ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Prin sentința penală nr. 1040 din data de 29 august 2024, pronunțată de Judecătoria Constanța, secția penală, s-a dispus:

În baza art. 253 alin. (1) și (4) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere în formă continuată (3 acte materiale).

În baza art. 47 C. pen., raportat la art. 275 alin. (2) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri.

În baza art. 268 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

În baza art. 268 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 38 alin. (1) și a art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele stabilite, a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de aceea de 2 ani închisoare pe care a majorat-o cu un spor de o treime din celelalte pedepse cu închisoarea stabilite, respectiv un spor de 2 ani și 4 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani și 4 luni închisoare, în regim de detenție, conform art. 60 din C. pen.

În baza art. 72 din C. pen., a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului reținerea, pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 04.06.2021, ora 13:00, până la data de 05.06.2021, ora 13:00.

În baza art. 19 și art. 397 C. proc. pen., respectiv art. 1357 C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă B. și a obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 11.000 RON, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 19 și art. 397 C. proc. pen., respectiv art. 1357 C. civ., a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. S.A. și a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 5455,24 RON, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 22 C. proc. pen., a luat act că partea civilă D. S.R.L. a renunțat la pretențiile civile.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus desființarea înscrisului falsificat denumit "Declarație privind evenimentul".

B. Prin decizia penală nr. 677/P din 30 mai 2025, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie a dispus:

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile formulate în cauză de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța și inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 1040 din data de 29 august 2024, pronunțată de Judecătoria Constanța, în dosarul penal nr. x/2021, a desființat, în parte, hotărârea supusă controlului judiciar și încheierea din 28 mai 2024 a Judecătoriei Constanța (doar cu privire la dispoziția de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice în ce privește infracțiunea de distrugere și infracțiunile de inducere în eroare a organelor judiciare) și rejudecând:

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o singură infracțiune de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) și (4) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (4 acte materiale), în două infracțiuni de distrugere, respectiv infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (4) C. pen. (faptă comisă în perioada 11 - 16.05.2017) și infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., în formă continuată (actele materiale comise în perioada 13/14.09.2020-13.05.2021).

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunilor de inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. pen. și inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (2) din C. pen., reținute în sarcina inculpatului A., din două infracțiuni în concurs, într-o singură infracțiune de inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1), (2) din C. pen.

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 253 alin. (4) din C. pen. (faptă comisă în perioada 11 - 16.05.2017).

În temeiul art. 253 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (actele materiale comise în perioada 13/14.09.2020-13.05.2021), a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În temeiul art. 268 alin. (1), (2) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii supuse controlului judiciar, cu privire la pedepsele aplicate pentru infracțiunile prevăzute de art. 275 alin. (2) din C. pen. (un an închisoare), art. 322 alin. (1) din C. pen. (un an și 6 luni închisoare) și art. 244 alin. (1) din C. pen. (pedeapsa de un an și 6 luni închisoare).

În temeiul art. 38 alin. (1) și a art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele, aplicând pedeapsa cea mai grea de 1 an și 10 luni închisoare stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1), (2) din C. pen., la care a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (un an și o lună închisoare), urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de doi ani și 11 luni închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de doi ani și 11 luni închisoare, cu stabilirea unui termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform dispozițiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 93 alin. (1) din C. pen., instanța a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probațiune București sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate, pe durata termenului de supraveghere.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., a impus inculpatului obligația ca, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Direcției de Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Constanța/Complexului Muzeal de Stiinte ale Naturii pe o perioada de 100 de zile.

În conformitate cu prevederile art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 91 alin. (4) și art. 96 C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere, neexecutării obligațiilor ce îi revin pe parcursul termenului de supraveghere ori săvârșirii unei noi infracțiuni în aceeași perioadă.

A redus despăgubirile acordate părții civile C. S.A, cu titlu de daune materiale de la suma de 5455,24 RON la suma de 4164 de RON. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii supuse controlului judiciar în măsura în care nu contravin prezentei.

