ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1698 din 09.07.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, cu privire la recurentul inculpat A., s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunea de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. și cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) vechiul C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen., art. 78 vechiul C. pen., art. 80 alin. (2) vechiul C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), (2) și 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. și cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) vechiul C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen., art. 78 vechiul C. pen., art. 80 alin. (2) vechiul C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen.. (faptă săvârșită în perioada martie - mai 2009).

În temeiul art. 65 alin. (2) vechiul C. pen. cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012 s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) vechiul C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 71 din vechiul C. pen. cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a) teza a II-a și lit. b) din vechiul C. pen.

În baza art. 86

1

vechiul C. pen. și art. 71 alin. (5) vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 86

2

alin. (1) vechiul C. pen.

În baza art. 86

3

alin. (1) vechiul C. pen. pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 86

3

alin. (2) vechiul C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 86

3

alin. (1) lit. b), c) și d) vechiul C. pen. se comunică Serviciului de Probațiune București.

În baza art. 71 alin. (5) din vechiul C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare și pune în vedere inculpatului dispozițiile art. 86

4

din vechiul C. pen.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și de părțile civile.

Prin decizia penală nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și de părțile civile B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. împotriva sentinței penale nr. 1698/09.07.2015 pronunțate de Judecătoria Sectorului 4 București.

S-a desființat, în parte, sentința atacată și rejudecând:

A înlăturat circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. 1969 precum și dispozițiile art. 86

1

- 86

3

alin. (1) din C. pen. 1969 și art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969 în privința inculpaților O., P. și A., urmând ca aceștia să execute câte o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 și cu reținerea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. - art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. 1969, respectiv art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 71 din C. pen. 1969 a interzis inculpaților exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) din C. pen. 1969.

Împotriva deciziei penale nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 15 mai 2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 28 august 2025, când s-a stabilit termen la data de 18 noiembrie 2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) c) teza I și d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menționate numele și prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală), motivarea recursului în casație și semnătura apărătorul ales al inculpatului.

Recurentul inculpat A., prin apărător ales, a formulat cerere de recurs în casație, la data de 15 mai 2025 și completare a cererii, la data de 11 noiembrie 2025.

În susținerea cererii de recurs în casație, depusă la data de 15 mai 2025, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

A solicitat admiterea recursului în casație, desființarea deciziei penale atacate, achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și suspendarea executării deciziei penale.

A apreciat că a fost încălcat art. 6 din Convenție, iar în lipsa încălcării s-ar fi justificat achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece a fost condamnat la o pedeapsă în regim de detenție, fără ca măcar instanța de apel să readministreze probatoriul care a fost pus în discuție de către prima instanță.

În acest sens, a arătat că deși a recunoscut faptele și încadrările juridice, acest lucru nu corespunde realității.

Astfel, a susținut că instanța de apel, fără a administra vreo probă, a reținut că infracțiunile au fost săvârșite de inculpat, deși acuzația penală a avut la bază o situație nerecunoscută în faza urmăririi penale.

A opinat în sensul că în mod greșit s-a dispus condamnarea sa, având în vedere că din modul de descriere a faptelor în actul de sesizare a instanței, nu rezultă activitatea infracțională a recurentului inculpat, descrierea acestora fiind foarte vagă.

La data de 11 noiembrie 2025, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a depus cerere de completare a recursului în casație, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

A precizat că cererea de completare formulată are ca scop examinarea legalității deciziei penale atacate, cu referire la examinarea probelor, aplicarea procedurii simplificate și la individualizarea pedepsei în raport de circumstanțele atenuante reținute de prima instanță.

Sub un prim aspect, a precizat că instanța de apel nu a reanalizat probatoriul, deși art. 420 alin. (8) din C. proc. pen. impune verificarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept.

Instanța de apel s-a limitat la reproducerea motivării de la fond, fără a examina distinct situația inculpatului, or această omisiune constituie o încălcare a obligației de motivare, sancționată conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Potrivit Deciziei nr. 391/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală "neanalizarea nemijlocită a probelor de către instanța de apel echivalează cu lipsa motivării hotărârii și atrage nulitatea absolută."

În același sens, a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Torija c. Spaniei și cauza Albina c. României.

A arătat că o parte esențială a actelor reținute sunt anterioare numirii inculpatului ca administrator unic, or în lipsa acestei calități și a posibilității materiale de a participa la respectivele acte, inculpatul nu poate fi subiect activ. Elementele unei infracțiuni continuate - identitate de persoană și rezoluție unică - nu sunt întrunite. Persistența unor înscrisuri contabile nu reprezintă acțiune penală, iar CEDO impune identificarea clară a autorului. În cauză, condamnarea inculpatului se întemeiază pe o faptă inexistentă.

