ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 145/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 562/2020 privind sancționarea reclamantei cu amendă în cuantum de 15.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40, 64, 66, 67 din Decizia nr. 220/2011, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună, în principal, anularea Deciziei nr. 562/2020, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar, în subsidiar, modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 15.000 RON, fiind disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate,

Prin sentința civilă nr. .1576 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. .1576 din 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

Prima critică vizează interpretarea eronată de către instanța de fond a obligațiilor impuse de art. 40 alin. (1) și (2) din Codul audiovizualului, în sensul că moderatorul ar fi intervenit insuficient pentru a solicita probe în sprijinul acuzațiilor formulate de invitați. Recurenta susține că emisiunile în cauză au fost de natură opinională, în cadrul cărora invitații și moderatorul au exprimat judecăți de valoare, iar conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în special în cauzele De Haes și Gijsels c. Belgia și Dalban c. România, exactitatea acestor judecăți nu poate fi demonstrată, iar solicitarea unei asemenea probe ar reprezenta o ingerință nepermisă în libertatea de opinie garantată de art. 10 din Convenție.

În continuare, se arată că dreptul la replică nu a fost încălcat, întrucât persoanele vizate au fost contactate și invitate să participe la emisiune, având posibilitatea de a interveni în direct, aspect confirmat și în raportul de monitorizare. Refuzul acestora de a participa nu poate fi interpretat ca o îngrădire a dreptului la apărare. Se subliniază că informarea publicului s-a realizat cu bună-credință, cu respectarea distincției între fapte și opinii, fără a aduce atingere dreptului la imagine al persoanelor vizate, iar sancționarea postului de televiziune apare ca o măsură abuzivă și lipsită de temei legal.

Recurenta mai invocă aplicarea prioritară a jurisprudenței CEDO, în special în materia contravențională, arătând că Decizia nr. 562/2020 nu poate constitui prin ea însăși dovada existenței faptei, a autorului și a vinovăției, fiind doar un act de acuzare. Se invocă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Anghel c. România, Maszni c. România, Ziliberberg c. Moldova și Telfner c. Austria, pentru a susține că procedura contravențională trebuie să respecte garanțiile procesuale specifice materiei penale, inclusiv prezumția de nevinovăție, egalitatea armelor și sarcina probei revenind autorității sancționatoare.

Se mai arată că instanța de fond a ignorat faptul că în situații similare, Consiliul Național al Audiovizualului a aplicat sancțiuni mai blânde, constând în somații de intrare în legalitate, ceea ce relevă un tratament inechitabil față de recurenta. În acest sens, se solicită reindividualizarea sancțiunii, în sensul aplicării unei somații de intrare în legalitate, conform art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.

În concluzie, recurenta susține că sancțiunea aplicată este disproporționată, nelegală și contravine atât dispozițiilor interne, cât și celor europene, fiind necesară casarea sentinței și rejudecarea cauzei cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului la un proces echitabil.

Examinând recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia contestată în speță, Consiliul Național la Audiovizualului a sancționat radiodifuzorul A. S.R.L. cu amendă de 15.000 de RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1)-(4) și art. 64 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

C.N.A. a imputat reclamantei nerespectarea următoarelor obligații:

- punerea la dispoziția publicului de dovezi care să ateste realitatea faptelor imputate și contactarea persoanelor vizate de acuzații pentru a-și expune punctul de vedere;

- nerespectarea principiului audiatur et altera pars, ceea ce presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile;

- orice material înregistrat în care se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale trebuie să conțină și opinia acesteia, iar în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt;

- solicitarea interlocutorilor de a proba afirmațiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea; asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recursul poate fi exercitat pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cauză, recurenta a invocat, în esență, nelegalitatea sancțiunii contravenționale aplicate prin Decizia nr. 562/2020 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, susținând că aceasta este lipsită de temei legal, disproporționată și contrară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în special sub aspectul respectării dreptului la liberă exprimare și al prezumției de nevinovăție.

Înalta Curte reține că instanța de fond a analizat în mod corect și complet faptele reținute de autoritatea emitentă, precum și temeiurile juridice ale sancțiunii aplicate, constatând că emisiunile difuzate de postul B. în perioada 28.08-17.09.2020 au încălcat prevederile art. 40 alin. (1)-(4) și art. 64 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Astfel, în cadrul rubricii "100% Tu decizi", precum și în emisiunile "Culisele puterii" și "Jocuri de putere", au fost formulate acuzații explicite la adresa unor persoane publice, fără ca acestea să fie însoțite de probe, iar punctul de vedere al celor vizați nu a fost prezentat în cadrul aceluiași program, în condițiile prevăzute de normele legale incidente.

Înalta Curte reține că prevederile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 nu recunosc numai dreptul persoanelor acuzate de a interveni spre a-și exprima un punct de vedere în cadrul emisiunii, ci instituie și obligația postului de televiziune de a lua măsurile care se impun pentru a asigura exprimarea acestui punct de vedere, adică impun acestuia un comportament activ.

