ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1241/2023 pronunțată la data de 27.09.2023 de Judecătoria Oradea, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la următoarele pedepse:

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele de 3 ani și 6 luni închisoare, 3 ani închisoare și 1 an și 6 luni închisoare, aplicate prin prezenta hotărâre, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul fix și obligatoriu, de 1 an și 6 luni închisoare, reprezentând o treime din celelalte două pedepse, astfel că inculpatul A. execută pedeapsa rezultată, de 5 ani închisoare, în stare de detenție.

În temeiul art. 19, art. 25 alin. (1) și art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1349, art. 1350, art. 1357 și urm., art. 1382 și art. 1385 C. civ. s-a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată în procesul penal, după cum urmează:

S-au respins restul pretențiilor civile formulate de către partea civilă.

În temeiul art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă S.C. B. S.R.L. a sumei de 14.450 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel inculpatul A., partea civilă societatea B. S.R.L. și partea responsabilă civilmente societatea C. S.A..

Prin decizia penală nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de inculpatul A., partea civilă S.C. B. S.R.L. și partea responsabilă civilmente C. S.A., împotriva sentinței penale nr. 1241/2023 din data de 27 septembrie 2023 pronunțate de către Judecătoria Oradea.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând:

Latura penală:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare în regim de detenție, aplicată inculpatului A., în pedepsele individuale componente, respectiv:

- 3 ani 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) C. pen.,

- 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzute de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.,

- 1 an 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., precum și

- sporul de 1 an 6 luni închisoare, care a fost înlăturat.

Au fost înlăturate dispozițiile de condamnare a inculpatului A. la pedepsele individuale de 3 ani 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 36 alin. (1) C. pen. și pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzute de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că, prin încheierea penală din data de 17.01.2024, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului A., din infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1), (22)9 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. b) C. pen. și infracțiunea de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 38 alin. (1) C. pen. și în consecință:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 2 ani 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată.

S-a menținut pedeapsa de 1 an 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele de 2 ani 6 luni închisoare și 1 an 6 luni închisoare, de mai sus și s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 2 ani 6 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul fix și obligatoriu, de 6 luni închisoare, reprezentând o treime din cea de-a doua pedeapsă, care nu se mai execută ca efect al contopirii, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultată, de 3 ani închisoare.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului A. și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen., care se calculează de la data pronunțării deciziei, fiind obligat să respecte obligațiile prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) se comunică Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Oradea sau la Mănăstirea Sfintei Cruci, pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare.

În baza 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor impuse, ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere, sau în cazul neachitării cu rea credință a obligațiilor civile stabilite în sarcina sa, putându-se dispune revocarea beneficiului suspendării sub supraveghere.

Latura civilă.

S-a înlăturat obligarea părții responsabile civilmente, S.C. C. S.A., la plata sumei de 360.828,37 de RON, cu titlu de daune materiale, actualizate cu indicele de inflație începând cu data de 01.10.2022 și dobânda legală aferentă, începând cu data de 08.05.2019 până la data plății integrale, cu titlu de daune materiale, în solidar cu inculpatul A., în beneficiul părții civile S.C. B. S.R.L., urmând ca această sumă să fie achitată doar de inculpat în favoarea părții civile S.C. B. S.R.L..

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, care nu contravin deciziei.

Împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales, avocat D. (cu împuternicire avocațială aflată la dosar recurs în casație), la data de 04.06.2024.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a arătat, în esență, că nu este întrunit conținutul constitutiv al infracțiunilor de furt calificat, respectiv distrugere, sub aspectul obiectului material al infracțiunii de furt calificat, respectiv tipicitatea obiectivă.

Cu privire la lipsa obiectului material al infracțiunii de furt calificat comisă în perioada 30.10.2018-21.01.2019, s-a arătat că, potrivit doctrinei, bunul care face obiectul furtului trebuie să fie în posesia sau detenția altuia. Această cerință este considerată în unele lucrări de specialitate ca fiind situația premisă a infracțiunii de furt. Astfel, s-a arătat că noțiunea de deținere presupune nu neapărat un contact fizic material asupra lucrului, ci o disponibilitate materială asupra lucrului, o putere autonomă asupra acestuia.