A opinat în sensul că neobservarea acestei neconcordanțe temporale demonstrează lipsa unei analize proprii, iar condamnarea pentru fapte anterioare care arată o activitate ilicită, dar care nu îi pot fi atribuite, echivalează cu o aplicare greșită a legii penale, în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, la fila x din rechizitoriu se consemnează că:

- Actele materiale (postarea anunțurilor nereale, întâlnirea cu clienții, prezentarea ca administratori) au fost săvârșite exclusiv de ceilalți doi inculpați;

- Recurentului inculpat nu i se atribuie nicio acțiune concretă, ci doar o presupusă cunoaștere sau acord, aspecte care nu îndeplinesc elementele participației penale.

A opinat în sensul că, aceste mențiuni oficiale ale Ministerului Public confirmă inexistența elementelor materiale ale infracțiunii în raport cu recurentul inculpat, atrăgând incidența art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Motivele hotărârii nu conțin o analiză proprie a instanței, ci o confirmare formală a susținerilor acuzării, contrar art. 406 alin. (1). Agravarea pedepsei fără motivare efectivă este incompatibilă cu exigențele CEDO.

Instanța nu a verificat legalitatea admiterii procedurii simplificare, deși o analiză minimă ar fi evidențiat imposibilitatea recunoașterii unor acte anterioare calității recurentului.

Circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. anterioare au fost înlăturate fără justificare, or eliminarea lor fără analiză probatorie atrage incidența art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Sub un al doilea aspect, a invocat aplicarea greșită a legii penale și a procedurii simplificate.

În susținerea acestui aspect, a arătat că instanța de apel a menținut procedura simplificată de recunoaștere, fără a verifica dacă recunoașterea formulată de inculpat îndeplinea condițiile de integralitate și autenticitate impuse de art. 320

1

C. proc. pen. anterior.

A precizat că inculpatul nu putea cunoaște fapte comise anterior momentului în care a avut calitatea de administrator, ceea ce înlătură caracterul personal și conștient al recunoașterii.

Prin menținerea formală a procedurii simplificate, fără verificarea condițiilor legale, instanța de apel a pronunțat o soluție ab initio viciată, încălcând dispozițiile privind desfășurarea procesului penal - art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În opinia recurentului inculpat, următoarele chestiuni reprezintă încălcări esențiale în apel, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.:

- Instanța de apel a agravat situația juridică a recurentului inculpat fără administrarea vreunei probe și fără reexaminarea reală a materialului probator;

- Motivele hotărârii nu conțin o analiză proprie a instanței, ci o confirmare formală a susținerilor acuzării, contrar art. 406 alin. (1). Agravarea pedepsei fără motivare efectivă este incompatibilă cu exigențele CEDO;

- Instanța nu a verificat legalitatea admiterii procedurii simplificate, deși o analiză minimă ar fi evidențiat imposibilitatea recunoașterii unor acte anterioare calității recurentului;

- Circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) din C. pen. anterior au fost înlăturate fără justificare. Eliminarea acestora fără o analiză probatorie atrage incidența art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Sub un alt aspect, a invocat depășirea limitelor învestirii și înlăturarea nelegală a circumstanțelor atenuante.

Apelul Parchetului a vizat exclusiv circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, însă instanța de apel a înlăturat circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., apreciind că inculpații nu au arătat preocupare pentru repararea prejudiciului și că lipsa antecedentelor penale reprezintă o condiție de normalitate, nu o circumstanță atenuantă.

În opinia recurentului inculpat, o asemenea motivare este nelegală și contrară spiritului legii penale, întrucât la momentul comiterii faptelor (martie-mai 2009) și al judecării cauzei (2014-2015), infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) din C. pen. anterior, nu era susceptibilă de împăcare sau de acord de soluționare între părți, fiind o infracțiune urmărită din oficiu.

Prin urmare, repararea prejudiciului prin înțelegeri amiabile sau acorduri cu persoanele vătămate era imposibilă din punct de vedere legal, iar inculpatul nu putea fi sancționat pentru lipsa unei conduite care nu era permisă de lege.

A învederat că jurisprudența instanțelor superioare a statuat că circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior nu impune repararea integrală a prejudiciului, ci doar existența unor eforturi reale și voluntare ale inculpatului pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor faptei. (I.C.C.J., secția Penală, Decizia nr. 2956/2008).

Or, instanța de apel a eliminat circumstanțele atenuante exclusiv pe motivul inexistenței plății prejudiciului, fără a analiza conduita personală a inculpatului, lipsa antecedentelor penale, cooperarea sa pe parcursul procesului penal și intervalul mare de timp scurs de la săvârșirea faptei.

Față de aceste considerente, motivarea instanței de apel echivalează cu o aplicare greșită a legii penale, în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât a substituit condiția "eforturilor de înlăturare a consecințelor faptei" cu o condiție inexistentă în lege, respectiv repararea prejudiciului.