Împotriva deciziei penale nr. 677/P din 30 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, au declarat recurs în casație inculpatul A. și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., apreciind că la stabilirea pedepsei rezultante instanța de apel a adăugat un spor de o treime din restul pedepselor, spor calculat eronat.

Inculpatul A. a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. apreciind că nu sunt întrunite cerințele normei de incriminare prevăzute de art. 275 alin. (2) C. pen. întrucât citația emisă pe numele soției nu reprezintă un înscris necesar solutionării cauzei, nefăcând parte din aceeași categorie. În acest sens, a considerat că se pune în discuție capacitatea înscrisului reprezentat de citație de a putea fi considerat un înscris necesar în cauza penală. De asemenea, a mai susținut lipsa caracterului necesar al citației.

Totodată, a menționat că a discutat telefonic cu agentul procedural, căreia i-a transmis că soția sa nu se poate deplasa singură, suferind de o afecțiune medicală și i-a precizat acesteia să încheie un proces-verbal în acest sens, astfel că nu a urmărit împiedicarea audierii soției, ci din contră, a urmărit ca organele de poliție să ia la cunoștință despre faptul că soția acestuia nu se putea deplasa în vederea audierii.

A menționat că nu a acționat în scopul zădărnicirii aflării adevărului în cauză, pentru ca soția sa să nu fie audiată, în acest sens făcând referire la declarațiile martorului E.. A susținut că nu pot fi reținute statuările instanței de apel în sensul că nu este necesar ca varianta asimilată să fie comisă în scopul special prevăzut de lege, respectiv acela de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, putând a fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Astfel, a invocat faptul că nu a săvârșit fapta cu forma de vinovăție a intenției directe, respectiv nu a acționat în sensul împiedicării aflării adevărului în cauza de față.

Deopotrivă, inculpatul a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil rezultat din aceea că a fost negat dreptul la apărare atât în primă instanță, cât si în apel, prin aceea că a fost împiedicat să-și demonstreze nevinovătia pe calea administrării unei probe care să infirme constatările procurorului, respectiv ale instantelor de fond și apel, constatări fundamentate pe un singur mijloc probator. În acest sens, a considerat că refuzul organelor de urmărire penală și a instanțelor de fond de a administra cele două expertize propuse în apărare, expertiza video a imaginilor surprinse de camera de supraveghere amplasată pe peretele locuinței sale și caracterul autentic al imaginilor, respingerea probelor propuse în apărare, au condus la încălcarea dreptului la apărare. Totodată, a considerat că modalitatea în care instanțele de fond au soluționat cauza prin respingerea tuturor probelor solicitate și maniera în care s-au raportat la solicitările inculpatului au condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Inculpatul A. a mai invocat și cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., apreciind că pentru actele materiale de distrugere lipsește plângerea prealabilă formulată de persoana vătămată, respectiv de proprietarul autoturismului F., existând doar sesizări ale numitei B.. S-a susținut că nu există la dosarul cauzei niciun înscris care să ateste că numita B. are calitatea de proprietar al autoturismului, care a fost supus acțiunilor de distrugere, sens în care plângerile prealabile au fost formulate de o persoană fără calitate procesuală, ce echivalează cu lipsa plângerii prealabile, ceea ce conduce la incidența cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

C. Prin încheierea din 08 octombrie 2025, Înalta Curte a dispus admiterea cererilor de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 677/P din data de 30 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la completul C3, în compunere de 3 judecători și a stabilit termen de judecată la data de 05 noiembrie 2025.

Instanța de recurs a reținut că aspectele invocate de procuror referitor la calculul eronat al sporului de pedeapsă pot fi evaluate prin prisma cazului de casare invocat, iar aspectele invocate de inculpat cu privire la capacitatea înscrisului reprezentat de citație de a putea fi considerat un înscris necesar în cauza penală și referitoare la lipsa plângerii prealabile în raport de titularul acesteia se circumscriu cazurilor de casare invocate.

Analizând recursurile în casație de față, Înalta Curte constată că motivele invocate Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs în casație procurorul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.:

"s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În susținerea acestui caz, s-a arătat că sporul de pedeapsă adăugat pedepselor stabilite a fost eronat calculat, ceea ce a condus la stabilirea pedepsei rezultante în mod eronat cu consecința aplicării în mod nelegal a dispozițiilor art. 91 din C. pen.

