). Din această perspectivă, aprecază că instanța de fond a procedat la o greșită aplicare a puterii de lucru judecat, cât timp Ministerul Justiției nu a fost obligat la stabilirea drepturilor salariale conform celor dispuse prin hotărârea recurată, iar față de Î.C.C.J. s-ar fi putut invoca, cel mult, opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. Pe de altă parte, recurenta solicită a se constata și faptul că, în cauza dedusă judecății, nu este îndeplinită nici condiția identității de obiect. Astfel, solicită a se avea în vedere că prin hotărârile judecătorești reținute de către instanța de fond nu s-a schimbat indemnizația de încadrare a intimaților-reclamanți, neexistând așadar niciun temei pentru anularea unui ordin al ordonatorului principal de credite care viza stabilirea drepturilor salariale. Prin urmare, motivându-și soluția de anulare a celor două acte administrative contestate exclusiv prin raportare la hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2020, apreciază că, de fapt, instanța de fond a contopit instituția efectului pozitiv al lucrului judecat cu instituția autorității de lucru judecat, oferind efecte depline, într-un litigiu de contencios administrativ, unei hotărâri ce a fost pronunțată de instanțele specializate de dreptul muncii. Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect calcularea drepturilor salariale soluționate de instanțele specializate în litigii de dreptul muncii și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect anularea unui ordin de salarizare, prin raportare la pretenția de acordare a unui VRS 605.225 de la o anumită dată nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică. In prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați, în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. De asemenea, este de observat că ordinul în discuție nu reprezintă act administrativ de punere în executare a hotărârilor deținute de către intimații-reclamanți, ci a vizat recunoașterea dreptului judecătorilor de a fi salarizați cu luarea în considerare a VRS 484 RON. În consecință, pentru persoanelor care au obținut recunoașterea dreptului la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în instanță, recalcularea și plata drepturilor, pentru perioada anterioară emiterii actelor administrative, se va face eșalonat, fiind o chestiune ce ține de punerea în executare a titlului executoriu iar nu de nelegalitate a ordinului atacat. Pe cale de consecință, apreciază că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 431 și urm C. proc. civ. atunci când a constatat caracterul întemeiat al acțiunii strict pe baza celor statuate de către instanțele de judecată în dosarele anterior amintite. Pronunțând o hotărâre doar raportându-se la cele reținute prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2020, instanța de fond nu a analizat fondul raportului juridic dedus judecății, care implică cercetarea aspectelor învederate în apărare de către Ministerul Justiției și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv în ceea ce privește faptul că Ordinele atacate nu au vizat punerea în executare a hotărârilor obținute de către reclamanți. Pe cale de consecință, având în vedere că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a prevederilor art. 431 C. proc. civ., și ținând cont de faptul că încălcarea acestor prevederi atrage sancțiunea nulității absolute, apreciazăcă este incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin, fi) pct. 5 C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. In ceea ce privește anularea ordinelor contestate și obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea ordinelor de salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021, recurenta - pârâtă invocă incidența cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Plecând de la soluția pronunțată de către instanța de judecată prin care a dispus obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de emitere a ordinului de salarizare, apreciază că instanța de fond trebuia să respingă acțiunea și în raport de prevederile legale arătate infra, prevederi legale ce instituie obligația reclamantului de a justifica un interes și de a dovedi existența unei vătămări pentru a putea obține pronunțarea unei hotărâri favorabile. Susține recurenta că, în raport de prevederile art. 1,art. 8, art. 17 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept sau interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării. Oportunitatea reprezintă posibilitatea, puterea, discreția, marja sau dreptul de apreciere al autorității publice privind alegerea mijloacelor de a-și realiza competența prevăzută de lege, în limitele legii și iară a afecta drepturile și libertățile persoanelor fizice sau juridice. Instanța de contencios poate și trebuie să cenzureze actul administrativ sub aspectul legalității, dar nu poate exercita o cenzură asupra oportunității, deoarece judecătorul s-ar substitui autorității administrației publice, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat. Instanța de contencios administrativ controlează legalitatea actului administrativ, fără a putea decide asupra oportunității, așa cum a fost aceasta apreciată de autoritatea publică emitentă, cu excepția cazului de exces de putere - art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, atunci când oportunitatea a fost exercitată cu încălcarea legii - prin depășirea competenței legale a autorității sau prin încălcarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice sau juridice. Solicită astfel a se avea în vedere că, astfel cum a arătat anterior, ordinul contestat nu a avut ca obiect punerea în executare a hotărârii deținute de către intimații-rcclamanți ci, a avut în vedere stabilirea dreptului judecătorilor din cadrul Curții de Apel Galați de a fi salarizați cu luare în considerare a VRS 484,18 RON. În ceea ce privește condițiile de valabilitate ale actelor administrative, condiții ce era necesar a fi verificate de către instanța de fond, rugăm instanța de control