ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 01 octombrie 2025

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 24 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2025, au fost respinse ca neîntemeiate cererile și excepțiile formulate de inculpatul A..

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel București s-a constatat instanță competentă să soluționeze cauza. De asemenea, a constatat că este legal sesizată cu rechizitoriul nr. x din data de 08.01.2025 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, că probele au fost administrate în mod legal și că actele de urmărire penală au fost efectuate în mod legal.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus începerea judecății în cauză privind pe inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară a reținut, în esență, următoarele:

Prioritar, s-a reținut că apărările inculpatului vizează aspecte referitoare la descrierea faptei din perspectiva substanței psihoactive consumate.

Or, s-a apreciat că în cuprinsul rechizitoriului sunt descrise faptele care constituie obiectul acuzării într-o manieră clară, de natură a asigura inculpatului posibilitatea efectuării unei apărări concrete și efective.

În plus, s-a notat că actul de sesizare corespunde standardului de claritate a acuzației atunci când indică elementele de conținut juridic proprii normelor de incriminare relevante, de o manieră clară și concordantă cu împrejurările de fapt descrise.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor legale - art. 336 alin. (2) C. pen., pentru existența infracțiunii este suficient ca inculpatul să se fi aflat sub influența substanțelor psihoactive, fiind lipsită de relevanță natura substanțelor psihoactive consumate.

Cu privire la susținerea potrivit căreia probatoriul nu a fost administrat în mod corespunzător, respectiv că urmărirea penală nu este completă în sensul că nu s-a verificat aptitudinea substanțelor de a determina afectarea capacității de a conduce, judecătorul a reținut că aprecierea asupra materialului probator administrat în cauză ține de convingerea reprezentantului Ministerului Public care a analizat oportunitatea actelor de urmărire penală.

În acest context, s-a reținut că judecătorul de cameră preliminară nu poate interveni asupra administrării probatoriului efectuat în cursul urmăririi penale, însă, dacă inculpatul apreciază că acesta nu este suficient, poate solicita administrarea de noi probe în cursul cercetării judecătorești sau contestarea celor administrate în cursul urmăririi penale.

Neîntemeiate s-au apreciat și susținerile referitoare la imposibilitatea inculpatului - în raport de această chestiune - de a se prevala de procedura simplificată, chestiunea putând fi combătută prin administrarea de probe în faza de judecată, iar în măsura în care susținerile inculpatului vor fi confirmate, disp. art. 377 alin. (4) și (5) C. proc. pen. permit acestuia să beneficieze în continuare de disp. de favoare prev. de art. 375 alin. (5)-(12) C. proc. pen.

Cât privește criticile privind competența organului de urmărire penală, Curtea a subliniat că începerea urmăririi penale este reglementată de dispozițiile art. 305 și următoarele C. proc. pen. În concret, această fază procesuală debutează odată cu actul procesual prin care se dispune începerea urmăririi penale in rem (cu privire la fapta pretins comisă).

La acest moment procesual, nu este vizat autorul faptei, începerea urmăririi penale față de acesta urmând a fi dispusă la un moment ulterior, în conformitate cu art. 305 alin. (3) C. proc. pen.

Aplicând dispozițiile procesuale anterior menționate la situația din speță, s-a constatat, din materialul probator administrat în cauză, că organele de urmărire penală au luat efectiv la cunoștință că inculpatul avea calitatea de avocat la un moment ulterior începerii urmăririi penale in rem din 13.08.2023.

Astfel, din adresa nr. x din data de 04.10.2023 a Baroului București rezultă că inculpatul A. are calitatea de avocat, înscris în Baroul București ca avocat stagiar la data de 01.08.1999 prin Decizia nr. 2698/22.07.1999, fiind definitivat la data de 15.12.2001 prin Decizia nr. 2564/20.12.2001.

Chiar în ipoteza în care inculpatul ar fi declinat calitatea de avocat, simpla susținere necoroborată cu niciun alt mijloc de probă, nu ar fi putut conduce la declinarea de competență.

Așadar, din perspectiva dispozițiilor legale anterior menționate, instanța a constatat că în mod corect s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la faptă de către organele de cercetare penală din cadrul IPJ Ilfov, iar ulterior, existând probe cu privire la calitatea de avocat, s-a dispus declinarea competenței.