Recurentul inculpat a susținut că, înainte de data de 03.01.2019, avea în posesie și folosință restaurantul, conform contractului de comodat, astfel că fapta sa nu se circumscrie infracțiunii de furt calificat în formă continuată prev. și ped. de art. 228 alin. (1) C. pen.- art. 229 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., întrucât potrivit dispozițiilor legale, bunul care face obiectul furtului trebuie să se afle în posesia sau detenția altuia, condiție pe care nu o îndeplinesc bunurile în discuție, deoarece la data la care a luat din imobil respectivele bunuri, acestea se aflau în posesia sa, fiind cel care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului, acțiunea inculpatului fiind anterioară momentului la care persoana vătămată a intrat în posesia imobilului și a bunurilor din acesta. Doar în data de 21 ianuarie 2019 s-a finalizat procedura de evacuare, în lipsa sa (fiind plecat în Marea Britanie) și abia din acest moment bunul imobil (sală de nunti) a intrat în posesia S.C. B. S.R.L..

Întrucât imobilele conform contractului de comodat s-au aflat atât în posesia, cât și în detenția inculpatului, iar persoana vătămată după adjudecare nici nu a intrat vreodată în posesia acestora, iar în măsura în care s-ar fi apreciat că ar fi intrat în posesia bunului, aceasta fiind transmisă inculpatului, nu se poate reține ca fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat.

Ca bunurile sustrase să poată face obiectul infracțiunii de furt calificat trebuie ca acestea să se afle la momentul deposedării în posesia sau detenția altuia, iar această condiție a obiectului material se regăsește și în latura obiectivă a infracțiunii de furt, prin modalitatea de executare a deposedării. Deposedarea, ca modalitate de săvârșire a infracțiunii de furt, presupune scoaterea bunului de sub stăpânirea în fapt a posesorului sau a detentorului fără consimțământul acestuia.

În continuare, recurentul inculpat a susținut că infracțiunea de furt calificat nu se poate reține în concurs cu infracțiunea de distrugere, având ca premisă o acțiune anterioară de distrugere, urmată de acțiunea de însușire, reținându-se numai infracțiunea de furt, nu și cea de distrugere, considerându-se că normele legale în concurs protejează aceeași valoare socială, și anume integritatea patrimoniului.

De asemenea, acestea reprezintă cazurile în care, pe cale de interpretare, se poate afirma că relația existentă între săvârșirea infracțiunii principale și comiterea infracțiunii subsecvente constituie o unitate, o singură infracțiune, argumentându-se că infracțiunea principală, ce constituie "centrul de gravitație" acoperă și antijuridicitatea, caracterul ilicit al celeilalte, nelezând sau nepunând în pericol o nouă valoare socială protejată de legea penală.

Cu privire la reținerea infracțiunii de furt calificat prin violare de domiciliu, inculpatul a apreciat că este nelegală extinderea pe cale de interpretare a aplicării acestei agravante la toate furturile comise în locațiile în care o persoană fizică autorizată ori o persoană juridică își desfășoară parțial sau total activitatea, în această modalitate ajungându-se la bagatelizarea vieții private și la crearea unei analogii între furturile comise dintr-un punct de lucru și furtul calificat comis prin violarea sediului profesional.

În sarcina inculpatului s-a reținut că ar fi comis infracțiunea de furt calificat prin violarea sediului profesional intrând în sala de nunți. Având în vedere că o sală de nunți este un spațiu public, destinat unui număr mare de persoane, nu se poate reține ca fiind întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de furt în formă agravantă absorbind violarea de sediu profesional, atâta timp cât nu a existat o violare a vieții private societare.