Contrar susținerilor recurentei, simpla menționare a faptului că persoanele vizate au fost contactate sau că li s-a oferit posibilitatea de a interveni ulterior nu echivalează cu respectarea principiului audiatur et altera pars, consacrat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Potrivit acestui text, obligația de a asigura exprimarea punctului de vedere al persoanei acuzate trebuie îndeplinită în cadrul aceluiași program, până la finalul difuzării acestuia, iar în lipsa unei intervenții, trebuie menționat explicit refuzul sau imposibilitatea contactării.

Or, din analiza materialelor monitorizate, rezultă că aceste cerințe nu au fost respectate.

În cauză, recurenta a fost sancționată pentru modalitatea defectuoasă în care a prezentat subiectele, respectiv pentru faptul că nu s-a dat publicului posibilitatea de a-și forma o opinie întemeiată pe informații și comentarii provenite de la toate părțile având interese contrarii în dezbateri, în mod liber și obiectiv, absența punctului de vedere al uneia dintre părți neexonerând realizatorul/moderatorul de asigurarea imparțialității.

Înalta Curte găsește neconvingătoare explicațiile recurentei cu privire la contactarea părților vizate, respectiv că acestea au avut posibilitatea obiectivă de a participa la emisiune, însă au refuzat să intre în direct din cauza imposibilității de a contrazice afirmațiilor, întrucât din raportul de monitorizarea a emisiunilor rezultă că sunt peste 10 candidați cu privire la care nu s-a prezentat punctul acestora de vedere, nici vreo referire la vreun refuz al lor de a răspunde sau imposibilitatea de a fi contactați.

De asemenea, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că moderatorii emisiunilor nu au intervenit pentru a solicita invitaților să probeze afirmațiile acuzatoare, astfel cum impune art. 40 alin. (4) din Codul audiovizualului, ceea ce a condus la difuzarea unor acuzații neprobate, susceptibile de a afecta imaginea persoanelor vizate și de a induce în eroare publicul.

Referitor la critica privind încălcarea dreptului la liberă exprimare, Înalta Curte constată că sancțiunea aplicată nu reprezintă o ingerință nejustificată în exercitarea acestui drept, ci o măsură proporțională, justificată de necesitatea protejării dreptului la propria imagine și a interesului public de a fi informat în mod corect.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurentă (cauzele De Haes și Gijsels c. Belgia, Dalban c. România, Lingens c. Austria, Tromso și Stensaas c. Norvegia), nu este de natură să conducă la concluzia că orice judecată de valoare exprimată în spațiul audiovizual este imună la controlul legal, în lipsa unei baze factuale suficiente. Dimpotrivă, Curtea a statuat că protecția conferită de art. 10 din Convenție nu se extinde asupra afirmațiilor excesive, nefundamentate, care pot prejudicia reputația altor persoane.

În ceea ce privește invocarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și calificarea procedurii contravenționale ca fiind de natură penală, Înalta Curte reține că, deși jurisprudența Curții de la Strasbourg a statuat în mod constant asupra aplicabilității garanțiilor procesuale în materia contravențională, această calificare nu exclude competența autorităților administrative de a constata și sancționa faptele contravenționale, cu condiția respectării principiului proporționalității și a dreptului la apărare.

În prezenta cauză, recurenta a beneficiat de toate garanțiile procesuale prevăzute de art. 6 din Convenție, inclusiv de dreptul de a contesta sancțiunea în fața instanței de contencios administrativ, care a examinat în mod efectiv temeinicia și legalitatea deciziei sancționatorii.

Instanța de fond a procedat la o analiză completă a circumstanțelor cauzei, având în vedere gravitatea faptei, antecedentele contravenționale ale reclamantei și limitele legale ale sancțiunii, astfel încât nu se poate reține existența unei încălcări a garanțiilor convenționale.

Susținerile privind existența unei pretinse inechități între sancționarea altor posturi de televiziune și sancțiunea aplicată recurentei nu pot fi reținute ca temei de nelegalitate a actului administrativ contestat. În speță, sancțiunea aplicată se încadrează în limitele prevăzute de lege și este justificată de gravitatea faptei reținute.

În subsidiar, solicitarea de reindividualizare a sancțiunii, în sensul înlocuirii amenzii cu o somație de intrare în legalitate, nu poate fi primită, întrucât această apreciere se face în funcție de gravitatea faptei, recidiva contravențională și efectele produse. În speță, instanța de fond a justificat aplicarea amenzii prin antecedentele contravenționale ale recurentei (deciziile CNA nr. 169/04.02.2020, nr. 182/11.02.2020 și nr. 305/22.04.2020), ceea ce exclude caracterul excesiv sau arbitrar al sancțiunii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva sentinței civile nr. 1576 din 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.