Concluzionând, Curtea a constatat că, în cauza de față, întregul probatoriu pe care se întemeiază actul de dispoziție al trimiterii în judecată a inculpatului a fost administrat cu respectarea prevederilor legale incidente în această materie, legalitatea probelor și a mijloacelor de probă strânse în cauză în cursul urmăririi penale nefiind afectată de motive de nulitate absolută sau relativă care să impună înlăturarea acestora.

Prin urmare, Curtea nu a constatat în cauză vicii de legalitate ce ar putea fi cenzurate în procedura de cameră preliminară.

Împotriva încheierii din data de 24 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2025, a forumulat contestație inculpatul A..

În argumentarea căii de atac, în esență, s-a susținut că motivele pe care se întemeiază contestația vizează interpretarea eronată de către judecătorul de cameră preliminară a dispozițiilor art. 346 alin. (3) din C. proc. pen. și constatarea eronată a regularitații rechizitoriului din perspectiva întrunirii condiției vizând caracterul complet al urmăririi penale, precum și descrierea deficitară a faptei, inaptă să contureze limitele judecății.

S-a susținut că judecătorul de cameră preliminară a restrâns excesiv limitele verificării instrumentate în camera preliminară, excluzând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 327 din C. proc. pen. și dând o interpretarea eronată instituției camerei preliminare. Astfel, s-a apreciat că interpretarea judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond potrivit căreia verificările se limitează la condițiile de formă ale rechizitoriului, iar în privința condițiilor de fond, acest control ar fi limitat la capacitatea de a contura obiectul și limitele judecătii, este viciată din cel puțin două motive.

În primul rând, într-o asemenea ipoteză, verificarea actului de sesizare ar omite verificarea condițiilor esențiale ale oricărei soluții date urmăririi penale, printre care se numeră și existența unui probatoriu complet. Or, în realitate, judecătorul de cameră preliminară este chemat să aprecieze dacă există probele necesare, iar o asemenea verificare nu constituie o intervenție asupra probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, cum se argumentează în mod eronat de judecătorul de cameră preliminară, ci un control indispensabil operat la cererea inculpatului.

Astfel, a susținut că soluționarea cauzei impune completarea probatoriului cu o analiză cantitativă a metaboliților, în lumina dispoziției Deciziei nr. 25/2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în dezlegarea problemei de drept. Or, administrarea probei în cursul cercetării judecătorești îi este vătămătoare inculpatului pentru că exclude aplicarea procedurii recunoașterii învinuirii, nu a efectelor acesteia care se pot aplica și inculpatului atunci când administrarea probei ar confirma poziția sa procesuală. Mai clar, administrarea probei în procedură comună nu ar vătăma inculpatul privându-l de beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă (posibilă și ca remediu în condițiile art. 396 alin. (10) teza a doua), ci i-ar încălca dreptul la soluționarea cu celeritate și cu costuri reduse a judecății. În acest sens, s-a subliniat că un veritabil complement procesual al dispozițiilor art. 327 C. proc. pen. îl constituie capacitatea probatoriului de a asigura judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii, condiție care nu este îndeplinită în prezenta cauză.

În opinia apărării, un asemenea viciu nu este absolut, însă, odată invocat, acesta împiedică începerea judecății și impune restituirea cauzei în condițiile în care este vătămător drepturilor inculpatului.

În al doilea rând, o asemenea interpretare ar goli de conținut întreaga instituție a camerei preliminare, cu consecința de a permite eventuala începere a cercetării judecătorești exclusiv în baza convingerii (eventual arbitrare) a procuroului. În acest sens, s-a subliniat că procurorul își poate forma orice convingere încă din momentul sesizării, însă este chemat să adminstreze probele necesare susținerii soluției pe care o va da urmăririi penale, indiferent de natura acesteia, iar judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice dacă asemnea probe există, fără a le examina valența probatorie, iar, în lipsa acestora, să restituie cauza procurorului pentru completarea urmăririi penale. Mai mult, inculpatul se bucură de disponibilitatea de a invoca sau nu acest viciu, optând practic pentru întregirea probatoriului în fața instanței sau a organului de urmărire penală.

Cu alte cuvinte, odată ce inculpatul invocă acest viciu al urmăririi penale (caracterul incomplet al acesteia), judecătorul de cameră preliminară este chemat să îl verifice și să dispună în consecință, fără ca soluția sa să constituie o ingerință în urmărirea penală și în activitatea procurorului.

În consecință, s-a solicitat să se constate că dispozițiile art. 345 alin. (3) din C. proc. pen. sunt incidente in cauză, iar acestea impun admiterea contestației, desființarea soluției și consultarea procurorului cu privire la menținerea dispoziției de trimitere în judecată.