Infracțiunea de violarea sediului profesional a fost introdusă în legislația națională pentru a implementa jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că atât sediul persoanei juridice, cât și cel profesional al persoanei fizice beneficiază de protecția oferită de art. 8 din Convenție.

În context european, noțiunea de "domiciliu" are o semnificație mai largă decât cea din legislația națională, incluzând și locul unde se desfășoară activitatea profesională a individului, cum ar fi cabinetul unui avocat sau sediile unei societăți comerciale. Curtea a subliniat că stabilirea unor distincții stricte între "domiciliu" și "loc profesional" poate crea probleme, deoarece o persoană poate desfășura activități legate de profesie acasă și activități personale la birou.

Violarea sediului profesional este reglementată de art. 225 C. pen., care prevede că pătrunderea fără drept într-un sediu unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională, sau refuzul de a părăsi acest sediu la cererea persoanei îndreptățite, se pedepsește cu închisoare sau amendă. Sediul este definit ca locul unde o entitate își desfășoară activitatea, dar legea penală se referă la locul de muncă al unei persoane fizice. Aceasta poate include birouri sau încăperi la sediul social, filială, sucursală, agenție, punct de lucru sau reprezentanță, indiferent dacă organizația are personalitate juridică sau nu.

De asemenea, sunt protejate sediile profesioniștilor liberali, precum cabinetele avocaților, notarilor, medicilor sau psihologilor. Scopul incriminării este protejarea vieții private, nu a activității economice. Legea penală consideră că viața privată este expusă și la locul de muncă, iar pătrunderea neautorizată într-un astfel de spațiu poate afecta intimitatea individului. Incriminarea violării sediului profesional reflectă protecția intimității la locul de muncă, similară protecției oferite domiciliului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că noțiunea de "domiciliu" poate include locuri profesionale, dar numai acelea unde individul își exprimă intimitatea. Spre exemplu, o fermă nu se bucură de această protecție dacă inspecțiile au fost efectuate doar în clădirile care adăpostesc animale și nu în spațiile administrative sau de locuit.

Astfel, infracțiunea de violare a sediului profesional protejează viața privată a persoanelor fizice la locul de muncă, nu drepturile persoanei juridice. Având în vedere acestea, pentru a putea fi reținută ca incidentă agravanta violării de sediul profesional, este necesar să existe o violare efectivă, respectiv ca acest spațiu să ascundă și ceva din intimitatea persoanei juridice, nu orice pătrundere într-un spațiu comercial folosit de o persoană juridică cade sub incidența agravantei.

Prin încheierea din 22 octombrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, constatând că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021 și a trimis cauza Completului nr. 2, în compunere de 3 judecători.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esență, a solicitat să se constate că, în mod greșit, a fost condamnat, întrucât nu este întrunit conținutul constitutiv al infracțiunilor de furt calificat, respectiv distrugere, sub aspectul obiectului material al infracțiunii de furt calificat, respectiv tipicitatea obiectivă.

Înalta Curte reține că starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat și distrugere, constă în aceea că, în perioada 21.01.2019 - 08.05.2019, a pătruns, în mod repetat, prin efracție și escaladare, în incinta clădirii Restaurant, situate în mun. Oradea, str. x, jud. Bihor, aparținând persoanei vătămate S.C. B. S.R.L., loc din care a sustras bunurile enumerate în cuprinsul rechizitoriului din data de 17.02.2021, a căror constatare s-a făcut la data de 29.01.2019, precum și cablul electric, contactoarele și siguranțele de la hala de producție.

De asemenea, s-a reținut că, în perioada 21.01.2019 - 08.05.2019, același inculpat a distrus, în mod repetat, mai multe bunuri din incinta clădirii Restaurant, enumerate în cuprinsul rechizitoriului din data de 17.02.2021, a căror constatare s-a făcut la data de 29.01.2019, precum și cablul electric principal de alimentare cu energie electrică și panourile electrice din hala de producție, deteriorând și motorul electric al porții de acces auto la hala imobilelor situate în mun. Oradea, str. x, jud. Bihor, aparținând persoanei vătămate S.C. B. S.R.L., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere în formă continuată, prevăzute de art. 253 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a reținut că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de furt calificat constă în faptele comisive ale inculpatului de a lua bunuri mobile și imobile prin destinație, aparținând și aflate în posesia/detenția persoanei vătămate, fără consimțământul acesteia, în scopul de a și le însuși pe nedrept.

