ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1566/2025

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 14.06.2022, reclamanta Instituția Prefectului Județului Covasna, prin Prefectul Județului Covasna A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., anularea Hotărârii nr. 237/06.04.2022 a C.N.C.D. prin care s-a aplicat sancțiunea de avertisment. Prin Hotărârea nr. 237/06.04.2022 emisă în dosarul nr. x/2021, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că față de Instituția Prefectului Județului Covasna fapta sesizată reprezintă discriminare potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a dispus sancționarea acesteia cu avertisment și a recomandat Instituției Prefectului Județului Covasna să dispună măsurile necesare afișării și în limba minorităților naționale a informațiilor administrative privind funcționarea centrelor de vaccinare și circuitul pe care trebuie să îl respecte persoanele participante la vaccinare.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 97 din 25 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Instituția Prefectului Județului Covasna, în contradictoriu cu pârâții Consiliul National pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta Instituția Prefectului Județului Covasna, prin Prefectul Județului Covasna, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În susținerea recursului, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive invocată în fața autorității pârâte, s-a arătat că, deși aceasta nu reprezintă o excepție a lipsei calității procesuale pasive în înțelesul C. proc. civ., intimata - pârâtă C.N.C.D. era obligată a stabili dacă cel împotriva căruia s-a formulat sesizarea poate fi sau nu purtător al răspunderii juridice în cauză, respectiv dacă este cel care a săvârșit sau nu prezumtiva discriminare. S-a arătat că nici intimata - pârâtă și nici instanța de fond nu au tratat acest aspect, mulțumindu-se să preia argumentele din sesizare. A arătat recurenta - reclamantă că faptele de discriminare au fost expres individualizate de către petiționar, iar în raport de acestea trebuia identificată persoana/persoanele/instituțiile responsabile. Astfel, prin sesizarea formulată, B. a invocat o atitudine discriminatorie față de cetățenii de etnie maghiară, relativ la campania de vaccinare împotriva virusului SARS-CoV-2, arătând că informarea cetățenilor de etnie maghiară nu este o prioritate pentru autoritățile centrale, având în vedere că informațiile de pe site-ul oficial de vaccinare au fost publicate doar în limba română și engleză, respectiv faptul că formularul de triaj la vaccinare este disponibil numai în limba română, nu și în limba maghiară. S-a arătat că aspectele invocate depășesc competența instituției reclamante, soluționarea problemelor ridicate fiind de resortul Comitetului Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea împotriva SARS-CoV-2, astfel cum rezultă din Decizia nr. 385 din 20 noiembrie 2020. În ceea ce privește chestionarul de triaj, s-a arătat că acesta a fost aprobat prin Ordinul comun al ministrului Sănătății, ministrului Afacerilor Interne, ministrului Apărării Naționale și ministrului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației nr. 2171 din 21.12.2020, regăsindu-se în anexa nr. 1 la Normele privind autorizarea, organizarea și funcționarea centrelor de vaccinare împotriva COVID-19, fiind parte integrantă a ordinului amintit, astfel că actul administrativ prin care a fost aprobat formularul contestat de reclamantă nu aparține instituției reclamante, drept pentru care o ipotetică stare de discriminare generată de către acesta nu poate fi invocată împotriva acesteia. A precizat recurenta că acuzațiile de discriminare nu sunt rezultatul acțiunilor acesteia, întrucât site-ul oficial cu informațiile legate de vaccinare împotriva COVID-19 (https://vaccinarecovid.gov.ro/) nu îi aparține, iar formularul de triaj a fost aprobat prin Ordinul comun al ministrului Sănătății, ministrului Afacerilor Interne, ministrului Apărării Naționale și ministrului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, neavând nici obligația traducerii acestuia. S-a arătat că instanța fondului a stabilit calitatea de subiect activ al contravenției motivat de faptul că activitatea centrelor de vaccinare împotriva COVID-19 este reglementată de Normele aprobate prin Ordinul comun nr. 217/181/M.233/4380/2020, iar conform art. I pct. 1 lit. b), conducerea operativă a centrelor se realizează la nivel județean de către centrul de coordonare și conducere a intervenției (CJCCI) în care sunt desemnate și persoane responsabile din cadrul instituției prefectului, raționament apreciat greșit, în condițiile în care participarea printr-un reprezentant nu poate conduce la stabilirea unei răspunderi juridice contravenționale în sarcina reclamantei. Pentru motivele arătate, s-a susținut că instituția nu avea calitate de subiect responsabil de săvârșirea contravenției în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale desfășurate de către C.N.C.D. pentru soluționarea petiției intimatei A.P.D.M.