judiciar să observe că acestea au fost respectate la emiterea actelor administrative contestate în cauză. În aceste condiții, având în vedere că ordinul contestat nu a vizat punerea în executare a hotărârilor deținute de către reclamanți, instanța de fond avea obligația de a respinge acțiunea ca neîntemeiată. Invocând prevederile art. 32 și 33 din C. proc. civ., dar și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 susține recurenta că, pentru a se putea adresa instanței de contencios administrativ este necesar ca pe lângă dovedirea existenței unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual, persoana formulează cererea să dovedească existența unui prejudiciu, a unei vătămări, în lipsa existenței și dovedirii acestora cererea fiind neîntemeiată. De asemenea, în cauza dedusă judecății, era necesar să fim în prezenta unei nesoluționări în termen a cererii sau a unui refuz ne justificat. Instanța nu a analizat și reclamanții nu au arătat și dovedit că suntem în prezența unei nesoluționâri în termen sau a unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, sau a unui refuz de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Pentru a se putea pronunța o hotărâre prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fie obligată la emiterea actului administrativ (ordinului de salarizare) era necesar ca reclamanții să dovedească că s-au adresat Înaltei Curți de Casație si Justiție sau Ministerului Justiției (fostul ordonator principal de creditet cu o cerere prin care au solicitat emiterea ordinului de salarizare conform celor dispuse prin decizia civilă nr. 357/15.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bacău. Necesitatea dovedirii formulării unei cereri prealabile prin care să se solicite autorității publice emiterea actului administrativ reiese și din prevederile art. 12 din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care reclamantul are obligația de anexa la acțiune copia răspunsului autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale, sau copia cererii acestuia îl lipsa răspunsului autorității publice. Or, reclamanții nu au dovedit acest aspect și nici instanța de judecată nu a verificat dacă, în cauza dedusă judecății, sunt îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 8 din Legea contenciosului administrativ. Sub acest aspect, apreciază recurenta că suntem și în prezența unei inadmisibilități, reclamanții nefacând dovada că, prealabil formulării acțiunii, s-ar fi adresat ordonatorului principal de credite cu o cerere prin c; re s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare prin care indemnizația acestora să fie stabilită pe baza unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON. Totodată, nu suntem în prezența unui refuz neiustificat de emitere a ordinului astfel cum este acesta definit de prevederile legii nr. 554/2004, Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este "exprimarea explicita, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane", excesul de putere fiind definit in art. 2 alin. (1) lit. n): "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competentei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor si libertăților cetățenilor ". Dispozițiile art. 2 lit. o) din legea sus-menționată definesc dreptul vătămat ca fiind " orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ. Solicită astfel a se constata că, în cauza dedusă judecății, nu poate fi vorba despre un refuz nejustificat de emitere a ordinului de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON în condițiile în care, astfel cum a arătat ordinele în discuție nu au avut ca obiect punerea în executare a hotărârii reclamanților. Față de aceste aspecte, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare a normelor de drept material, nefiind în prezența unui refuz nejustificat de emitere a ordinului de salarizare prin raportare la valoarea de referință sectorială 625,225 RON. Pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit nici existența unei vătămări și nici nu avea interes în promovarea acțiunii în condițiile în care nu era necesar a fi emis un ordin de salarizare pentru punerea în executare a hotărârii deținute iar, pe de altă parte, față de emiterea de către Ministerul Justiției a Ordinului nr. 6245/C/2021. Prin sentința nr. 357/15.04.2022 deținută de către reclamanți s-a dispus, în esență, obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente reclamanților, în funcție de valoarea de referință sectorială de 605,225 de RON și la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 06.02.2017, sume care urmează a fi actualizate cu indicele de inflație precum și cu dobânda legală penalizatoare corespondentă, începând cu data nașterii dreptului material și până la data plății efective. Or, față de cele dispuse de către instanțele judecătorești, pentru a fi în prezența unei vătămări era necesar ca reclamanții să dovedească că, începând cu datele menționate în hotărâre, indemnizația acestora de încadrare nu s-a făcut prin raportare la o VRS de 605,225 RON si totodată că acestora nu li s-au achitat aceste diferente salariale, lucru pe care reclamanții nu l-au făcut. Învederează totodată recurenta că hotărârea anterior menționată a fost pusă în executare, indemnizația reclamanților fiind calculată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON de la datele stabilite prin hotărârile judecătorești și acestora fiindu-le, totodată, achitate diferențele salariale de către instanțele angajatoare. Prin hotărârea deținută de către reclamanți nu s-a dispus obligarea Ministerului Justiției la emiterea ordinului de salarizare și nici reclamanții nu au arătat în ce mod au fost vătămați prin neemiterea ordinului. Invocând considerentele Deciziei nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenta susține că, în acord și cu cele reținute de către Curtea Constituțională cât și de către înalta Curte de Casație și Justiție, reiese că hotărârile judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON sunt avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Astfel, reclamanții nu pot dovedi existența unei vătămări pentru a putea fi îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 8 alin, fi) din Legea nr. 554/2004. Or, în măsura în care reclamanții nu au făcut dovada existenței unei vătămări, nefiind obligatorie emiterea ordinului de salarizare în condițiile existenței unei hotărâri prin care dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, apreciem hotărârea instanței ca fiind netemeinică și nelegală. Pe de altă parte, apreciază că reclamanții nu aveau nici interes în promovarea acțiunii în condițiile în care, pe de o parte, nu era necesar a fi emis un ordin de salarizare pentru punerea în executare a hotărârilor deținute iar, pe de altă parte, față de emiterea de către Ministerul Justiției a Ordinului nr. 6245/C/2021. Mai susține recurenta că reclamanții nu justifică un interes și nici nu au dovedit existența unei vătămări prin neemiterea ordinului de salarizare prin care indemnizația de încadrare să fie calculată cu luare în considerare a VRS 605,225 RON.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului promovat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, nici intimații-reclamanți B. și A. și nici intimații-pârâți Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați nu a formulat apărări în cadrul unor întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 471 1 alin. (3) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) și art. 494 din același act normativ, deși cererea de recurs le-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 22.11.2024 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25.03.2025, în ședință publică, cu citarea părților, când, luând act de cererea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. Înalta Curte a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului ce face obiectul judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a normelor legale incidente litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare: Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative incidente în speță. Astfel, analizând mai întâi criticile ce vizează soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați la plata diferentelor salariale rezultate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, față de pronunțarea deciziei civile nr. 357/15.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. Prin această decizie, Tribunalul Galați a fost obligat să recalculeze reclamanților din acea cauză indemnizația de încadrare și celelalte drepturi salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 06.02.2017 și la plata diferențelor salariale rezultate, începând cu aceeași dată, la zi și în continuare până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare astfel stabilită, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, iar prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului de față reclamanții A. și B., părți în dosarul nr. x/2020 au solicitat obligarea la emiterea ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON. Înalta Curte constată că din interpretarea dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, precum și alin. (2) al aceluiași text legal, care prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, reise că există autoritate de lucru judecat atunci când s-a statuat, printr-o hotărâre judecătorească, asupra unei chestiuni (precum fondul litigiului sau o excepție procesuală). De asemenea, existența autorității de lucru judecat se stabilește pe baza dispozitivului și a considerentelor pe care acesta se sprijină, reieșind că dobândesc autoritate de lucru judecat doar acele chestiuni dezlegate de către instanță, care au făcut obiectul judecății propriu-zise și cu privire la care există o soluție în dispozitiv. Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat, respectiv prezumția legală de lucru judecat a problemelor litigioase asupra cărora o instanță judecătorească s-a pronunțat deja printr-o hotărâre definitivă, situație în care nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca într-un proces ulterior să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care are legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea unei hotărâri, sau cu putere de lucru judecat atunci când se invocă obligativitatea sa. Această excepție cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilire juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Sub acest aspect este relevantă Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în cadrul căreia s-a statuat că " 77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. 78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii. 92. Natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială. O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)". 94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială. 99. În același context, instanța supremă mai subliniază că, de vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive, care au recunoscut judecătorilor și procurorilor drepturi constând în diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6 - 13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, efectul acestor hotărâri judecătorești definitive nu se poate întinde în timp decât pe perioada în care actele normative respective, în temeiul cărora au fost pronunțate hotărârile judecătorești definitive în trecut, sunt în vigoare și produc efecte juridice." Față de aceste considerente Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile recurentei - pârâte, soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepția autorității de lucru judecat, fiind legală. Înalta Curte nu poate reține nici critica recurentei privind inadmisibilitatea acțiunii pe considerentul că reclamanții nu au făcut dovada că, în prealabil formulării acțiunii s-au adresat ordonatorului principal de credite cu o cerere prin care să solicite emiterea ordinului de salarizare prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită pe baza unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, pe