Pe de altă parte, s-a susținut că nelegalitatea încheierii din 24.06.2025 rezultă și din constatarea eronată a clarității acuzației.

Astfel, s-a susținut că, în cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru conducerea sub influența substanței psihoactive THC (care constituie marker-ul pentru canabis, câtă vreme celelalte soiuri de cânepă nu genererază nici după germinare tetrahidrocanabiolul).

Cu alte cuvinte, se înțelege că inculpatul a fost trimis în judecată pentru că ar fi condus sub influența consumului de canabis. Prin urmare, orice altă ipoteză de consum ar trebui să determine achitarea acestuia, câtă vreme nu face obiectul judecății. Or, ambivalența rechizitoriului împiedică inculpatul să înțeleagă dacă obiectul judecății se limitează la această ipoteză (și să își organizeze în consecință apărarea) sau dacă obiectul judecății include și alte ipoteze de consum (pe care procurorul le găsește irelevante).

În consecință, s-a apreciat că neclaritatea rechizitoriului impune, de asemenea, admiterea contestației, desființarea soluției și consultarea procurorului cu privire la menținerea dispoziției de trimitere în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 345 alin. (3) din C. proc. pen.

Nu în ultimul rând, s-a opinat că încheierea contestată este nelegală și netemeinică și din perspectiva soluției eronate date nulității ordonanței de începere a urmăririi penale in rem.

Astfel, a susținut că, în cauză, deși vădit necompetente în urma verificării calității de avocat a inculpatului, organele de urmărire penală au procedat la începerea urmăririi penale în privința faptei inculpatului A., cu toate că ar fi putut administra același probatoriu (recoltarea mostrelor biologice) în calitate de organe de constatare (după cum permit expres dispozițiile art. 190 alin. (8) din C. proc. pen.) și ar fi putut sesiza ulterior procurorul competent cu un act formal de sesizare.

În consecință, s-a apreciat că nulitatea ordonanței de începere a urmăririi penale in rem (care radiază asupra tuturor actelor de urmărire penală ulterioare) impune, de asemenea, admiterea contestației, desființarea soluției și desființarea ordonanței și a tuturor actelor ulterioare, impunând artificial consultarea procurorului cu privire la menținerea dispoziției de trimitere în judecată, în temeiul dispozițiiilor art. 345 alin. (3) din C. proc. pen.

**

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 septembrie 2025, sub nr. x/2025/a1, fiind stabilit primul termen de judecată pentru data de 01 octombrie 2025.

La termenul din data de 01 octombrie 2025 au avut loc dezbaterile, ocazie cu care au fost formulate concluzii de către contestatorul inculpat A., prin apărător ales, și de către reprezentantul Ministerului Public, acestea fiind fidel redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

****

Verificând cauza prin prisma criticilor invocate și prin raportare la dispozițiile art. 347 și art. 425

1

C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară apreciază nefondată contestația formulată de inculpatul A. pentru considerentele ce urmează a fi dezvoltate în continuare.

În propriul demers analitic, judecătorii de cameră preliminară de la instanța de cenzură evidențiază, cu titlu introductiv, că în conformitate cu dispozițiile art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Referitor la legalitatea sesizării instanței, judecătorul de cameră preliminară verifică, în cauză, respectarea legii, raportat la competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei, dar și prin raportare la competența teritorială.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară verifică actul de sesizare al instanței prin prisma condițiilor prevăzute de lege referitor la conținutul acestuia, dar și asupra respectării exigențelor dispozițiilor art. 328 C. proc. pen.

În acest cadru se verifică și claritatea acuzației, respectiv dacă faptele sunt descrise și conțin suficiente elemente din care să rezulte corespondența dintre trăsăturile faptelor concrete și modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În ceea ce privește descrierea faptelor în actul de sesizare, pentru a satisface exigențele dispozițiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., aceasta trebuie să fie făcută de o manieră rezonabilă, să fie clară, inteligibilă, să facă referire la toate împrejurările de timp și de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezintă relevanță penală sub aspectul conținutului unei infracțiuni.

Importanța acestei descrieri rezultă din dispozițiile art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecății la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare.

Totodată, descrierea faptei este și o condiție a asigurării posibilității de exercitare a unei apărări efective de către inculpat, statuată la nivel de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul echitabil al procedurii depinzând de o informare precisă și completă asupra acuzațiilor formulate împotriva unei persoane, respectiv asupra faptelor materiale imputate, precum și asupra încadrării juridice.

Astfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 parag. 3 lit. a) CEDO recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat în mod amănunțit asupra naturii și acuzației aduse împotriva sa. Garanția prevăzută de art. 6 parag. 3 lit. a) din convenție are ca scop asigurarea posibilității persoanei împotriva căreia se formulează o acuzație în materie penală de a-și pregăti o apărare efectivă și eficientă (CEDO - Cauza Pelissier și Sassi c. Franței). De asemenea, s-a mai reținut că parag. 3 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care este fondată acuzația, dar și cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor (CEDO - Cauza Dallos c. Ungariei).

În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin încheierea nr. 230 din data de 25.03.2015, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară a reținut că acuzațiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înțeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialiști ai dreptului (avocați, consilieri juridici) ce anume i se reproșează de către autorități și care este semnificația penală a conduitei sale (încadrare juridică și implicit tratament sancționator).

În ceea ce privește legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă în cursul fazei de instrucție penală organele de urmărire penală au administrat probele cu respectarea garanțiilor procesuale referitoare la legalitatea procedurilor și respectarea dreptului la apărare. În acest cadru, dacă se constată că probele au fost administrate cu încălcarea dispozițiilor legale, judecătorul de cameră preliminară dispune excluderea probelor, însă nu în toate cazurile, ci doar atunci când încălcările vizează chestiuni esențiale care, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voința legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale actelor procedurale, de concordanță a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispozițiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeași unică perspectivă a legalității (sau, după caz, a loialității), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

În acest context, în coordonatele de analiză sus menționate, reevaluând soluția dată cererilor și excepțiilor formulate în cameră preliminară, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară constată integral nefondate criticile aduse încheierii din data de 24 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2025.

Criticile referitoare la necompetența organului de urmărire penală

Sub acest aspect, inculpatul A. a invocat nulitatea ordonanței de începere a urmăririi penale in rem, având în vedere că, deși vădit necompetente în urma verificării calității de avocat a inculpatului, organele de urmărire penală au procedat la începerea urmăririi penale in rem, cu toate că ar fi putut administra același probatoriu (recoltarea mostrelor biologice) în calitate de organe de constatare și ar fi putut sesiza ulterior procurorul competent cu un act formal de sesizare.

Criticile sunt nefondate

Fără îndoială, verificarea legalității urmăririi penale se realizează în primul rând prin prisma normelor care stabilesc competența organelor de urmărire penală care trebuie să se situeze în amontele procedurii și să se finalizeze cu precădere față de orice alte verificări.

Astfel, competența organelor de urmărire penală reprezintă un aspect al urmăririi penale care poate atrage consecințe importante cu privire la legalitatea acesteia.

Curtea Constituțională a subliniat în considerentele deciziei nr. 302 din 2017 că "nerespectarea normelor legale privind competența materială și după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția" (parag. 57).

Exercitând controlul judiciar, ca un al doilea filtru de legalitate, completul colegial de la instanța superioară reține că argumentele prezentate de contestatorul inculpat A. în susținerea tezei avansate vizând necompetența organelor de urmărire penală care au procedat la începerea urmăririi penale în privința faptei, împrejurare care ar fi atras nulitatea ordonanței de începere a urmăririi penale in rem, sunt neîntemeiate.

Astfel, verificând actele dosarului, rezultă că, la data de 13 august 2023, organele de cercetare penală au dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârșirea faptei de conducerea unui vechicul sub influența unor substanțe psihoactive, faptă prev. de art. 336 alin. (2) C. pen. (ordonanța dosar de urmărire penală nr. x/2023).

Ulterior, respectiv la data de 04 octombrie 2023, din cuprinsul adresei emise de Baroul București, rezultă că inculpatul A. a fost înscris în Baroul București ca avocat stagiar la data de 01.08.1999 prin decizia nr. 2698/22.07.1999, fiind definitivat la data de 15.12.2001 prin decizia nr. 2564/20.12.2001, ulterior, prin decizia nr. 1286/25.06.2019 fiind suspendat din profesie începând cu 01.07.2019 .

Astfel, instanța de control judiciar reține că sancțiunea nulității ordonanței de începere a urmăririi penale in rem, invocată de către inculpat nu operează, întrucât înainte de 04.10.2023, data înregistrării la sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Ilfov - Poliția Stațiunii Snagov a adresei emise de Baroul București din cuprinsul căreia rezulta calitatea de avocat a numitului A., nu a existat nicio probă că acesta ar avea calitatea de avocat.