-M.I., iar Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării trebuia să constate cu prioritate acest aspect și să cerceteze care ar putea fi persoanele responsabile de eventuala faptă de discriminare reclamată. Referitor la inexistența faptei de discriminare, s-a arătat că aceasta trebuie raportată la autoritățile și instituțiile care aveau obligații în materie și nu la instituția prefectului. S-a arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 94 și 195 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, adăugând nepermis la lege. În acest sens, a susținut recurenta - reclamantă că faptul că prefectul este conducătorul serviciilor publice deconcentrate și că, potrivit art. 252 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, verifică modul în care serviciile publice deconcentrate și autoritățile administrației publice locale asigură utilizarea limbii minoritare în condițiile legii, nu poate constitui temei de transfer al atribuției către autoritatea verificatoare/care exercită controlul. Interpretarea Curții de Apel cu privire la utilizarea unei limbi oficiale de către autoritățile centrale este greșită, întrucât limba oficială nu poate discrimina, astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 5572/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, dacă informarea s-a făcut în limba română, nu poate fi vorba de discriminare, ci cel mult de neacordarea unei facilități. În concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reținută de către instanța de fond, s-a susținut că nu a existat un tratament preferențial pentru anumite persoane aflate în situații analoage sau comparabile, asta pentru că toți cetățenii români au avut acces la informare în limba oficială a statului, iar cetățenii români aparținând minorităților naționale nu au fost tratați diferit. În ceea ce privește formularul de triaj, aprobat prin ordin al ministrului, s-a arătat că, faptul că un act administrativ al unei autorități centrale a fost emis și publicat numai în limba română, limba oficială a statului, nu poate fi considerat un act de discriminare. S-a invocat și existența unei facilități pe care Statul Român o pune la dispoziția cetățenilor români aparținând minorității maghiare, prin Regia Autonomă "Monitorul Oficial", anume editarea Părții I a Monitorului Oficial și în limba maghiară. Totodată, s-a arătat că informarea populației de către autoritățile centrale cu privire la campania de vaccinare, exclusiv în limba română, nu poate constitui un act de discriminare, întrucât limba română se adresează tuturor cetățenilor săi. În ceea ce privește site-ul oficial cu informațiile legate de vaccinare împotriva COVID-19 (https://vaccinarecovid.gov.ro/), realizat numai în limbile română și engleză, de asemenea, nu se poate reține o acțiune discriminatorie, întrucât lipsește unul din elementele esențiale pentru stabilirea stării de discriminare și anume tratamentul diferențiat pentru situații identice. Dacă în cazul limbii române s-a stabilit că ea se adresează tuturor cetățenilor, în cazul limbii engleze, aceasta a fost utilizată datorită caracterului său de limbă de circulație internațională, întrucât informațiile se adresau și altor cetățeni decât cetățenilor români. Referitor la prevederile art. 8 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, contrar opiniei instanței de fond, s-a considerat că acestea își găsesc aplicabilitatea în cazul campaniei de vaccinare împotriva virusului SARS-CoV-2, întrucât reprezintă temeiul special în materia utilizării limbii minoritare în relația cu pacienții în cadrul sistemului sanitar, însă are în vedere o condiție esențială prevăzută de norma legală, respectiv necunoașterea de către pacient a limbii române. S-a susținut că la nivelul centrelor de vaccinare, în cazul în care există persoane care nu cunosc limba română, urmează a se asigura aducerea la cunoștința acestora a informațiilor necesare în limba maternă sau în limba pe care o cunoaște pacientul, iar doar în cazul particular în care nu i se asigură acestuia traducerea informațiilor sau i se refuză acest drept, se poate pune în discuție o eventuală stare de discriminare individuală, pe care pacientul o va putea reclama în condițiile legii. Pentru aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, rejudecarea cauzei în fond, respectiv modificarea sentinței civile nr. 97/25.01.2023 a Curții de Apel București în sensul admiterii acțiunii noastre și anulării Hotărârii nr. 237/06.04.2022 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care ni s-a aplicat sancțiunea de avertisment.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că Instituția Prefectului Județului Covasna a comis un act de discriminare întrucât site-ul oficial cu informațiile legate de procesul de vaccinare a fost disponibil doar în limbile română și engleză, iar formularul care trebuia completat de pacient a fost disponibil doar în limba română.