Se constată că instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1), (2) din C. pen., la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 47 raportat la art. 275 alin. (2) din C. pen., la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. și 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., iar în urma contopoirii pedepselor a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 2 ani și 11 luni închisoare.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Înalta Curte constată că pedeapsa rezultantă stabilită de instanța de control judiciar a fost calculată în mod eronat, în condițiile în care în aplicarea dispozițiilor art. 38 și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., modalitatea de contopire a pedepselor a fost realizată greșit, instanța de apel stabilind o pedeapsă rezultantă inferioară celei rezultate din simplul calcul matematic al aplicării pedepsei cele mai grele cumulată cu sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse.

Instanța de recurs constată că modalitatea greșită de contopire a pedepselor a condus la stabilirea eronată a tratamentului sancționator cu consecința unei pedeapse rezultante în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, în mod greșit a fost calculată pedeapsa rezultantă, la pedeapsa cea mai grea de 1 an și 10 luni închisoare adăugându-se un spor de 1 an și 5 luni închisoare (o treime din restul celorlalte pedepse: 3 luni, 1 an, 1 an și 6 luni și 1 an și 6 luni), pedeapsa rezultantă fiind de 3 ani și 3 luni închisoare.

În ceea ce privește criticile inculpatului referitoare la stabilirea legală a pedepselor pentru fiecare infracțiune, instanța de recurs constată că, în mod corect, instanța de apel a stabilit în limitele prevăzute de lege pedeapsa pentru infracțiunile ce fac parte din pluralitatea infracțională, însă nelegalitatea hotărârii este determinată de tratamentul sancționator final, respectiv modalitatea de realizare a contopirii acestor pedepse cu consecința unei pedepse rezultante nelegale.

Tratamentul sancționator și, implicit, limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt influențate de situația particulară a pluralității infracționale, iar modalitatea de calcul a pedepsei rezultante se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (ICCJ, secția penală, decizia nr. 68/RC din, 20 februarie 2019, ICCJ, secția penală, decizia nr. 64/RC din 2 martie 2016).

În acest sens, instanța de recurs constată că decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța este nelegală în ceea ce privește tratamentul sancționator aplicat reflectat în calculul pedepsei rezultante.

Înalta Curtea amintește că recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care se pot înlătura efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate, enumerate de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei exhaustiv.

Cu toate acestea, consecințele greșitei contopiri a pedepselor concurente trebuie evaluate în cadrul întregii operațiuni de individualizare judiciară, în contextul determinării cuantumului pedepsei ce se va executa. Înlăturarea acestei nelegalități generate de greșita aplicare a legii ar implica, în succesiunea etapelor de soluționare, parcurgerea unui proces de individualizare a pedepsei.

În acest sens, nelegalitatea constatată pe calea recursului în casație nu poate fi complinită de instanța de recurs, ci presupune o apreciere privind individualizarea pedepselor de către instanța de apel și eventual a modalității de executare, față de toate criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 din C. pen., aspect ce nu se poate realiza în procedura pendinte. Chiar dacă nelegalitatea hotărârii recurate a fost constatată numai în raport de pedeapsa rezultantă, Înalta Curte constată că aceasta se răsfrânge asupra întregii operațiuni de individualizare judiciară, privită în ansamblu, ceea ce determină o reindividualizare a pedepselor aplicate inculpatului și realizarea în mod corect a operațiunii de contopire a pedepselor cu aplicarea legală a pedepsei rezultante, urmând ca în raport de aceasta, instanța de apel să aprecieze asupra modalității de executare.

Astfel, cum tratamentul sancționator, sub aspectul cuantumului pedepsei și modalității de executare trebuie realizat față de toate instituțiile incidente ce trebuie evaluate simultan pentru justa individualizare a pedepsei și modalității de executare, iar în calea de atac a recursului acest demers nu este posibil, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., impunându-se casarea deciziei penale recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța învestită cu soluționarea apelului, respectiv Curtea de Apel Constanța.