Obligația impusă de disp. art. 58 C. proc. pen. organelor de urmărire penală de a-și verifica competența este circumscrisă datelor ce rezultă din dosarul cauzei, și este relativ simplu de respectat în cazul normelor de competență teritorială sau materială.

Aceasta obligație însă nu impune sarcina excesivă a verificării tuturor calităților speciale pe care persoana bănuită de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală le-ar putea avea și care ar atrage incidența unor norme speciale de competență după calitatea persoanei.

De altfel, la momentul începerii urmăririi penale in rem, procedura vizează exclusiv fapta presupus a fi săvârșită. Întrucât, în această etapă, urmărirea penală nu se raportează la o anumită persoană, ci la existența unei suspiciuni rezonabile privind săvârșirea unei infracțiuni, competența organului judiciar se apreciază raportat la natura faptei și nu la calitatea subiectului activ, încă neidentificată în speță.

Prin urmare, împrejurarea că începerea urmăririi penale in rem a fost dispusă de un organ, care, ulterior identificării calității de avocat a autorului, s-ar fi dovedit necompetent ratione personae, nu atrage nicio sancțiune procesuală. Actul rămâne valabil, întrucât a fost emis în limitele competenței materiale și funcționale stabilite de lege pentru faza procesuală respectivă.

Mai mult, odată ce organul judiciar a luat la cunoștință în mod oficial despre calitatea de avocat a persoanei față de care existau indicii rezonabile de săvârșire a faptei, competența a fost declinată către organul judiciar competent, anterior efectuării în continuare a urmăririi penale (prin ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea din data de 19.12.2023, dosar de urmărire penală).

În aceste condiții, nu se poate reține existența vreunei neregularități ori a unei cauze de nulitate referitoare la actul de începere a urmăririi penale in rem.

Conchizând sub acest aspect, prezentul complet colegial de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod legal și temeinic, judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a constatat că în mod corect s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la faptă de către organele de cercetare penală din cadrul IPJ Ilfov, iar ulterior, existând probe cu privire la calitatea de avocat, s-a dispus declinarea competenței.

Criticile referitoare la insuficiența probatoriului administrat în cursul urmăririi penale

Criticile sunt nefondate

În acest context, s-a invocat faptul că, în lumina deciziei nr. 25/2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei probleme de drept, la o dată ulterioară emiterii rechizitoriului, se impunea completarea probatoriului cu o analiză cantitativă a metaboliților. S-a susținut că administrarea probei în procedură comună i-ar încălca inculpatului dreptul la soluționarea cu celeritate și cu costuri reduse a judecății.

Evaluând critica formulată, Înalta Curte subliniază, prioritar, că în exercitarea prerogativelor prevăzute de art. 54 lit. b) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor, așadar a procedeelor probatorii și a mijloacelor de probă; judecătorul de cameră preliminară nu poate verifica dacă urmărirea penală este completă și există probe necesare trimiterii în judecată, întrucât aceste chestiuni vizează temeinicia acuzației și excedează competenței judecătorului de cameră preliminară.

Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară reține deopotrivă că, în cursul urmăririi penale, procurorul apreciază asupra necesității administrării mijloacelor de probă, fiind singurul competent să stabilească ce probe se impun a fi administrate.

Mai mult, instanța de control judiciar notează că nu constituie, în sine, elemente de nelegalitate în administrarea probelor în cursul urmăririi penale, omisiunea organelor de urmărire penală de a administra anumite mijloace de probă ori caracterul insuficient al probelor administrate.

În plus, inculpatul are posibilitatea de a formula cereri în probațiune pe întreg parcursul cercetării judecătorești în primă instanță, respectiv în apel.

Examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voința legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale actelor procedurale, de concordanță a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispozițiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeași unică perspectivă a legalității (sau, după caz, a loialității), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzația cu privire la faptele respective este reală și nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăției. De asemenea, acesta nu evaluează pertinența, utilitatea sau concludența probelor, această chestiune fiind în sarcina instanței la momentul cercetării judecătorești.

În aceste condiții, criticile formulate de contestatorul inculpat A. vizând necesitatea completării probatoriului cu o analiză cantitativă a metaboliților sunt nefondate, inculpatul având posibilitatea să propună probe în cursul cercetării judecătorești în fața instanței de judecată.