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este întemeiat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin sesizarea înregistrată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sub nr. x/2021, petenta B. a invocat o atitudine discriminatorie față de cetățenii de etnie maghiară în legătură cu campania de vaccinare împotriva virusului SARS-CoV-2 desfășurată în județele Covasna, Harghita, Mureș, Satu Mare, Bihor, Cluj, reclamând că publicarea unor informații privind vaccinul s-a realizat exclusiv în limba română, că informațiile de pe site-ul oficial de vaccinare (https://vaccinarecovid.gov.ro/) au fost publicate doar în limba română și engleză și că formularul care trebuie completat pentru vaccinare este disponibil numai în limba română, în condițiile în care ponderea populației de etnie maghiară depășește 20% din totalul populației unităților administrativ-teritoriale respective. Prin Hotărârea nr. 237/06.04.2022 emisă în dosarul nr. x/2021, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că față de Instituția Prefectului Județului Covasna fapta sesizată reprezintă discriminare potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a dispus sancționarea acesteia cu avertisment și a recomandat Instituției Prefectului Județului Covasna să dispună măsurile necesare afișării și în limba minorităților naționale a informațiilor administrative privind funcționarea centrelor de vaccinare și circuitul pe care trebuie să îl respecte persoanele participante la vaccinare. Prin sentința atacată instanța de fond a reținut, în esență, că în speță, sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, întrucât a fost creat un tratament diferențiat, pe criteriul lingvistic, în privința cetățenilor de etnie maghiară, cu o pondere mai mare de 20% în cadrul comunității, tratament care are ca efect restrângerea dreptului de acces la informațiile de interes public, în limba maternă, în legătură cu funcționarea centrelor de vaccinare din Județul Covasna și circuitul pe care trebuie să îl respecte persoanele participante la vaccinare. A avut în vedere curtea de apel faptul că de prevederile art. 120 alin. (2) din Constituție, art. 10 alin. (1) din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 33/1995, art. 7 alin. (2) din Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, ratificată de România prin Legea nr. 282/2007, art. 195 alin. (2)-(3) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, respectiv art. 1 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public coroborate cu prevederile art. 249 raportat la art. 195 alin. (2)-(3) din O.U.G. nr. 57/2019 instituie o obligație a prefectului de a asigura folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetățenii aparținând minorităților naționale și serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale în care aceștia au o pondere de peste 20%. Înalta Curte reține, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare că: "(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Totodată, dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. h) din același act normativ prevăd că: "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză, prin: h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități." Verificând prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., raportat la modalitatea în care instanța de fond a aplicat dispozițiile mai sus arătate coroborate cu dispozițiile art. 195 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, art. 249 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 și art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001, Înalta Curte constată că mijloacele de probă administrate în fața C.N.C.D., cât și cele administrate de instanța de fond nu sunt de natură a duce la concluzia că intimata - pârâtă a fost supusă unui tratament discriminatoriu din partea recurentei-reclamante Instituția Prefectului Județului Covasna. Prin Hotărârea nr. 237 din data de 06.04.2022 emisă de intimata - pârâtă (pct. 93) s-a reținut, doar cu privire la autoritatea reclamată Instituția Prefectului Județului Covasna, că aceasta avea obligația de a oferi informațiile menționate în cuprinsul sesizării și în limbile minorităților naționale. Totodată, s-a reținut faptul că publicarea informațiilor de interes public doar în limba română limitează dreptul de acces la informațiile de interes public. Cu titlu de premisă, Înalta Curte reține că pârâtul-intimat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a adoptat hotărârea contestată în exercitarea unor atribuții de jurisdicție administrativă, reglementate prin art. 19-20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Constituționale a României (e.g. Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008). Potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, având dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării. În temeiul alin. (4) al aceluiași articol, procedura se derulează în condiții de contradictorialitate, cu citarea obligatorie a pârților. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării. În ceea ce privește sarcina probei, art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 prevede că persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice. În mod similar, art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, articol care reglementează acțiunea în justiție formulată de persoana care se consideră discriminată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, prevede că "persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice." Astfel, în cadrul procedurii derulate în fața Consiliului, pentru faptele reclamate, Colegiul a reținut că, în ceea ce privește Secretariatul General al Guvernului, publicarea informațiilor de interes public în limba română nu limitează dreptul de acces la informații de interes public, că Ministerul Sănătății nu avea obligația de a oferi informațiile menționate și în limba minorităților naționale, iar în ceea ce privește Instituțiile Prefectului Județelor Harghita și Mureș, că, prin inversarea sarcinii probei, nu pot fi reținute mijloace probatorii de natură a constata prezumția săvârșirii unei discriminări pe considerentul apartenenței etnice. Consiliului National pentru Combaterea Discriminării a concluzionat, soluție validată și de prima instnață, că Instituția Prefectului Județului Covasna a încălcat cadrul legal reprezentat de prevederile art. 195 din Codul administrativ și Legea nr. 544/2001 privind accesul la informațiile de interes public, în analiza sa limitându-se la a invoca în mod generic existența unor fapte de discriminare, fără a indica minime aspecte de ordin probator care să releve existența diferenței de tratament reclamate. În egală măsură, Înalta Curte reține că nici în fața instanței de fond nu au fost administrate alte probe cu excepția actelor care au stat la baza emiterii hotărârii Colegiului Director și care au constat în petiția adresată CNCD (cu anexa constând în fotografia tipărită a chestionarului de triaj și un link către adresa https://vaccinarecovid.gov.ro/) și punctele de vedere formulate de Instituția Prefectului Județului Covasna, Instituția Prefectului Județului Harghita, Instituția Prefectului Județului Mureș, Secretariatul General al Guvernului împreună cu adresa nr. x/2.06.2021 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Sănătății. Observă instanța de recurs că elementele furnizate de petentă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu erau apte de a determina, conform art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, prezumția unei discriminări precum cea reținută în cuprinsul hotărârii contestate, în sarcina Instituției Prefectului Județului Covasna. Pentru existența unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferențiat al petentului/petenților în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influențat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al reclamantului vătămat, iar în final dacă lipsește în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferență de tratament. La acestea se adaugă condiția esențială pentru angajarea răspunderii contravenționale, respectiv existența unei legături dovedite între fapta descrisă ca fiind contravențională și o conduită personală a contravenientului sau o omisiune, în ipoteza în care contravenientul avea obligația de a acționa. Aspectele reținute ca elemente constitutive ale contravenției prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) din O.G. nr. 137/2000 sunt cele enunțate la pct. 78 din decizie, respectiv faptul că informațiile de interes public privind vaccinul BioNTech/Pfizer, în județele Covasna, Harghita, Mureș, Satu Mare, Bihor și Cluj, au fost publicate exclusiv în limba română, prin realizarea unui site oficial (https://vaccinarecovid.gov.ro/) cu informații despre procesul de vaccinare doar în limba română și limba engleză, iar formularul în vederea vaccinării a fost disponibil doar în limba română. Înalta Curte reține că simpla constatare a existenței faptei, în abstract, nu este suficientă pentru a fundamenta decizia pronunțată, întrucât răspunderea contravențională are caracter eminamente personal și se întemeiază pe vinovăția autorului faptei. În speță, raportat la aspectele invocate de către petentă în pețiția comunicată autorităților reclamate, se constată că se invocă, în fapt, că, în cadrul campaniei de vaccinare la nivel național, pe site-ul oficial https://vaccinarecovid.gov.ro/, informațiile despre vaccinare au fost publicate în limba oficială a României și într-o limbă de circulație internațională. În concret, nu a fost indicat niciun element la nivelul unităților administrativ-teritoriale dintre cele prevăzute în art. 91 alin. (2) din Codul administrativ (în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20%), care să releve că, în județul Covasna, respectiv la nivelul unităților medicale ori al centrelor de vaccinare, cetățenii aparținând minorităților naționale nu au avut acces la informații în limba maternă, sau că acest acces le-a fost refuzat. Contrar aprecierilor primei instanțe, Înalta Curte reține că răspunderea contravențională nu poate fi dedusă exclusiv din calitatea ce rezultă din prevederile art. 249 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019, potrivit cărora prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, atâta vreme cât nu se demonstrează în concret că acesta, prin acțiune ori omisiune, a contribuit direct la producerea situației ilicite. Calitatea formală poate cel mult facilita identificarea