În ceea ce privește recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte constată că într-un prim aspect, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a criticat capacitatea înscrisului reprezentat de citație de a putea fi considerat un înscris necesar în cauza penală.

Instanța de recurs constată că inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 275 alin. (2) C. pen., înscrisul avut în vedere fiind citația emisă pe numele soției sale.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. pen., împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar soluționării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Elementul material al infracțiunii îl reprezintă împiedicarea ca un înscris necesar soluționării cauzei să ajungă la destinatar. Înscrisul nu trebuie să fie numai destinat organului judiciar, ci poate să fie și emis de acesta, cum este cazul citației.

În cauză, înscrisul sustras este reprezentat de citația emisă de organele de urmărire penală pe numele soției inculpatului, G..

Ca act procedural scris, citația cuprinde anumite elemente cu ajutorul și prin intermediul cărora sunt instituite garanțiile că persoana chemată ia cunoștință de toate datele necesare pentru a se putea prezenta și participa efectiv la activitatea judiciară.

Citația reprezintă înscrisul prin care o persoană este înștiințată despre existența unui proces sau a unei investigații și chemată să se prezinte la o anumită dată și oră în fața unei instanțe de judecată sau a unui organ de urmărire penală. Citația conține informațiile necesare privitoare la termenul și locul unde se va desfășura activitatea judiciară și este adresată unei persoane cu indicarea calității acestuia.

Aceasta este emisă în vederea chemării unei persoane în fața organelor judiciare într-o anumită calitate, atunci când se apreciază necesară lămurirea anumitor aspecte.

Astfel, emiterea citației pe numele unei persoane în calitate de martor este atributul procurorului în cadrul urmăririi penale în raport aprecierea organului judiciar de a lămuri aspecte ori împrejurări pe care le consideră necesare soluționării cauzei.

În condițiile în care organul de urmărire penală a emis o citație pe numele numitei G., în calitate de martor, chemarea acesteia în fața organului de cercetare penală a fost apreciată ca fiind necesară pentru a aduce anumite lămuriri cu privire la cauza cercetată, citația fiind necesară pentru încunoștințarea martorului de a se prezenta în vederea audierii.

Faptul că martora avea posibilitatea de a refuza să dea declarație în considerarea dispozițiilor art. 117 alin. (1) din C. proc. pen., nu înlătură necesitatea chemării acesteia în fața organelor de urmărire penală și a încunoștiințării acesteia. Mai mult, aceste dispoziții impun numai opțiunea martorului de a refuza să dea declarație și nu consacră de plano imposibilitatea declarației de martor a soției.

Chiar dacă neprezentarea în fața organelor de urmărire penală ca urmare a emiterii unei citații nu are efecte directe asupra situației martorului în condițiile în care poate fi emisă o nouă citație ori un mandat de aducere, aceasta nu exclude necesitatea prezentării în fața organelor judiciare la chemarea acestora și caracterul necesar al prezentării în fața organului de cercetare la momentul solicitării acestuia.

Prin modul în care a procedat, inculpatul a condus la împiedicarea luării la cunoștință de către soția sa de existența unei chemări a organelor judiciare pentru lămurirea unor aspecte apreciate de organul de urmărire penală ca fiind necesare soluționării cauzei.

Înalta Curte constată lipsa de utilitate a incidenței dispozițiilor art. 117 alin. (1) din C. proc. pen. referitoare la refuzul martorului de a da declarație împotriva soțului ori a dispozițiilor art. 265 din C. proc. pen. referitoare la emiterea unui mandat de aducere, întrucât acestea nu înlătură caracterul necesar al chemării în fața organului de cercetare pentru lămurirea împrejurărilor cauzei.

În ceea ce privește critica inculpatului circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen.