Criticile referitoare la lipsa de claritate a acuzației

În acest sens, s-a invocat faptul că inculpatul a fost trimis în judecată pentru conducerea sub influența substanței psihoactive THC, respectiv canabis. Prin urmare, orice altă ipoteză de consum ar trebui să determine achitarea sa câtă vreme nu face obiectul judecății. Or, ambivalența rechizitoriului împiedică inculpatul să înțeleagă dacă obiectul judecății se limitează la această ipoteză sau dacă include și alte ipoteze de consum.

Critica este nefondată

Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară notează că, în general, claritatea faptelor descrise în rechizitoriu privește descrierea faptelor cu suficiente elemente, încât să rezulte concordanța cu norma penală și să fie înțeles obiectul judecății.

Acuzațiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înțeleagă ce anume i se reproșează de către autorități și care este semnificația penală a conduitei sale.

În ceea ce privește descrierea în actul de sesizare a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară reține că, în cuprinsul rechizitoriului emis la data de 08.01.2025, în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, secția de Urmărire Penală, s-a arătat fapta care îi este imputată inculpatului, care sunt actele materiale pe care le consideră procurorul ca întrunind elementele acestei infracțiuni, care este data la care se presupune că a fost comisă fapta, respectiv în ce a constat aceasta.

Astfel, din conținutul rechizitoriului, reiese că infracțiunea de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, presupus a fi săvârșită de către inculpatul A. a constat în aceea că, la data de 12.08.2023, în jurul orei 23:55 și în timp ce se afla sub influența substanței psihoactive THC (nivele THC de 0,004 µg/ml, THC-OH de 0,001 µg/ml și THC-COOH de 0,25 µg/ml în proba de sânge recoltată la data de 13.08.2023 la ora 02:00, un rezultat pozitiv la canabinoizi fiind evidențiat și în proba de urină recoltată la ora 02:15), inculpatul A. a condus autoturismul pentru care legea prevede obligația deținerii unui permis de conducere categoria B pe str. x din localitatea Snagov, jud. Ilfov, din direcția DJ 101B către str. x.

Sub aspectul încadrării juridice, s-a reținut că fapta săvârșită întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen.

Dacă sunt sau nu întrunite condițiile pentru existența acestei infracțiuni ori dacă sunt sau nu probe din care să rezulte acestea, urmează a se stabili pe fondul cauzei, iar nu în cadrul procedurii de cameră preliminară.

Susținerea inculpatului potrivit căreia rechizitoriul nu ar fi clar sub aspectul substanței care ar fi determinat reținerea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen. nu poate fi primită. Din actul de sesizare rezultă în mod explicit că fapta reținută privește conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care se afla sub influența substanței psihoactive THC (nivele THC de 0,004 µg/ml, THC-OH de 0,001 µg/ml și THC-COOH de 0,25 µg/ml în proba de sânge recoltată la data de 13.08.2023 la ora 02:00, un rezultat pozitiv la canabinoizi fiind evidențiat și în proba de urină recoltată la ora 02:15).

Infracțiunea prev. de art. 336 alin. (2) C. pen. nu impune identificarea exactă a tuturor substanțelor psihoactive consumate, fiind suficientă constatarea, pe baza probelor, că persoana a condus un vehicul în timp ce se afla sub influența unei asemenea substanțe, indiferent de natura concretă a acesteia.

Potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) din C. proc. pen., pentru a se constata neregularitatea actului de sesizare trebuie ca acesta să fie astfel întocmit încât să nu poată fi stabilit obiectul și limitele judecății. Orice alte neregularități, care nu atrag astfel de consecințe, nu pot determina restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare, ci constituie doar aspecte circumstanțiale, care pot fi lămurite în cursul cercetării judecătorești

Or, în rechizitoriu s-a arătat fapta ce-i este imputată inculpatului, care este data la care se presupune că a fost comisă fapta, respectiv în ce au constat acțiunea subsumată de procuror infracțiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen.

Așadar, instanța de control judiciar apreciază justă evaluarea judecătorului de cameră preliminară de la prima instanță în sensul că actul de sesizare corespunde standardului de claritate a acuzației atunci când el indică elementele de conținut juridic proprii normelor de incriminare relevante, de o manieră clară și concordantă cu împrejurările de fapt descrise.

Pentru aceste motive,

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE:

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 24 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2025.

Obligă contestatorul inculpat A. la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în camera de consiliu, astăzi, 01 octombrie 2025.