de o parte, în considerarea faptului că, față de obiectul principal al litigiului, ce constă în anularea Ordinului nr. 5282/C/20.12.2019, recurenții - reclamanți au făcut dovada că s-au adresat cu plângere prealabilă Ministerului Justiției, prin care au solicitat revocarea în tot a ordinului și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente aportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, iar răspunsul autorității a fost că cererea acestora nu poate fi soluționată favorabil. (filele x Volumul I al dosarului de fond). Pe de altă parte, constată instanța de control judiciar că, deși la judecata pe fond recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost introdusă în proces încă din data de 15.03.2023, aceasta nu a invocat acestei apărări și în fața instanței de fond, în cadrul unei întâmpinări, conform art. 205 C. proc. civ., această apărare, ca, de altfel și criticile privind lipsa vătămării și lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, față de emiterea de către Ministerul Justiției a Ordinului nr. 6245/C, în condițiile în care acesta a fost emis încă din data de 30.12.2021, fiind invocate pentru prima oară direct în recurs, fără a fi supuse analizei instanței de fond. Or, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept material", dar și art. 489 alin. (2) din același act normativ, ce prevăd că " părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de …de alte motive, mijloace de apărare…decât cele invocate la prima instanță…." incidente și în cazul recursului conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste apărări/critici ale recurentei - pârâte nu pot constitui obiect al controlului judiciar pentru prima oară în recurs, motiv pentru care acestea nu vor fi analizate. În continuare, analizând hotărârea recurată sub aspectul soluției date de prima instanță, de obligare a pârâtei de a emite noi ordine de salarizare a indemnizației de încadrare a reclamanților prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, pentru perioada 06.02.2017 -29.12.2021, instanța de control judiciar constată că aceasta este legală, motiv pentru care urmează a fi menținută, criticile recurentei - pârâte sub acest aspect neputând fi reținute. Pentru a răspunde criticilor recurentei - pârâte Înalta Curte constată că se impune mai întâi reamintirea aspectelor de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților. Astfel, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, a fost pronunțată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea și a stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". De asemenea, a reținut în considerente, că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82). Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reținând în considerente că "dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145). De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcționează doar în ceea ce privește indemnizația lunară de încadrare, iar nu și în privința celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, relevante pentru această distincție fiind definițiile legale de la art. 7 lit. c), e) și m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146). Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menționată, prin care s-a reținut că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81). Prezintă relevanță, din această perspectivă, și Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale «Justiție»" și că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" (paragraful 69). Edificatoare este și Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că "în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenței naționale relevă, așa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» există deja astfel de hotărâri judecătorești, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83). De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reținut (prg 104) următoarele: "104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite instanțele de trimitere, respectiv: - dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale; - valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon; - existența dreptului salariaților la egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești, nu este condiționată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare." Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, faptul că dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale respectiv că valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție. Prin urmare, față de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanților de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportat la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariați din cadrul familiei ocupaționale "Justiție". Față de această concluzie, se constată că, deși a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanți. Pe de altă parte, în ceea ce privește data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, instanța de control judiciar constată că intimații - reclamanți se prevalează de Decizia nr. 357/2022, din data de 15 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2020 iar aspectul tranșat în respectivul dosar se impune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat față de noul ordonator principal de credite pârât, Înalta Curte de Casație și Justiție, în speță intervenind subrogarea legală în drepturi și obligații, în baza art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care a intrat în vigoare la data de 16.12.2022. Prin urmare, reclamanții aveau dreptul la emiterea unor noi ordine, conform hotărârii judecătorești definitive deținute de aceștia. Așadar, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei - pârâte sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017, dar și ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, inclusiv dispozițiile C. proc. civ., argumentele invocate de recurentă în cadrul motivelor de recurs, nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.