ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3376/2022

Ședința publică din data de 9 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 din 17 octombrie 2019 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării anularea Hotărârii nr. 581/11.09.2019 emisă de pârât.

Prin sentința nr. 33/2020 pronunțată la 16 iunie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și a anulat Hotărârea nr. 581/11.09.2019 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței nr. 33/2020 pronunțată la 16 iunie 2020 de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta B., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, urmând în consecință, a fi menținută Hotărârea 581/11.09.2019 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea recursului, au fost formulate critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 9 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 581/11.09.2019 emisă de pârâtul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a dispus sancționarea sa cu avertisment.

Prin sentința atacată, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și a anulat Hotărârea nr. 581/11.09.2019 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Hotărârea nr. 581/11.09.2019 emisă de pârâtul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a hotărât sancționarea cu avertisment a reclamantului A., reținându-se că afirmația reclamantului adresată pârâtei B. în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în ședința din data de 19.05.2018 a Consiliului Național al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România în sensul că demersurile acesteia făcute în justiție sunt legale, dar imorale constituie discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000, conducând la crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa pârâtei-petente B..

Curtea a apreciat că, pentru ca o faptă să poată fi calificată ca o faptă de discriminare, trebuie să îndeplinească cumulativ condițiile stabilite de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel judecătorul fondului a constatat că, nu rezultă din probele dosarului că exprimarea reclamantului A. ar promova si ar avea drept scop limitarea, îngrădirea dreptului de acces liber la justitie al unui membru ori al unei categorii de membri în raport cu alt membru ori alte categorii de membri din cadrul Ordinului Tehnicienilor Dentari din România, prin exercitarea vreunor forme de presiune asupra celor dintâi, astfel încât să se considere că dezbaterile ce au avut loc în ședința din data de 19.05.2018 a Consiliului Național al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România au condus la o formă de discriminare din partea reclamantului A. față de pârâta B..

Astfel, a apreciat că reclamantul A. nu a exercitat vreo presiune asupra pârâtei B. și nici nu a supus-o pe aceasta unui tratament degradant, umilitor ori ofensator, astfel încât să o intimideze și să renunțe la acțiunile aflate pe rolul instanțelor ori la promovarea de noi acțiuni împotriva Ordinului Tehnicienilor Dentari din România sau a reclamantului. Utilizarea sintagmei de către reclamant trebuie să fie analizată contextual, prin raportare la cadrul restrâns în care a fost făcută, cu ocazia unor dezbateri libere, ce au avut loc într-o ședință a Consiliului National al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România, că este util și benefic acesteia să se încerce inițial de părțile aflate pe poziții antagonice, anterior alegerii căii justiției, o mediere a divergențelor apărute, aspect care apare a fi firesc cu atât mai mult cu cât este vorba de neînțelegeri apărute în interiorul Ordinului Tehnicienilor Dentari din România, respectiv a unui organism colegial, iar una dintre acțiuni a fost respinsă de instanță (a se vedea dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Constanța).

De asemenea, trebuie avute în vedere cele statuate prin Rezoluția Consiliului National al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România de la Sibiu din data de 03.11.2017 și faptul că reclamantul a arătat că a reprodus ideea votată cu majoritate de membrii Consiliului.

Reținând contextul în care forma de exprimare a fost utilizată de reclamant, inclusiv cadrul restrâns în care a fost realizată respectiva exprimare (nefiind vorba de o difuzare prin mijloace de comunicare în masă), Curtea a considerat că nu se poate reține un element de gravitate a exprimării în discuție care să conducă la ideea existenței formei de discriminare sancționată de pârâtul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, respectiv că este vorba de o încălcare a demnității pârâtei B..

Declarațiile de martori depuse de pârâta B. la dosarul pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu infirmă cele reținute mai sus de instanță și conduc în niciun fel la concluzia că ar fi vorba de o discriminare a pârâtei-petente în raport cu alți membri ai Ordinului Tehnicienilor Dentari din România care se află într-o situație analoagă.

Într-o atare situație, instanța reține că nu este îndeplinită condiția referitoare la existența unui tratament diferențiat a unor situații analoage sau la omiterea de a trata în mod diferit situații diferite.

Neexistând un tratament diferențiat, nu se poate reține existența unui criteriu de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. De asemenea, nu este îndeplinită nici condiția ca tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege

Împrejurarea că reclamantul nu a prezentat probe în fața pârâtului Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu poate conduce, de sine stătător, la concluzia existenței formei de discriminare reclamate de pârâta B..

Din moment ce avertismentul reprezintă o sancțiune aplicată ca urmare a reținerii unei pretinse fapte de discriminare, nu se poate reține că acesta nu produce niciu prejudiciu reclamantului.