De asemenea, a mai invocat încălcarea art. 6 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea acestui aspect, a precizat că neanalizarea probelor, prin lipsa motivării și prin menținerea formală a procedurii simplificate, instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO, iar condamnarea pentru fapte care nu pot fi încadrate juridic în tipicitatea infracțiunii încalcă art. 7 CEDO, care consacră principiul nullum crimen, nulla poena sine lege.

În consecință, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12, art. 441 și art. 447 C. proc. pen. a solicitat admiterea cererii de recurs în casație, casarea deciziei penale atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare, suspendarea executării pedepsei.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și alin. (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, în acest cadru, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că decizia penală nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, cererea de recurs în casație a fost depusă în termen, însă nu respectă dispozițiile art. 437 lit. c) C. proc. pen.

Cu privire la îndeplinirea condiției prevăzută de art. 435 C. proc. pen. referitoare la exercitarea în termen a recursului în casație, Înalta Curte constată în urma evaluării actelor dosarului, că decizia penală atacată nu a fost comunicată recurentului inculpat.

Dovada de comunicare a deciziei a fost restituită cu mențiunea "destinatarul nu mai locuiește la adresă" .

Deși, recurentul inculpat nu a făcut dovada schimbării domiciliului, iar adresa indicată în prezenta cerere de recurs în casație este identică cu cea indicată în dovada de comunicare a deciziei penale restituită la dosar, totuși se va aprecia, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, că acesta a formulat în termen calea de atac.

Din verificările efectuate în baza de date ANP rezultă că recurentul inculpat nu era încarcerat la data comunicării deciziei penale atacate.

Cu privire la cererea de recurs în casație formulată, se reține că, deși recurentul-inculpat a indicat ca temeiuri ale recursului în casație cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., susținerile formulate sunt comune și nediferențiate, fără a evidenția elemente privind tipicitatea obiectivă a faptei sau aspecte care să vizeze nelegalitatea pedepsei aplicate.

Criticile formulate de recurentul inculpat se subsumează, în esență, următoarelor chestiuni:

Împrejurarea că o parte esențială a actelor reținute sunt anterioare numirii inculpatului ca administrator unic, că actele materiale (postarea anunțurilor nereale, întâlnirea cu clienții, prezentarea ca administratori) au fost săvârșite exclusiv de ceilalți doi inculpați sau că recurentului inculpat nu i se atribuie nicio acțiune concretă, ci doar o presupusă cunoaștere sau acord, nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei penale atacate și nu pot fi evaluate pe calea extraordinară a recursului în casație, o cale de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.

Recursul în casație exclude rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, fără a avea ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte, insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Deși, formal această critică ar putea fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la nelegalitatea pedepsei, care include și modalitatea de valorificare a circumstanțelor atenuante, în realitate solicitarea recurentului-inculpat vizează o reindividualizare a sancțiunii.

Practic, recurentul inculpat urmărește ca instanța de casație să procedeze la o nouă evaluare a situației de fapt, la menținerea circumstanțelor atenuante și la o reindividualizare a pedepsei aplicate de instanța de apel, cu consecința stabilirii unui tratament sancționator favorabil.

Or, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanțele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reținerii unei alte situații factuale ori a unor circumstanțe atenuante care să atragă o sancțiune mai blândă, așa cum a solicitat recurentul prin motivele scrise de recurs, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii și nu nelegalitatea ei.

Mai mult, reținerea circumstanțelor atenuante reprezintă o parte a operațiunii de individualizare judiciară a sancțiunii penale, care este atributul exclusiv al instanțelor de fond, singurele în măsură să stabilească o pedeapsă în limitele prevăzute de lege în funcție de criteriile menționate în art. 74 C. pen., instanța de recurs în casație fiind limitată, conform art. 447 C. proc. pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei.

Critica recurentului inculpatul nu se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în realitate, ceea ce invocă este o chestiune de apreciere a instanței de fond/apel, singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a recunoscut toate faptele necondiționat potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

Or, dacă argumentația factuală asupra acestor chestiuni, reținute, cu titlu definitiv, de către instanța de apel, este sau nu conformă cu datele concrete ale cauzei constituie un aspect ce nu poate face obiectul cenzurii în actualul cadru procesual.

A solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel sub aspectul criticat echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea pedepsei aplicată recurentului prin raportare la datele particulare ale speței, ci chiar situația de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel, ceea ce excedează scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate prin art. 433 și 447 din C. proc. pen.

Limitarea obiectului judecății în recurs în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce privește temeiurile în baza cărora recurentul inculpat a solicitat achitarea, respectiv art. 16 alin. (1) lit. a) și lit. c) din C. proc. pen., se reține că raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., potrivit cărora infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, doar neprevederea în legea penală ce se subsumează situațiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

De asemenea, apreciază Înalta Curte că în raport de soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casație, apare ca redundantă solicitarea formulată de recurentul inculpat de a dispune suspendarea executării deciziei penale atacate.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2025.