unei persoane, însă nu poate substitui dovada legăturii dintre fapta contravențională și o conduită personală, imputabilă, care în speță nu a fost dovedită, nici chiar în condițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. Înalta Curte va înlătura aprecierile primei instanțe, constatând că prezintă relevanță, din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale contravenției, faptul că site-ul oficial https://vaccinarecovid.gov.ro/nu este administrat de recurenta - reclamantă, iar formularul de triaj a fost aprobat prin Ordinul comun al ministrului Sănătății, ministrului Afacerilor Interne, ministrului Apărării Naționale și ministrului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației nr. 2171/21.12.2020. Deși instanța de fond a constatat că recurenta - reclamantă a încălcat dreptul cetățenilor nevorbitori de limba română de a accesa informații de interes public privind funcționarea centrelor de vaccinare din județul Covasna și circuitul pe care trebuie să îl respecte persoanele participante la vaccinare, Înalta Curte reține că obiectul sesizării a vizat exclusiv informațiile publicate on-line, nefiind nici invocat, nici administrat probatoriu cu privire la organizarea în concret a procesului de vaccinare în vreunul dintre județele menționate în petiție. Activitatea centrelor de vaccinare împotriva COVID-19 este reglementată de Normele aprobate prin Ordinul comun al ministrului Sănătății, al ministrului Afacerilor Interne, al ministrului Apărării Naționale și al ministrului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației nr. 2171/181/M.223/4380/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1289 din 24 decembrie 2020, iar conform art. I pct. 1 lit. b) din aceste Norme, conducerea operativă a centrelor de vaccinare se realizează la nivel județean/al municipiului București de centrul județean de coordonare și conducere a intervenției (CJCCI), astfel că participarea unui reprezentant al instituției Prefectului la conducerea operativă, în condițiile arătate, nu demonstrează existența unei răspunderi contravenționale, cât timp nu sunt arătate în concret faptele reclamante. Constată Înalta Curte și caracterul pur formal al reținerii de către autoritatea pârâtă a dispozițiilor art. 195 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, potrivit cărora "În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autoritățile administrației publice locale, cu aparatul de specialitate și organismele subordonate acestora, aceștia se pot adresa, oral sau în scris, și în limba minorității naționale respective și primesc răspunsul atât în limba română, cât și în limba minorității naționale respective", în condițiile în care nici în fața CNCD și nici în fața primei instanțe nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte o încălcare concretă a acestor norme de către recurenta - reclamantă. În ceea ce privește formularele prevăzute la alin. (3) din articolul 195, Înalta Curte constată, pe de o parte, că punerea acestora la dispoziție cade în sarcina autorităților prevăzute la art. 94 (unități administrativ-teritoriale), printre care nu se numără și Instituția Prefectului, iar, pe de altă parte, că, potrivit alin. (4), lista formularelor și a tipurilor de texte administrative de uz curent se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Departamentului pentru Relații Interetnice, elaborată în colaborare cu Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, cu avizul ministerelor cu atribuții în domeniul administrației publice, finanțe publice și afaceri interne. Considerentele anterior expuse sunt valabile și în ceea ce privește normele prevăzute în Legea nr. 544/2001, întrucât nu s-a probat vreo îngrădire de către recurenta-reclamantă a accesului la informații de interes public, concluzia instanței de fond nefiind fundamentată pe vreo probă din dosar. În ceea ce privește Jurisprudența invocată atât de recurenta-reclamantă, cât și de instanța de fond, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 431 C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât nu este vorba despre o dezlegare anterioară a unor chestiuni litigioase între aceleași părți, ci despre soluționarea unor cauze având un obiect similar, aparținând aceleiași materii, considerentele invocate, deși decizorii pentru respectivele soluții, neprezentând relevanță în prezenta speță. Față de motivele arătate, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2 și 10 din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 195 alin. (1)-(3) și 249 alin. (2) din Codul Administrativ, art. 1 și art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 și art. 10 alin. (1) Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale (Consiliul Europei), motiv pentru care se impune casarea sentinței, iar în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ și anularea deciziei pronunțate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, se va casa sentința recurată iar în rejudecare, se va admite acțiunea reclamantei și se va dispune anularea Hotărârii nr. 237/06.04.2022 pronunțată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.