Recurentul inculpat A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că pentru fapta pentru care a fost condamnat nu a existat plângerea penală a proprietarului autoturismului, persoana vătămată nefiind proprietarul acestuia.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului, printre altele, pentru aceea că, în data de 13/14.09.2020, a distrus prin zgâriere pelicula de vopsea de pe unele elemente de caroserie ale autoturismului persoanei vătămate B., cu nr. de înmatriculare x, parcat pe str. x din orașul Techirghiol, în fața imobilului persoanei vătămate, cauzând un prejudiciu de 5000 RON și în data de 13.05.2021, în jurul orei 21:30, a distrus prin înțepare anvelopele celor 4 roți și a provocat distrugeri la pelicula de vopsea de pe exteriorul unor elemente de caroserie ale autoturismului persoanei vătămate B., parcat pe str. x din orașul Techirghiol, în dreptul imobilului cu nr. x, cauzând un prejudiciu de 6000 RON. Instanțele de fond și apel au apreciat că fapta expusă anterior există și se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de distrugere, prevăzute de art. 253 alin. (1) din C. pen., existând plângerea penală a persoanei vătămate.

Potrivit art. 253 alin. (1) din C. pen., distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de un bun, mobil sau mobi, iar subiectul pasiv al infracțiunii este reprezentat de persoana al cărei bun constituie obiectul material al faptei.

În doctrină s-a reținut că subiectul pasiv al infracțiuni de distrugere este, în principal, persoana căreia îi aparține bunul. Subiecții pasivi adiacenți pot fi și persoanele care au asupra bunului anumite drepturi și au înregistrat o pagubă. (V. Cioclei, Drept penal, partea specială, Ediția 4, Editura C.H.Beck, București, 2019, p. 400). În acest sens, se constată că autoturismul supus distrugerii de către inculpat se afla în folosința persoanei vătămate, persoana ce a înregistrat o pagubă ca urmare a acțiunilor inculpatului și care a depus plângere penală.

Înalta Curte amintește jurisprudența instanței de control constituțional cu privire la noțiunea de "aparținând" din cuprinsul dispozițiilor art. 253 alin. (1) din C. pen. în care s-a reținut că noțiunea "aparținând" din cuprinsul textului criticat nu este definită legal, astfel încât aceasta să aibă un înțeles specific dreptului penal, aspect ce denotă intenția legiuitorului de a-i atribui, în contextul reglementării infracțiunii de distrugere, înțelesul ce rezultă din sensul comun al acesteia. Așa fiind, Curtea reține că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin cuvântul "aparține" se înțelege "a ține, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva". Totodată, Curtea observă că art. 253 alin. (5) din C. pen. reglementează situația în care, deși bunul aparține făptuitorului, distrugerea acestuia echivalează cu săvârșirea acestei infracțiuni. Astfel, din coroborarea alin. (1) al art. 253 din C. pen. cu alin. (5) al aceluiași articol, rezultă că noțiunea "aparținând" utilizată de legiuitor în primul alineat se referă la faptul că bunurile distruse nu fac parte din patrimoniul/nu aparțin făptuitorului, ci fac parte din patrimoniul/aparțin unei alte persoane decât făptuitorul. (CCR, Decizia nr. 771 din 18 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11.03.2022, par. 16-17).

Astfel, cerința esențială a subiectului pasiv este aceea ca bunul ce formează obiectul material al infracțiunii de distrugere să aparțină altei persoane decât făptuitorul. Prin urmare, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția cerută de norme de incriminare, sens în care nu se impunea încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 677/P din data de 30 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, va casa, în parte, decizia recurată și, rejudecând, va trimite cauza spre rejudecare la instanța învestită cu soluționarea apelului, respectiv Curtea de Apel Constanța cu menținerea actelor efectuate în cauză până la data de 03.04.2025 și a celorlalte dispoziții ale deciziei recurate care nu contravin prezentei.

De asemenea, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva aceleiași decizii penale.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului, iar în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei penale nr. 677/P din data de 30 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Casează, în parte, decizia recurată și, rejudecând:

Trimite cauza spre rejudecare la instanța învestită cu soluționarea apelului, respectiv Curtea de Apel Constanța.

Menține actele efectuate în cauză până la data de 03.04.2025.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate care nu contravin prezentei.

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva aceleiași decizii penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,19 noiembrie 2025.