De asemenea, s-a reținut că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de distrugere constă în faptele comisive ale inculpatului de a deteriora și distruge bunurile din incinta clădirii Restaurant a căror constatare s-a făcut la data de 29.01.2019, prin spargere, demontare, smulgere și tăiere, precum și panourile electrice din hala de producție, respectiv de a tăia cablul electric principal de alimentare cu energie electrică și de a degrada motorul electric al porții de acces auto la hala imobilelor.

Examinând argumentele recurentului referitoare la infracțiunile pentru care a fost condamnat, se constată că prin decizia din apel, instanța a evidențiat corespondența între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunilor reținute în sarcină acestuia.

Motivele invocate de recurentul-inculpat trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză. Aceasta, deoarece instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Înalta Curte apreciază că, deși se invocă neîntrunirea elementelor de tipicitate a infracțiunilor pentru care recurentul inculpat a fost condamnat, în realitate, se contestă situația de fapt, respectiv se încearcă, contrar celor reținute de instanța de apel, să se acrediteze ideea că inculpatul a acționat în mod justificat sau fără vinovăție. Or, raportat la aceste critici, Înalta Curte constată că inculpatul pune în discuție stabilirea unei alte situații de fapt pe baza materialului probator administrat în cauză. Practic, pentru a se ajunge la concluzia solicitată de inculpat, este necesară o reinterpretare a probelor cu privire la împrejurările în care a survenit fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Instanța de apel a stabilit în mod neechivoc elementele de tipicitate (acțiunea de a lua bunuri mobile și imobile prin destinație, aparținând și aflate în posesia/detenția persoanei vătămate, fără consimțământul acesteia, în scopul de a și le însuși pe nedrept, precum și acțiunea de a deteriora și distruge bunurile din incinta clădirii Restaurant a căror constatare s-a făcut la data de 29.01.2019, prin spargere, demontare, smulgere și tăiere, precum și panourile electrice din hala de producție, respectiv de a tăia cablul electric principal de alimentare cu energie electrică și de a degrada motorul electric al porții de acces auto la hala imobilelor), constatând că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de furt calificat și distrugere.

De asemenea, recurentul inculpat, prin prisma motivelor invocate, își exprimă nemulțumirea inclusiv cu privire la schimbarea de încadrare juridică efectuată de către instanța de apel, cu prilejul judecării cauzei în calea de atac a apelului, aspect care, în mod evident, depășește limitele recursului în casație.

Așadar, având în vedere cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că faptele pentru care recurentul inculpat a fost condamnat sunt prevăzute de legea penală, acestea întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat și distrugere.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, având în vedere solicitarea intimatei părți civile privind obligarea recurentului-inculpat la plata de cheltuieli judiciare reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte reține că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care prevăd că (...) instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.

Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În cauză, în raport de soluția pronunțată în cauză, respectiv ca urmare a respingerii ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, intimata parte civilă este îndreptățită în a obține de la recurentul inculpat suma avansată cu titlu de cheltuieli de judecată, în speță onorariu avocațial.

Astfel, se reține că în cauză apărătorul ales al intimatei părți civile S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare constând în onorariul de avocat în cuantum de 5355 RON, atașând înscrisurile doveditoare în acest sens.

În concluzie, Înalta Curte, în baza art. 276 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurentul-inculpat A. la plata sumei de 5355 de RON în favoarea intimatei-părți civile S.C. B. S.R.L. cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 267/A/2024 din 07.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul-inculpat A. la plata sumei de 5355 de RON în favoarea intimatei-părți civile S.C. B. S.R.L. cu titlu de cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2024.