ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 517/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. au solicitat anularea Hotărârii nr. 762/30.10.2019 a Colegiului Director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, admiterea petiției nr. 3877/05.07.2019 care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2019, constatarea stării de discriminare și, pe cale de consecință, obligarea D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea discriminării. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 54 din 25 mai 2021, Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe, reclamanții au formulat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că sentința recurată este nemotivată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în privința soluției de respingere a capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea stării de discriminare și obligarea pârâtei D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea acesteia, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au susținut că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, în mod eronat a respins prima instanță acțiunea dedusă judecății, pe considerentul că CNCD nu ar fi avut competența legală de analizare și verificare a caracterului discriminatoriu al modului de interpretare a prevederilor legale din materia drepturilor salariale, prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În opinia recurenților-reclamanți, în speță, sunt îndeplinite cumulativ condițiile unei discriminări. Discriminarea reclamată vizează aplicarea unui tratament diferit pentru prestarea muncii în condiții identice, în raport de criteriul funcției sau poziției ocupate în cadrul angajatorului, în corelație cu cel al veniturilor salariale obținute, cu consecința restrângerii unui drept din domeniul economic, anume dreptul salariaților cu venituri mici la acordarea compensației pentru condiții de muncă. De altfel, prima instanță a omis să observe că prin art. 7, lit. b) și g) din O.G. nr. 137/2000 se incriminează drept contravenție, inclusiv discriminarea unei persoane "într-un raport de muncă și protecție socială", în domenii precum stabilirea și modificarea salariului, precum și în orice alte condiții de prestare a muncii, potrivit legislației în vigoare. Dincolo de normele juridice relevante din O.G. nr. 137/2000, prima instanță putea și trebuia să analizeze situația de discriminare din perspectiva dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rap. la art. 1 din Primul Protocol Adițional al aceleiași Convenții, având în vedere că dreptul la compensația financiară pentru condiții de muncă intră în sfera noțiunii de "bun", în accepțiunea dată de CEDO. În speță, s-a reclamat aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații comparabile, fără o justificare rezonabilă, în sensul art. 14 din Convenție (Willis contra Regatului Unit, cererea nr. x/97, § 43,48), precum și faptul că, distincția aplicată nu a urmărit un "scop legitim" și nu a existat un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit" (Beian c. României, cererea nr. x/05, par. 59). Prin urmare, prima instanță a încălcat jurisprudenta CEDO care nu limitează cazurile de discriminare la cele reglementate exemplificativ prin art. 14 din Convenție, ci extinde protecția acestei norme, în orice cazuri care implică tratamentul diferențiat aplicat unor persoane aflate în situații identice sau similare. În continuare, recurenții-reclamanți au susținut că sentința primei instanțe este și rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 18 din O.G. nr. 137/2000 întrucât, prin petiția formulată, nu s-a solicitat interpretarea unor norme juridice din partea intimatului-pârât CNCD. Totodată, au arătat că sentința recurată a fost dată cu încălcarea dreptului recurenților la examinarea cauzei și a dreptului de acces la justiție, componente esențiale ale dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6, par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. civ. și art. 21, alin. (3) din Constituția României. Deși prima instanță s-a limitat în a reține că modul de interpretare a prevederilor legale incidente în cauză constituie atributul exclusiv al instanțelor de judecată, aceeași instanță a refuzat practic să examineze cererea dedusă judecății și să își îndeplinească prerogativele de organ judiciar, întrucât nu a soluționat cauza pe fond. În condițiile în care prima instanță a refuzat practic să examineze, să se pronunțe asupra discriminării și să remedieze starea de discriminare reclamată, fără a realiza astfel un control judiciar asupra situației discriminatorii, sesizarea din dosarul nr. x/2019 a rămas neanalizată fiind lipsită de orice finalitate juridică. În concluzie, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În subsidiar, au solicitat reținerea cauzei spre rejudecare pe fond de către instanța de recurs, în considerarea tuturor argumentelor faptice și juridice pe care le-au prezentat pe larg în cererea de chemare în judecată și pe care le-au reiterat prin cererea de recurs. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Covasna a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. În esență, a arătat că petiția formulată de angajații DSVSA Covasna cuprinde critici care vizează în special aplicarea legii, aspecte care nu pot fi verificate decât de instanța de judecată, raportat la dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Prin urmare, raportat la obiectul petiției formulate, instanța de fond a stabilit în mod întemeiat că CNCD nu are competența de a analiza modul de stabilire a unor drepturi în favoarea unor persoane sau categorii de persoane în mod diferit față de alte persoane sau categorii și nici de a se pronunța pe texte de lege. În ceea ce privește solicitarea de constatare a presupusei fapte de discriminare, a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, că în jurisprudența sa Curtea Constituțională a statuat că sporurile, premiile și alte stimulente reprezintă drepturi salariale suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție, precum și faptul că în situația în care instanțele ar aplica prevederi din actele normative inaplicabile în cazurile deduse judecății s-ar încălca principiul separației puterilor în stat . A mai arătat că recurenții-reclamanți s-au adresat CNCD în legătură cu o speță în care instanțele judecătorești s-au pronunțat deja, respectiv cu privire la anularea actelor administrative prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, respectiv obligarea DSVSA Covasna la acordarea sporurilor pentru condiții de muncă deosebit de periculoase, existând mai multe hotărâri de respingere a acestor acțiuni. Totodată, a arătat faptul că legiuitorul a intervenit ulterior prin Legea nr. 229 din 04.11.2020 pentru completarea art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pentru a putea fi acordat sporul pentru condiții de muncă către toți angajații din cadrul sistemului sanitar-veterinar, fără a se ține cont de nivelul salariului de bază. Începând cu luna decembrie 2020 toți salariații din cadrul DSVSA Covasna, inclusiv recurenții-reclamanți beneficiază de spor pentru condiții de muncă. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 2 februarie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin sesizarea adresată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanții, angajați ai D.S.V.S.A. Covasna, au solicitat să se constate existența unei discriminări în comparație cu ceilalți colegii ai lor care au în plată sporul pentru condiții de muncă. În esență, au susținut că tratamentul discriminatoriu cu privire la drepturile lor salariale decurge din modalitatea în care angajatorul a înțeles să aplice legea. Prin Hotărârea nr. 762/30.10.2019, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția de necompetență, raportat la dispozițiile art. 63 alin. (1) din Ordinul Președintelui C.N.C.D. nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor. Sesizarea reclamanților nu a mai fost examinată pe fond cu privire la existența sau inexistența unei discriminări. În acest context, reclamanții au investit instanța de contencios administrativ cu legalitatea Hotărârii nr. 762/30.10.2019 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia, constatarea stării de discriminare și, pe cale de consecință, obligarea D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea discriminării. Prima instanță, reținând legalitatea actului administrativ contestat, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată. În urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt, instanța de control judiciar constată că soluția instanței de fond este corectă. Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurenții-reclamanți este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, "casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei." Din această perspectivă, este vizată ipoteza de nemotivare a capătului de cerere privind constatarea stării de discriminare și obligarea D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea acesteia, recurenții-reclamanți susținând că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte amintește că obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente, fără a depăși limitele investirii. Prin hotărârea emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, contestată în prezenta cauză, a fost admisă excepția de necompetență materială, ceea ce exclude orice analiză pe fond a petiției prin care se reclamă existența unei discriminări, Consiliul neputând să arate, în concret, dacă există sau nu discriminare, câtă vreme a apreciat că nu are competența materială de a soluționa petiția formulată. Cum evaluarea aspectelor sesizate, constatarea și înlăturarea faptei de discriminare reprezintă atributul exclusiv al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, este inadmisibil ca analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 să fie realizată direct de instanța de contencios administrativ, în condițiile în care obiectul controlului de legalitate îl constituie hotărârea adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, judecătorul fondului nu avea posibilitatea să se pronunțe asupra capătului de cerere privind constatarea stării de discriminare și obligarea D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea acesteia, ținând cont de prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora nu poate depăși limitele învestirii. Prin urmare, Înalta Curte reține că hotărârea recurată satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a analizat în mod adecvat cererile, argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a condus la concluzia că actul administrativ atacat este legal. De asemenea, în opinia Înaltei Curții motivarea sentinței recurate face posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs, fiind nefondate și criticile prin care s-a invocat încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este și el nefondat, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Circumscris acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 și art. 18 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și faptul că prima instanță a omis să observe dispozițiile art. 7, lit. b) și g) din O.G. nr. 137/2000 prin care se incriminează drept contravenție, inclusiv discriminarea unei persoane "într-un raport de muncă și protecție socială". Instanța de control judiciar nu poate primi aceste critici și reține, în deplin acord cu judecătorul fondului, că Hotărârea nr. 762/30.10.2019 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este legală, întrucât dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare nu reglementează competența materială a C.N.C.D. de a se pronunța cu privire la acordarea drepturilor salariale de care beneficiază salariații/funcționarii publici din cadrul instituțiilor publice, această competență revenind, în caz de litigiu, exclusiv instanțelor de judecată în baza competențelor stabilite de lege. Potrivit dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de "garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, "este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării." Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum și art. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate, "înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării". De asemenea, art. 2 alin. (3) din aceeași ordonanță prevede că sunt discriminatorii "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare [...]." Din conținutul art. 16, art. 18, art. 19 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000, reiese că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării sunt pronunțate doar în vederea investigării și sancționării contravenționale a faptelor sau actelor de discriminare, fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite care încalcă normele dreptului obiectiv, cauzând prejudicii unei persoane, așadar, nu este abilitat Colegiul să emită hotărâri în exercitarea atribuției de interpretare a legislației, acest aspect contravenind principiului separației puterilor în stat prin interferarea în atribuțiile puterii judecătorești. Or, tratamentul juridic diferențiat invocat de recurenții-reclamanți cu ocazia stabilirii drepturilor salariale, respectiv modalitatea de aplicare a legii de către angajator nu poate constitui un criteriu de discriminare, cum corect a sesizat și judecătorul fondului. Astfel, având în vedere că recurenții-reclamanți nu au indicat, în concret, niciun criteriu de discriminare prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în funcție de care să fi fost puși într-o situație de inferioritate în raport cu alte persoane aflate în situații comparabile în privința salarizării, Înalta Curte reține că obiectul petiției lor excede prevederilor acestui act normativ care nu sancționează orice tratament diferit, ci doar acel tratament diferențiat aplicat subiectului pasiv în considerarea faptului că face parte dintr-o categorie protejată de această ordonanță. În fine, nu pot fi primite nici criticile prin care se reproșează instanței de fond că nu a analizat discriminarea prin raportare la dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol Adițional al aceleiași Convenții, întrucât evaluarea aspectelor sesizate, constatarea și înlăturarea faptei de discriminare reprezintă atributul exclusiv al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, instanța de contencios administrativ fiind investită cu analiza legalității hotărârii C.N.C.D. prin raportare, cu prioritate, la soluția de admitere a excepției de necompetență materială. Prin urmare, toate criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanți ca nefondat.