ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1572/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Făurei la 28.07.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.330,8 RON, cu titlu de prejudiciu, precum și a dobânzii legale; cu cheltuieli de judecată.

La 26.01.2022, reclamanta a depus la dosar precizări referitoare la obiectul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 391/22.03.2022, Judecătoria Făurei a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1993/15.09.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Făurei; constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin decizia civilă nr. 2475/17.11.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, statuând că se urmărește atragerea răspunderii administratorului conform Legii nr. 31/1990, ca urmare a omisiunii pârâtei de a-și îndeplini obligațiile aferente contractului de mandat încheiat cu societatea reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 1245/2023 din 18.05.2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 190/2025 din 13.02.2025, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, a susținut că obiectul acțiunii îl constituie răspunderea contractuală a pârâtei, fiind solicitată atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului pentru restituirea unei sume de bani.

În sprijinul acestei afirmații, recurenta a subliniat că se află în prezența unui mandat comercial, deopotrivă convențional și legal, cu precizarea că dispozițiile referitoare la mandat din C. civ. se complinesc cu prevederile în materie înscrise în Legea nr. 31/1990 și/sau alte acte normative speciale din domeniul legislației comerciale.

Recurenta a subliniat că nu a menționat în concret în precizările depuse pentru termenul din 01.03.2022, însă a învederat instanței de fond că acțiunea ce face obiectul dosarului nu privește antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului pentru daune, ci este o acțiune în vederea obligării administratorului la restituirea unei sume încasate necuvenit al cărei temei de drept îl reprezintă prevederile art. 1.341-1.344 C. civ., coroborat cu normele speciale din Legea nr. 31/1990.

Așadar, potrivit recurentei, acțiunea nu are natura unei acțiuni în atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului, astfel că nu intră sub incidența art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta a mai susținut că la data promovării acțiunii nu avea posibilitatea convocării unei adunări a acționarilor, deoarece acționarul său unic era C.N.T.E.E. Transelectrica S.A., a cărei filială este; în plus, potrivit art. 18 alin. (4) din Actul constitutiv al societății și Anexa 2 la actul constitutiv, Consiliul de administrație a delegat Directorului general competența de aprobare a inițierii, printre altele, a unui litigiu care implică societatea și a cărei valoare este inferioară sumei de 100.000 RON.

În final, a detaliat aspecte legate de situația de fapt care a generat prezentul litigiu.

În drept, a invocat ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 26.06.2025, intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Așa cum rezultă din istoricul cauzei, prima instanță a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, soluție ce a fost menținută de curtea de apel prin respingerea apelului ca nefondat.

Pentru a pronunța astfel, instanțele au reținut că, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere de valoare redusă, solicitând obligarea pârâtei la plata unui prejudiciu produs prin omisiunea îndeplinirii obligațiilor contractuale aferente contractului de mandat încheiat cu societatea reclamantă; totodată, au reținut că, o astfel de acțiune, având ca obiect atragerea răspunderii administratorului în legătură cu executarea mandatului său, este guvernată de dispozițiile speciale ale Legii nr. 31/1990, context în care au dat prevalență principiului "specialia generalibus derogant", fiind evidențiate, totodată, și statuările Înaltei Curți reținute prin hotărârea dată asupra conflictului de competență, în sensul că acțiunea reclamantei este una de atragere a răspunderii administratorului.

În aceste condiții, s-a reținut că introducerea unei astfel de acțiuni este condiționată de respectarea cerințelor de la art. 155 din Legea nr. 31/1990, respectiv adoptarea prealabilă a unei hotărâri a adunării generale prin care să se decidă promovarea acțiunii și să se desemneze persoana împuternicită să o exercite. Întrucât la momentul sesizării instanței nu a fost făcută o dovadă în acest sens, condiție esențială pentru exercitarea acțiunii, cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.

Critica recurentei vizează modul în care a fost soluționată de prima instanță - al cărei raționament a fost confirmat în apel -, excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta invocând greșita aplicare a normelor privind mandatul special al administratorilor societăților guvernat atât de C. civ., cât și de Legea nr. 31/1990, pe motiv că, deși nu a precizat expres în notele depuse pentru termenul din 01.03.2025, cererea sa introductivă nu are natura unei acțiuni în atragerea răspunderii administratorului, ci ar avea ca obiect restituirea unei sume încasate necuvenit.

Înalta Curte constată că modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității nu relevă o aplicare greșită a normelor de drept material.

Astfel, din considerentele hotărârii recurate reiese că instanța de apel a analizat conținutul cererii de chemare în judecată, temeiurile juridice invocate și susținerile părților și a explicat, de o manieră coerentă, motivele pentru care a reținut că acțiunea are natura unei cereri de angajare a răspunderii administratorului, supusă regulilor speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte notează că recurenta nu formulează o veritabilă critică vizând aplicarea eronată a normei de drept material, ci își exprimă, mai degrabă, nemulțumirea față de menținerea hotărârii atacate, încercând să susțină că obiectul litigiului ar fi unul diferit, cu scopul înlăturării de la aplicare a incidenței art. 155 din Legea nr. 31/1990 și cu ignorarea regulatorului de competență, care a stabilit competența de soluționare a cauzei tocmai în considerarea naturii cererii de chemare în judecată și a normelor legale aplicabile speței, respectiv Legea nr. 31/1990.

Totodată, susținerea recurentei potrivit căreia, la data promovării acțiunii, nu ar fi putut convoca adunarea generală întrucât are un singur acționar, al cărei filială este, a fost formulată pentru prima dată în recurs, fiind, așadar, omisso-medio. În aceste condiții, o astfel de critică nu poate fi examinată, întrucât se opun dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, având în vedere că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 190/2025 din 13.02.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.