Înalta Curte apreciază că sentința atacată este legală în raport cu motivele de recurs invocate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte pe de o parte constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii și care să atragă incidența acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamante în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Recurenta-pârâtă B. susține, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat eronat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, având în vedere că este tratată diferit raportat la ceilalti membri ai organizatiei care nu detin functii de conducere si s-au adresat instantei, dar raportat si la ceilalti membri ai Consiliului National care nu au inițiat acțiuni la instanță.

Totodată, apreciază în cuprinsul motivelor de recurs că afirmația legată de demersurile sale făcute în fata instanțelor care "sunt legale, dar imorale" a fost făcută cu scopul de a intimida, a umili, de a ofensa si a înlătura recunoașterea folosinței in conditii de egalitate a unui drept recunoscut de lege. Acestei afirmatii este imposibil de atribuit o conotație pozitivă, de buna credință si colegială, fiind vorba de o etichetare ofensatoare care aduce atingere demnității personale.

Examinând documentația care a stat la baza emiterii Hotărârii C.N.C.D. nr. 581 din 11.09.2019, constând în înscrisuri, instanța de fond a observat că în mod legal s-a reținut în cauză că faptele prezentate de CNCD nu reprezintă discriminare, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

"Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Prin raportare la criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte nu poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, deosebire, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice relativ la entitățile publice reclamate.

Așa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective și rezonabile; ea se poate reține atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, a unor persoane aflate în situații comparabile sau aflate în situații diferite, necomparabile.

Dispozițiile art. 20 alin. (6) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în fața CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât și de tratatele internaționale la care Statul Român este parte - dispozițiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție. Dreptul UE și dispozițiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații similare, ci și din aplicarea aceluiași tratament unor persoane aflate în situații diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă", deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimțite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

În conformitate cu jurisprudența CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudența sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea și Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Concret, recurenta a arătat că, în privința sa, reclamantul a săvârșit o faptă de discriminare, constând în hărțuirea sa, criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, comparativ cu alți membrii și că, instanța de fond a ignorat complet faptul ca afirmația "imoralității" s-a repetat (conform probelor de la dosarul CNCD) fiind făcută și în ședința consiliului OTDR din data de 3.11.2017, nu numai în ședința din 19.05.2018.

Înalta Curte reține că, în esență, atunci când se analizează dacă a avut loc o discriminare directă, se evaluează dacă tratamentul mai puțin favorabil se datorează unui "criteriu protejat" care nu poate fi separat de factorul specific care face obiectul plângerii. Tratamentul mai puțin favorabil poate fi stabilit prin compararea cu tratamentul aplicat unei persoane aflate într-o situație similară.

Instanța de fond în mod corect a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele de existență a unui "criteriu protejat", modalitățile diferite de interpretare a legii nefiind considerat "criteriu protejat" pentru stabilirea unor fapte de discriminare. În acest sens se constată existența Rezoluției Consiliului National al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România de la Sibiu din data de 03.11.2017 și faptului că reclamantul a arătat că a reprodus ideea votată cu majoritate de membrii Consiliului.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs observă că nu rezultă din probele dosarului că exprimarea intimatului-reclamant A. față de recurenta-pârâtă ar fi diferit de ceea ce a spus acesta în alte situații analoage față de alți membri din cadrul Ordinului Tehnicienilor Dentari din România. Mai mult din cuprinsul dosarului nu rezultă că afirmația reclamantului față de acțiunile în instanță a recurentei-pârâte că ar fi legale "dar imorale" ar "supune oprobriului public membrul Consiliului National care se adresează instanței" și că ar avea "ca scop de a determina oprirea oricarei actiuni pentru ca altfel devine imoral", întrucât aceste afirmații au fost aduse la cunoștința publicului chiar de către pârâta B.. În realitate au fost exprimate de către reclamantul-intimat într-un cadru unei ședințe a Consiliului Național al Ordinului Tehnicienilor Dentari din România care nu au fost difuzate prin mijloace de comunicare în masă.

Nu poate fi reținută nici concluzia recurentei în sensul că nu există situație analoagă cu a sa, întrucât celelalte persoane nu fac parte din organele de conducere din cadrul Ordinului, având în vedere că indiferent de calitatea sau funcția avută toți fac parte din OTDR și s-au adresat instanței.

Recurenta-pârâtă a mai pretins în cuprinsul motivelor de recurs că, afirmatia dlui A. îi restrânge dreptul la libera exprimare, la opinie si la demnitate personală.

Înalta Curte reține că un limbaj contondent și exprimarea unei alte opinii decât cea a interlocutorului nu reprezintă, ca regulă discriminare, ci exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Nu poate fi reținută nici existența unui tratament diferit - în măsura în care reclamanta apreciază că i s-a adus atingere demnității, remediul îl reprezintă formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în mod corect s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2001 pentru a se reține vreo faptă de discriminare asupra recurentei-pârâte.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de B. împotriva sentinței nr. 33/2020 din 18 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 iunie 2022.